ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 897/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 4 octombrie 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu:

i. Anularea Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/19.12.2016, înregistrat la AFM sub nr. x/19.12.206 și a Deciziei de Impunere nr. x/19.12.2016 înregistrată la AFM sub nr. x/19.12.2016;

ii. Anularea Deciziei nr. 23 înregistrată la Direcția Juridică - Serviciu Insolvență și Soluționare Plângeri Prealabile a AFM sub nr. x/13.02.2017, prin care a fost respinsă Contestația înregistrată la AFM sub nr. x/13.02.2017;

iii. Obligarea AFM la restituirea sumei de 4.555.739,00 RON - reprezentând obligația fiscală principală suplimentară plătită de către reclamanta în plus la AFM în temeiul Deciziei de Impunere;

iv. Obligarea AFM la suportarea cheltuielilor de judecată generate de judecarea prezentei cauze, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1771 pronunțată în data de 13 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a anulat Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/19.12.2016, Decizia de impunere nr. x/19.12.2016 și Decizia nr. 23/28.03.2017 și a obligat pe pârâtă să restituie reclamantei suma de 4.555.739,00 RON reprezentând obligația fiscală principală suplimentară plătită de reclamanta și să plătească suma de 5850 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva sentinței civile nr. 1771 din 13 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenta susține că prima instanță nu a identificat corect normele legale incidente și nu a făcut o corectă aplicare a acestora.

Referitor la contractul de prestări servicii nr. x/14.05.2010, încheiat cu S.C. B. S.R.L., susține că obligația intimatei de a dovedi îndeplinirea obiectivelor anuale este instituită prin norme imperative, iar în lipsa acestor dovezi este golită însăși norma juridică de conținut, fiind lipsită de efectul pe care legea îl urmărește.

Astfel, în lipsa documentelor care să ateste chiar îndeplinirea obiectivelor de valorificare și reciclare, nu doar simpla predare a deșeurilor, nu se poate susține că legea și-a atins scopul și că substanța normei s-ar fi realizat.

Îndeplinirea prevederilor legale referitoare la mențiunile din documentele de însoțire a deșeurilor de ambalaje, precum și existența contractelor anterior emiterii acestor documente sunt absolut necesare pentru a dovedi scopul prestabilit al acestor tranzacții și dovada că agentul economic valorificator își asumă sarcina pentru predarea deșeurilor colectate strict în contul intimatei.

Intimata, în calitate de operator economic responsabil, optând pentru realizarea obiectivelor anuale în mod individual, pentru a-și îndeplini obiectivul de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje, trebuia să contracteze predarea deșeurilor de ambalaje, introduse pe piață, direct către un agent economic autorizat în valorificarea acestora, în calitate de operator economic reciclator, iar ulterior, tot intimata are obligația de a face dovada îndeplinirii obiectivelor anuale.

Față de constatările echipei de control, cantitățile de deșeuri de ambalaje predate/vândute de S.C. A. S.R.L. către S.C. B. S.R.L. în perioada 01.01.2011-28.02.2013 nu au fost luate în calcul pentru îndeplinirea obiectivelor individuale minime anuale de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie și de valorificare prin reciclare, globale și pe tip de material de ambalare prevăzute în Anexa 3 la O.U.G. nr. 196/2005.

În fapt, S.C. A. S.R.L. nu a plătit costurile operațiunilor de gestionare a deșeurilor, ci, dimpotrivă, a obținut venituri din vânzarea acestora și își justifica activitatea de valorificare proprie prin prezentarea realizărilor altor firme, inclusiv firme de valorificare, care și-au asumat costurile operațiunilor.

În ceea ce privește deșeurile de ambalaje de plastic și deșeurile din lemn preluate de S.C. C. S.R.L. de la S.C. A. S.R.L., pe baza unor avize, fără ca respectivele cantități să se regăsească și în facturile emise de S.C. A. S.R.L., precizează că acestea nu au fost luate în calcul pentru îndeplinirea obiectivelor de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie, deoarece pentru aceste cantități nu au fost respectate prevederile legale stabilite prin Codul fiscal, Legea nr. 82/1991, OMFP nr. 3055/2009 și Ordinul nr. 578/2006.

Din conținutul acestor dispoziții legale rezultă că intimata trebuia să dețină situații întocmite în baza documentelor contabile și extracontabile, evidența gestiunii deșeurilor de ambalaje în categoria stocuri, pentru cantitățile de ambalaje din lemn încredințate persoanelor fizice drept combustibil alternativ la lemnele de foc. De asemenea, trebuia să dețină facturile de vânzare și, după caz, prestarea serviciului de ridicare a deșeurilor de ambalaje, ori intimata nu a făcut dovada existenței acestora.

Contrar celor susținute de instanța de fond, organele de control au solicitat documentele care atestă existența tranzacției de prestare de servicii de către operatorul economic valorificator sau operatorul economic care deține o instalație de incinerare cu recuperare de energie către operatorul economic responsabil numai pentru perioada 21.02.2014-31.12.2015.

Apreciază că în mod eronat prima instanță a reținut că asigurarea trasabilității deșeurilor este doar o condiție de formă peste care se poate trece și, practic, instanța fondului a înlăturat aplicarea prevederilor art. 16 alin. (4) din H.G. nr. 621/2005.

Cantitățile de deșeuri de ambalaje proprii de lemn încredințate persoanelor fizice drept combustibil alternativ la lemnele pentru foc se iau în calcul pentru îndeplinirea obiectivelor de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie a deșeurilor de ambalaje numai dacă sunt în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (4) din Ordinul nr. 578/2006 și se regăsesc în facturile de vânzare și, după caz, prestare a serviciului de ridicare a deșeurilor de ambalaje, iar din data de 21.02.2014, odată cu intrarea în vigoare a Ordinului nr. 192/2014, conform art. 25 din Ordinul nr. 578/2006, pentru a fi luate în calcul pentru îndeplinirea obiectivelor de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie este necesar ca aceste deșeuri să fie înregistrate în evidențele contabile în conturi de stocuri distincte, la o valoare contabilă justă, evidența gestiunii deșeurilor de ambalaje făcându-se cu respectarea prev. art. 1 din H.G. nr. 856/2002, iar cantitățile respective să se regăsească în facturi de vânzare.

Paleții din lemn pe care contribuabilul susține că i-a acordat salariaților nu sunt înregistrați de intimată într-un cont distinct, la o valoare contabilă justă, iar documentele interne prezentate organelor de control se referă la bucăți paleți fără mențiuni referitoare la greutatea acestora, deși în cadrul unității se utilizează mai multe categorii de paleți din materiale și cu structuri și greutăți diferite.

În consecință, solicită admiterea recursului.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea ca legală a soluției instanței de fond și acordarea cheltuielilor de judecată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este întemeiat și urmează a-l admite, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Se reține că reclamanta a făcut obiectul controlului Administrației Fondului pentru Mediu, conform avizului de inspecție fiscală nr. x/10.02.2016, având ca obiective verificarea modului de calcul, constituire și virare a obligațiilor la Fondul pentru mediu pentru perioada 01.01.2011 - 31.12.2015.

În urma inspecției fiscale s-a constatat că:

- în perioada 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2015, reclamanta a introdus pe piața națională, prin achiziții de pe piața externă componente electronice, cablaje electrice, plăci electronice, servere, carcase olastic, carcase metal, piese de schimb pentru echipamente precum și echipamente de producție, amestecuri de substanțe chimice. Aceste bunuri au fost introduse pe piața națională având ca ambalaje: cutii din carton individuale și colective, cutii, tăvițe, folii și bureți din material plastic, precum și paleți din lemn ca ambalaj de transport.

- la data începerii controlului, reclamanta avea o evidență parțială a cantităților de ambalaje introduse pe piața națională pentru toate tipurile de materiale de ambalare utilizate, respectiv hârtie- carton, plastic și lemn;

- reclamanta nu a evidențiat în contabilitate obligațiile de plată datorate la bugetul fondului pentru mediu aferente contribuției stabilite la art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada 01.01.2011-31.12.2015, deoarece, conform declarațiilor depuse de societate la Administrația Fondului pentru Mediu pentru perioada 01.01.2011-31.12.2015 nu rezulta nicio obligație de plată;

- reclamanta nu a efectuat plăți la bugetul Fondului pentru mediu pentru această obligație deoarece conform declarațiilor depuse nu rezulta nicio obligație de plată - așa cum reiese din verificarea actelor financiar contabile și din fișa de declarații și plăți a societății - Anexele nr. 12 și 14.

În urma desfășurării inspecției fiscale a fost întocmită Decizia de impunere nr. x/19.12.2016 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei o obligație suplimentară în cuantum total de 4.555.742,00 RON.

Împotriva Deciziei de impunere nr. x/19.12.2016, reclamanta a formulat contestație administrativă care a fost respinsă prin Decizia nr. 23/2017.

Analizând hotărârea recurată, se observă că se rezumă la copierea unor pasaje din cererea de chemare în judecată, fără ca judecătorul să indice care este propriul său raționament asupra cauzei deduse judecății și fără să antameze apărările formulate de pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, apărări care au caracter pertinent.

Astfel, se constată că instanța a reținut parțial situația de fapt însă a omis să verifice toate argumentele prezentate de pârâtă, mai ales acele apărări care prezentau relevanță în soluționarea cauzei.

Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde (și) "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Astfel, pârâta a indicat care este scopul urmărit de prevederile legale, precizând faptul că Directiva 2006/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2006 privind deșeurile stabilește cadrul legislativ pentru manipularea deșeurilor în statele membre ale Comunității. De asemenea a indicat Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008. Aceste acte normative nu au fost analizate în niciun mod de către prima instanță, deși erau aplicabile în speță.

Pârâta a menționat prevederile art. 21, 22 și 23 din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor prin care a fost transpusă în legislația națională Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008, aceste dispoziții legale fiind total ignorate de judecătorul fondului.

În concluzie, instanța de recurs constată că instanța de fond nu a prezentat argumente suficiente pentru a justifica soluția pronunțată.

Referitor la Contractul de prestări servicii nr. x/14.05.2010, încheiat între reclamanta și B., având ca obiect "Colectarea, depozitarea temporară și transportul spre valorificarea/eliminarea finală de către prestator a deșeurilor rezultate din activitatea beneficiarului, în deplin acord cu legislația de mediu", instanța de fond s-a rezumat la a constata că responsabilitatea pentru omisiunea de a raporta pentru reclamantă cantitățile de deșeuri preluate de la reclamantă în vederea atingerii obiectivelor anuale ale acesteia îi incumbă exclusiv lui B..

Nu este indicat niciun temei de drept avut în vedere de judecătorul fondului la pronunțarea soluției, motivele indicate fiind exclusiv cu privire la situația de fapt și la aprecieri pur subiective, preluate din cererea de chemare în judecată.

Nu se analizează noțiunea de "trasabilitate", astfel cum este prevăzută în Legea nr. 211/2011, nu se analizează care sunt obligațiile legale ale reclamantei și nici situația de fapt nu este corect reținută.

Referitor la Contractul nr. x din 25.02.2013 încheiat de reclamantă cu C. S.R.L., în baza căruia C. se obligă să preia deșeurile de la reclamantă în vederea reciclării și să pună la dispoziția reclamantei certificate de distrugere, valorificare și reciclare pentru deșeurile preluate, după caz și la cerere, prima instanță a reținut că dubla natură a contractelor este reglementată doar începând cu 21 februarie 2014 și de aceea această cerință trebuie aplicată numai de la momentul ulterior celui în care Ordinul nr. 192/2014 a intrat în vigoare. Din acest motiv, a concluzionat instanța că deșeurile gestionate în baza relației contractuale cu C. înainte de 21 februarie 2014 trebuiau luate în calcul de pârâtă pentru obiectivele de valorificare ale reclamantei.

Judecătorul fondului nu a analizat în niciun fel susținerile pârâtei din întâmpinare potrivit cărora organele de control au solicitat documentele care atestă existența tranzacției de prestare de servicii de către operatorul economic valorificator sau operatorul economic care deține o instalație de incinerare cu recuperare de energie către operatorul economic responsabil, numai pentru perioada 21.02.2014-31.12.2015.

De asemenea, nu s-au analizat prevederile art. 21 din Legea nr. 211/2011 și nici nu s-au antamat susținerile pârâtei potrivit cărora reclamanta, pentru perioada 01.01.2013-31.12.2015, nu a prezentat documentele prin care să facă dovada suportării costurilor operațiunilor de gestionare a deșeurilor, conform acestor dispoziții legale, documente prin care s-ar fi probat afirmația în sensul că deșeurile predate au fost reciclate/valorificate.

Referitor la neluarea în calcul a deșeurilor de ambalaje din lemn predate de reclamantă către persoane fizice drept combustibil, prima instanță a preluat pasaje din cererea de chemare în judecată (uneori chiar incomplet), fără să analizeze prevederile art. 11 din Legea nr. 82/1991 care dispun că "Deținerea, cu orice titlu, de elemente de natura activelor și datoriilor, precum și efectuarea de operațiuni economico-financiare, fără să fie înregistrate în contabilitate, sunt interzise".

Pârâta a precizat că deșeurile de ambalaje proprii din lemn încredințate persoanelor fizice drept combustibil alternativ la lemnele pentru foc se iau în calcul pentru îndeplinirea obiectivelor de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie a deșeurilor de ambalaje, numai dacă sunt în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (4) din Ordinul nr. 578/2006, iar din data de 21.02.2014, conform art. 25 din Ordinul nr. 578/2006.

Or, prima instanță nu a efectuat nicio analiză a acestor susțineri și nu a administrat niciun mijloc de probă din care să rezulte aspectele reținute, care au caracter subiectiv.

În consecință, se reține că, practic, nu s-a analizat fondul cauzei de o manieră care să permită exercitarea controlului judiciar, neputându-se realiza o astfel de analiză direct de către instanța de recurs, întrucât s-a afecta dreptul părților la un proces echitabil.

Elementele evidențiate configurează o motivare insuficientă a hotărârii primei instanțe, fiind incidente sub acest aspect prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Hotărârea Albina împotriva României).

Totodată, obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

Față de considerentele expuse, în baza disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 497 C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa sentința recurată și se va trimite cauza spre rejudecare, instanței de fond. În rejudecare, se vor analiza toate argumentele părților, esențiale pentru dezlegarea pricinii, se va administra și corobora orice probatoriu util, pertinent și concludent și se va motiva corespunzător hotărârea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU împotriva sentinței civile nr. 1771 din data de 13 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2021.