ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4704/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin acțiunea formulată, reclamanta SC S.C. SA Rădăuți a chemat în judecată pe pârâtele D.G.F.P. Suceava și A.F.P.

Suceava, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: - anularea deciziei de impunere din 12 decembrie 2008 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală; - obligarea pârâtelor la rambursarea sumei de 2.502.435 RON cu titlu de TVA; - obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 600.333 RON prelevată din conturile societății de Trezorerie până la data suspendării deciziei de impunere atacate; - anularea deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale din 12 ianuarie 2009, din 27 ianuarie 2009 și din 28 ianuarie 2009, precum și a oricăror alte decizii privind obligații de plată accesorii aceluiași debit; - anularea dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală din 11 decembrie 2008; - anularea raportului de inspecție fiscală parțială din 15 decembrie 2009. Capătul de cerere privind anularea dispoziției de măsuri din 11 decembrie 2008 a fost ulterior disjuns, prin încheierea de ședință din 14 decembrie 2009. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 35 din 31 ianuarie 2011 Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC S.C.

SA Rădăuți, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Suceava și A.F.P. Suceava, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut următoarele: Capetele de cerere privind anularea deciziei de impunere din 12 decembrie 2008, a deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii din 12 ianuarie 2009, din 27 ianuarie 2009 și din 28 ianuarie 2009 și restituirea sumelor de bani menționate în aceste decizii, precum și capătul de cerere privind anularea raportului de inspecție fiscală parțială din 15 decembrie 2009 sunt inadmisibile. Reclamanta a formulat contestații împotriva deciziilor din petitul acțiunii potrivit procedurii reglementate de Titlul IX C. proc. fisc., art. 205 și urm., iar, în urma soluționării contestațiilor împotriva celor patru decizii, s-au emis deciziile nr. 159 din 12 mai 2009, nr. 48 din 22 mai 2009, nr. 49 din 22 mai 2009 și decizia nr. 50 din 22 mai 2009. Potrivit dispozițiilor art. 218 C. proc.

fisc., aceste din urmă decizii pot fi atacate la instanța de contencios administrativ și fiscal, situația fiind diferită de aceea reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 care nu prevede că se atacă la instanța de contencios administrativ actul administrativ prin care s-a soluționat plângerea prealabilă. Așadar, în contenciosul fiscal, C. proc. fisc. reglementează o procedură specială de contestare. Instanța a mai reținut că un aspect deosebit de relevant în speță e acela că decizia nr. 159 din 12 mai 2009, pronunțată în soluționarea contestației împotriva deciziei din 2008, a fost emisă de către A.N.A.F. [dat fiind cuantumul sumei, mai mare de 1.000.000 RON – art. 209 alin. (1) lit. b) în forma în vigoare la data de 12 mai 2009]. Or, este fără îndoială că, în aceste condiții, contestația în instanță nu se poate soluționa fără prezența în cadrul procesual a A.N.A.F., care a emis decizia nr. 159/2009, care, potrivit art. 218 C. proc.

fisc., poate fi atacată în instanță. Însă, reclamanta s-a opus introducerii în cauză a A.N.A.F. (încheierea din 27 noiembrie 2009). S-a mai arătat că și celelalte decizii menționate au fost emise de către A.N.A.F., în soluționarea contestațiilor. Cum capetele de cerere privind anularea deciziilor de impunere sunt inadmisibile, același caracter îl au și cererile accesorii de restituire a sumelor de bani. Inadmisibil este și capătul de cerere privind anularea raportului de inspecție fiscală din 15 decembrie 2009, întrucât acesta nu este un act administrativ fiscal în înțelesul art. 41 C. proc. fisc., ci doar un înscris în care se consemnează constatările inspecției și care stă la baza emiterii deciziei de impunere.

Nu sunt întemeiate susținerile privind faptul că reclamanta ar fi contestat și deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor. O asemenea cerere (care trebuia formulată în scris, potrivit art. 82 C. proc. civ.) nu există la dosar, iar petitul unei acțiuni trebuie clar stabilit, nu dedus pe cale de interpretare sau implicit prin extinderea cadrului procesual obiectiv peste limitele învestirii instanței. Că reclamanta nu a înțeles să conteste și deciziile emise în procedura de soluționare a contestațiilor împotriva deciziilor de impunere o dovedește împrejurarea că s-a opus introducerii în cauză a A.N.A.F. (instituția care a emis deciziile ca urmare a soluționării contestațiilor). 3. Recursul declarat de SC S.C.

SA Rădăuți Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC S.C. SA Rădăuți a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține că prima instanță a interpretat formalist acțiunea, reținând greșit că nu a formulat un petit care să vizeze și decizia de soluționare a contestației administrative. În realitate, arată recurenta, chiar dacă nu a formulat un capăt de cerere distinct, este evident că această decizie a fost atacată implicit, iar această eventuală eroare materială nu putea atrage sancțiunea extremă a respingerii acțiunii. Cât privește refuzul său de a atrage în proces și A.N.A.F., consemnat în încheiere, acesta a fost greșit reținut; în realitate reprezentantul societății comerciale nu s-a opus și, în orice caz, în temeiul art. 16 1 din Legea nr. 554/2004, instanța trebuia să dispună introducerea în proces a A.N.A.F.

Concluzionând, recurenta arată că interpretarea pe care Curtea de apel a dat-o dispozițiilor art. 218 C. proc. fisc. și art. 7 din Legea nr. 554/2004 conduce la un „cerc vicios al veșnicei proceduri prealabile” și este de natură a-i încălca dreptul de acces la justiție, în sensul consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate cât și potrivit art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă SC S.C. SA Rădăuți a învestit la data de 23 iunie 2009 instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune judiciară având petitul prezentat la pct. 1.1 din această decizie.

Deși formulase în termen contestații administrative împotriva tuturor actelor atacate și la data înregistrării cererii de chemare în judecată, toate erau soluționate (prin decizia nr. 159 din 12 mai 2009 a A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, pentru debitul principal, respectiv deciziile nr. 48, 49 și 50 din 22 mai 2009 emise de D.G.F.P. Suceava - pentru accesorii), recurenta-reclamantă nu a înțeles să atace deciziile astfel pronunțate, ignorând prevederile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., care sunt clare în acest sens: „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestator (...) la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii”.

Aceste decizii, pronunțate după parcurgerea procedurii administrative de contestare, fac corp comun cu actele administrativ fiscale atacate și pot fi supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele specializate, numai împreună. Ca atare, contrar susținerilor recurentei, instanța nu se putea socoti învestită „implicit” și cu anularea acestor decizii iar aplicarea art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 82 alin. (1) C. proc. civ. („orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie făcută în scris”) se impune cu și mai mare rigoare în speță întrucât partea a avut asistență juridică de specialitate (avocat) pe toată durata procedurii.

Mai mult decât atât, un argument decisiv în combaterea tezei caracterului prea formalist al procedurii judiciare derulate la Curtea de apel, rezidă din practicaua încheierii pronunțate la data de 27 noiembrie 2009 în care s-a consemnat poziția avocatului reclamantei de a se opune solicitării reprezentantului pârâtei D.G.F.P. Suceava de introducere în cauză „în calitate de pârâtă emitentă a A.N.A.F.”, cu consecința respingerii cererii pârâtei de lărgire a cadrului procesual. Or, câtă vreme recurenta-reclamantă nu numai că nu a cerut anularea deciziei nr. 159 din 12 mai 2009 a A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, dar s-a și opus lărgirii cadrului procesual la inițiativa organului fiscal județean, nu există niciun temei pentru a casa hotărârea primei instanțe.

Referitor la încheierea menționată, recurenta a formulat două tipuri de critici. Pe de o parte, a susținut că nu s-a opus la cererea pârâtei de introducere în cauză a A.N.A.F. și, pe de altă parte, a afirmat că instanța era obligată în virtutea rolului activ și, mai ales, a dispozițiilor art. 16 1 din Legea nr. 554/2004 să citeze în proces A.N.A.F. Punctul său de vedere nu poate fi primit. În măsura în care consemnările din practica nu corespundeau realității, recurenta avea calea formulării unei cereri de îndreptare a erorii materiale în condițiile art. 281 C. proc. civ., ceea ce nu a făcut. De altfel, în raport de considerentul în baza căruia instanța a respins cererea pârâtei de citare a A.N.A.F., potrivit căruia „contestatoarea este îndreptățită să fixeze cadrul procesual și limitele învestirii, în conformitate cu principiul disponibilității”, susținerea recurentei că ar fi fost de acord cu atragerea în proces a A.N.A.F.

este lipsită de orice consistență. Și critica referitoare la încălcarea principiului rolului activ al judecătorului este nejustificată. Dispozițiile art. 129 alin. (4)-(6) C. proc. civ., care conturează conținutul și limitele acestui principiu au fost respectate, în condițiile în care reclamanta reprezentată de avocat a avut posibilitatea să-și exprime poziția procesuală, dar în mod greșit s-a opus citării în cauză a emitentului deciziei de soluționare a contestației administrative. Pe aceeași linie a argumentării, Înalta Curte mai reține și că interpretarea pe care recurenta o dă prevederilor art. 16 1 din Legea nr. 554/2004 este vădit distorsionată. Potrivit acestui text: „Instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept”.

În mod evident, A.N.A.F. nefiind un „organism social interesat” potrivit definiției cuprinse la art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, în cauză s-ar putea aplica doar teza a II-a a textului legal, respectiv punerea în discuție a necesității introducerii în cauză a subiectului de drept A.N.A.F. Este exact ceea ce instanța a făcut, după cum s-a analizat în cele ce preced. Concluzionând, Înalta Curte reține că dreptul de acces la o instanță în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limitări și condiții sub rezerva ca acestea să îndeplinească cerințele de accesibilitate și previzibilitate și să nu afecteze dreptul în substanța sa.

Or, atât în privința rigorilor legate de procedura prealabilă în materie fiscală, cât și în privința stabilirii cadrului procesual dispozițiile instanței au respectat textul convențional indicat. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse în decizie, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1)-(2) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de SC S.C. SA Rădăuți împotriva sentinței civile nr. 35 din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2011.