ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1943/2016

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, sub nr. 1009/39/2011 din 19 octombrie 2011, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava - Activitatea de Inspecție Fiscală, anularea Deciziei de impunere nr. 74379 din 26 aprilie 2010 privind taxa pe valoare adăugată și alte obligații fiscale emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală Suceava, anularea Raportului de Inspecție Fiscală încheiat de DGFP Suceava - Activitatea de Inspecție Fiscală la data de 15 aprilie 2010 și înregistrat sub nr. 74379 din 26 aprilie 2010 și anularea Deciziei nr. 42 din 4 mai 2011 emisă de DGFP Suceava - Biroul de Soluționare Contestații, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivare, a arătat că prin Raportul de inspecție fiscală parțială încheiat la data de 15 aprilie 2010 și înregistrat sub nr. 74379 din 26 aprilie 2010 a fost stabilită în sarcina sa obligația de plată la bugetul de stat a sumei de 725.859 RON reprezentând TVA pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2009, precum și a sumei de 515.794 RON reprezentând accesorii ale debitului principal și în consecință, a fost emisă Decizia de Impunere privind taxa pe valoare adăugată și alte obligații fiscale nr. 743479 din 26 aprilie 2010. Astfel, s-a reținut că în perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2009 a realizat, cu persoana fizica, tranzacții imobiliare cu caracter de continuitate, revenindu-i astfel obligația de a achita cota de 19% reprezentând TVA aferent fiecărei vânzări. A menționat reclamantul că prin Decizia nr. 42 din 4 mai 2011, organul fiscal a respins contestația sa formulată împotriva actului administrativ fiscal sus-menționat, reținând netemeinicia sa. A considerat că în cauză nu se putea reține, în sarcina sa, obligativitatea achitării sumelor de bani reprezentând TVA, tranzacțiile încheiate de el reprezentând operațiuni impozabile din punct de vedere TVA. A susținut că vânzarea locuințelor personale sau a altor bunuri (inclusiv terenuri) nu sunt considerate a fi activități economice și, prin urmare, nu există obligația de a plăti TVA pentru astfel de vânzări, cu excepția cazului în care se constată că persoana fizică realizează o astfel de activitate cu caracter de continuitate, deci realizează o activitate economică în înțelesul dispozițiilor art. 127 alin. (2) din C. fisc., respectiv activitatea producătorilor, comercianților și a prestatorilor de servicii, activitatea celor care îndeplinesc fapte de comerț în sensul dat de Codul Comercial - legea generală în materie. 1.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat pe cale de excepție inadmisibilitatea capătului de cerere vizând contestarea Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 15 aprilie 2010 și înregistrat sub nr. 74379 din 26 aprilie 2010 iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii. 1.

Prin încheierea din 15 decembrie 2011 instanța a respins excepția inadmisibilității privind capătul de cerere vizând contestarea Raportului de inspecție fiscală, invocată de pârâtă prin întâmpinare. 1.

Prin precizările depuse, reclamantul a adus o completare cu privire la nelegalitatea sumei de 725.859 RON reprezentând TVA pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2009, precum și a sumei de 515.794 RON reprezentând accesorii ale debitului principal stabilite prin Decizia de impunere nr. 74379 din 26 aprilie 2010 emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală Suceava. A arătat că toate tranzacțiile imobiliare avute în vedere de actul de control au ca obiect bunuri proprietate devălmașă a lui și a soției sale B. - lucru confirmat de contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosarul cauzei. Excepția inadmisibilității capătului de cerere vizând contestarea Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 15 aprilie 2010 și înregistrat sub nr. 74379 din 26 aprilie 2010, a fost respinsă de instanță prin încheierea de ședință din 15 mai 2011. Prin Sentința nr. 190 din data de 29 mai 2012 Curtea de Apel Suceava a admis acțiunea și a anulat Decizia nr. 42 din 4 mai 2011 privind soluționarea contestației, Decizia de impunere privind taxa pe valoarea adăugată și alte obligații fiscale nr. 74379 din 26 aprilie 2010 și Raportul de inspecție fiscală din data de 15 aprilie 2010 și înregistrat sub nr. 74379 din 26 aprilie 2010, emise de pârâta DGFP Suceava; a obligat pârâta DGFP Suceava să plătească reclamantului suma de 6.679,30 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut că în urma inspecției fiscale finalizată prin Raportului de Inspecție Fiscală încheiat de DGFP Suceava - Activitatea de Inspecție Fiscală la data de 15 aprilie 2010 și înregistrat sub nr. 74379 din 26 aprilie 2010 s-a stabilit că reclamantul A. împreună cu soția sa B. a încheiat în anii 2006 - 2009 un număr de 26 tranzacții având ca obiect terenuri cu construcții dobândite în baza autorizațiilor de construire. S-a reținut că aceste imobile au fost destinate vânzării, la data vânzării întruneau calitatea de construcție nouă, contribuabilul desfășurând o activitate economică din care a obținut venituri cu caracter de continuitate. Prin aceste vânzări, reclamantul a depășit plafonul de scutire la plata TVA fără să solicite înregistrarea în scopuri de TVA. Ca urmare, organele de inspecție fiscală au procedat, din oficiu, la înregistrarea acestuia în baza de date a plătitorilor de TVA, conform pct. 62 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal. În acest context, s-a stabilit ca reclamantul ar datora suma de 725.859 RON TVA pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2009 și suma de 515.794 RON majorări de întârziere, în consecință fiind emisă Deciziei de impunere nr. 74379 din 26 aprilie 2010. Această decizie a fost contestată de reclamant în procedura administrativă, dar contestația a fost respinsă prin Decizia nr. 42 din 4 mai 2011 emisă de D.G.F.P. Suceava - Biroul de Soluționare Contestații. 1.

Împotriva Sentinței nr. 190 din 29 mai 2012 a Curții de Apel Suceava a formulat recurs pârâta DGFP Suceava, criticând-o pentru nelegalitate și solicitând modificarea acesteia și respingerea ca nefondată a acțiunii reclamantului. 1.

La data de 4 aprilie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva Sentinței nr. 190 din 29 mai 2012 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a casat sentința atacată, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. 1.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Suceava la data de 12 septembrie 2014 sub nr. 1009/39/2011* la Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, iar ulterior transferat Secției de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 1009/39/2011**, ca urmare a separării celor două secții. Prin încheierea de ședință din data de 5 decembrie 2014 instanța a admis efectuarea suplimentului la expertiza contabilă, stabilind obiectivele în vederea efectuării acesteia. 1.

Prin Sentința nr. 230 din 2 decembrie 2015 a Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea în contencios administrativ având ca obiect „contestație act administrativ fiscal" formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava - Activitatea de Inspecție Fiscală, s-a anulat Decizia de impunere nr. 74379 din 26 aprilie 2010 emisă de Activitatea de Inspecție fiscală Suceava, Raportul de inspecție fiscală 74379/2010 încheiat de DGFP Suceava și Decizia nr. 42 din 4 mai 2011 emisă de DGFP Suceava - Biroul de Soluționare Contestații. Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că obligațiile fiscale indicate au fost calculate pentru tranzacțiile efectuate în perioada 1 ianuarie 2006 - 30 decembrie 2009, în număr de 26, considerându-se că la data de 3 noiembrie 2005 s-a depășit plafonul de scutire la plata TVA reglementat de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în art. 152 alin. (1). S-a reținut că pe perioada soluționării cauzei, CJUE s-a pronunțat cu privire la problematica de față în cauzele Tulică și Plavoșin, respectiv Salomie și Oltean, aceste hotărâri fiind invocate de reprezentantul reclamantului. În aceste condiții instanța a analizat actele administrativ fiscale contestate în prezenta cauză prin prisma hotărârilor interpretative pronunțate la data de 7 noiembrie 2013 și respectiv la data de 9 iulie 2015 constatând caracterul lor neconform cu dreptul european. În urma verificării efectuate s-a constatat că la data de 3 noiembrie 2005 persoana fizică a depășit plafonul de scutire de 35.000 euro, dar nu a solicitat înregistrarea în scopuri de TVA, organele de inspecție au procedat la înregistrarea acestuia în baza de date a plătitorilor de TVA. Organele de inspecție au stabilit că persoana fizică avea obligația să colecteze taxa pe valoarea adăugată în sumă de 725.859 RON, precum și a sumei de 515.794 RON, reprezentând accesorii ale debitului principal. Așadar, autoritatea fiscală nu a dedus TVA-ul achitat în amonte de reclamant (TVA-ul aferent achizițiilor făcute în vederea efectuării operațiunilor considerate impozabile) punând în sarcina acestuia TVA-ul colectat, fără a-l scădea pe cel deductibil. În speță, s-a reținut, că cerințele de fond privind dreptul de deducere în amonte erau îndeplinite, reclamantul fiind considerat persoană impozabilă în scopuri de TVA cu ocazia unui control fiscal. Curtea a reținut că autoritatea fiscală a încălcat dispozițiile legale reținute atât în cauza Tulică și Plavoșin cât și în cauza Salomie și Oltean, astfel încât cumulate aceste încălcări, nu pot duce decât la anularea actului administrativ întrucât viciile sunt atât de numeroase și grave întrucât e imposibilă menținerea acestuia. Aceasta cu atât mai mult cu cât jurisprudența CJUE în materia deducerii TVA (pentru aspectele din Salomie și Oltean) este constantă de mulți ani, autoritatea fiscală, ignorând-o în continuare. Jurisprudența CJUE și dispozițiile dreptului comunitar se impun nu numai instanțelor de judecată ci și autorităților administrative. Refuzul deducerii din oficiu a TVA-ului achitat în amonte și punerea în sarcina reclamantului a întregului TVA achitat de beneficiarul final al operațiunilor economice, constituie un motiv de nulitate, impunerea fiscală fiind efectuată cu încălcarea dispozițiilor dreptului comunitar. 2. Calea de atac exercitată 2.1. Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond și a Încheierii din data de 1 decembrie 2015 a declarat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava. În recursul formulat de DGRFP Iași - AFP Suceava au fost invocate ca temei legal prevederile art. 304 pct. 5 și 9, în condițiile art. 304 1 C. proc. civ. - 1865 și a susținut, în esență, criticile următoare: - instanța de fond a omis să se pronunțe asupra excepției de inadmisibilitate a cererii de anulare a Raportului de inspecție fiscală, invocată în primul ciclu procesual, ceea ce impune casarea sentinței și trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiași instanțe; - instanța de fond a anulat actele fiscale reținând că autoritățile fiscale au încălcat dispozițiile legale reținute în Cauza Tulică și Plavoșin soluționată în anul 2013 de CJUE și în Cauza Salomie și Oltean, soluționată în anul 2015, omițând faptul că operațiunile taxabile erau, în parte, anterioare anului 2007 și, oricum, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile; - instanța de fond a soluționat cauza fără să facă o analiză asupra legalității actelor administrative fiscale, rezumându-se să se refere la jurisprudența CJUE în cauzele Tulică și Plavoșin și, respectiv, Salomie și Oltean; - instanța de fond a ignorat concluziile raportului de expertiză, cât și pe cele ale suplimentelor întocmite ulterior, deși acestea erau lămuritoare în ceea ce privește cota de TVA; - în ceea ce privește nededucerea TVA, instanța a ignorat faptul că reclamantul, timp de peste 5 ani, nu a depus decontul pentru exercitarea dreptului de deducere; - referitor la Încheierea din data de 2 decembrie 2015, recurenta a susținut că instanța de fond a respins în mod greșit cererea de efectuarea a unui supliment de expertiză care tindea să lămurească litigiul sub aspectul calculului accesoriilor în raport cu principiul proporționalității la care face referire hotărârea din Cauza Salomie și Oltean. În concluzie, autoritatea fiscală a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea și trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiași instanțe și, în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 2.2. Împotriva Sentinței nr. 230 din 2 decembrie 2015 a formulat recurs și reclamantul A., care a invocat ca temei dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - 1865, susținând, în esență, că instanța de fond a dispus reducerea cheltuielilor de judecată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. - 1865. 2.3. Referitor la recursul formulat de autoritatea fiscală, reclamantul-recurent a depus întâmpinare și a susținut, în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică, anularea actelor fiscale în totalitate fiind singura soluție în măsură să reia procedura administrativă fiscală de stabilire a TVA în acord cu legislația europeană. 3. Soluția și considerentele Înaltei Curți 3.1. Recursurile formulate în cauză sunt întemeiate în limitele și pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. 3.2. În ceea ce privește recursul formulat de DGRFP Iași - AFP Suceava Referitor la recursul împotriva Încheierii din data de 2 decembrie 2015 rezultă că este nefondat. Prin încheierea respectivă, instanța de fond a respins ca nefondată cererea formulată de autoritatea fiscală pentru completarea raportului de expertiză, reținând, în mod judicios, că în cauză nu se mai impunea suplimentarea probatoriului. Într-adevăr, în primul ciclu procesual, s-a efectuat o primă expertiză contabilă judiciară față de care autoritatea fiscală nu are obiecțiuni, cum se menționează în Încheierea din data de 22 mai 2012. O a doua expertiză contabilă judiciară a fost efectuată în cel de-al doilea ciclu procesual, iar autoritatea fiscală a depus obiecțiuni, la care expertul a răspuns printr-un supliment de expertiză. Printr-o critică distinctă, autoritatea fiscală a susținut că instanța, prin Sentința nr. 230 din 2 decembrie 2015, a omis să se pronunțe cu privire la excepția, pe care o invocase în primul ciclu procesual, de inadmisibilitate a cererii de anulare a raportului de inspecție fiscală. Într-adevăr, prin întâmpinare, autoritatea fiscală a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere care viza anularea Raportului de inspecție fiscală nr. 74379 din 26 aprilie 2010, însă în recursul formulat împotriva Sentinței nr. 190/2012, pronunțată în primul ciclu procesual, autoritatea fiscală nu a criticat sentința pentru acest motiv, deși instanța de fond anulase raportul de inspecție fiscală. Astfel fiind, autoritatea fiscală nu mai poate invoca, din punct de vedere procedural (prin omisso medio), acest motiv, într-o cerere de recurs care vizează o altă sentință, pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual. Oricum, însă, susținerile autorității fiscale sunt și nefondate, în raport cu prevederile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Astfel, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., ceea ce se atacă la instanța de contencios este decizia de soluționare a contestației fiscale, însă, potrivit prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, judecătorul este competent să se pronunțe și cu privire la legalitatea operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ atacat. Or, în cauză, este necontestat că raportul de inspecție fiscală are natura juridică a unei operațiuni administrative care a stat la baza emiterii deciziei de impunere și, implicit, a deciziei de soluționare a contestației, ceea ce permitea judecătorului să se pronunțe și cu privire la legalitatea/nelegalitatea raportului. Referitor la recursul împotriva Sentinței nr. 230 din 2 decembrie 2015, Înalta Curte constată că este întemeiat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. Prin Decizia nr. 1794 din 4 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, care a încheiat primul ciclu procesual, instanța de recurs a reținut că soluția instanței de fond este lipsită de temei legal. Instanța de fond reținuse că fiecare dintre soți este o persoană impozabilă distinctă, organul fiscal fiind dator să stabilească obligațiile fiscale pentru fiecare în parte, ajungând la concluzia că actele administrative fiscale sunt lovite de nulitate pentru că nu se pot stabili obligațiile fiscale ale celuilalt soț pentru perioada 2006 - 2009, singurul remediu fiind anularea acestora. Înalta Curte nu a împărtășit această abordare pentru că reflectă o interpretare trunchiată a legislației fiscale, dar și a reglementărilor privind drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților. Potrivit dispozițiilor art. 127 alin. (1) din C. fisc. „este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități”. La rândul său, art. 125 1 pct. 18 din același cod explică semnificația sintagmei „persoană impozabilă" în sensul că „are înțelesul 127 alin. (1) și reprezintă persoana fizică, grupul de persoane, instituția publică, persoana juridică, precum și orice entitate capabilă să desfășoare o activitate economică". Prin Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/203 privind Codul fiscal (forma în vigoare la data efectuării controlului), pct. 3 alin. (6) aferent art. 127, precitat, s-a stabilit că „în cazul în care bunurile imobile sunt deținute în coproprietate de o familie, dacă există obligația înregistrării în scopuri de taxă pentru vânzarea acestor bunuri imobile, unul dintre soți va fi desemnat să îndeplinească această obligație". Ca urmare, în materia TVA, legiuitorul a stabilit că familia, ca entitate juridică, în situația în care trebuie să se înregistreze în scopuri de TVA pentru vânzarea de bunuri imobile, este reprezentată de unul dintre soți. În speță, desemnarea intimatului-reclamant A. apare ca justificată în contextul în care soția B. este, potrivit mențiunii din contractele de vânzare-cumpărare, cetățean german, cu domiciliul în Germania. Teza primei instanțe potrivit căreia soții sunt persoane impozabile distincte care, din punct de vedere fiscal, acționează de-sine-stătător nu are susținere în reglementările citate. Mai mult, după cum bine susține recurenta, procedeul fiscului este conform cu regimul matrimonial legal consacrat de către C. fam. (în vigoare la momentul respectiv), care prin art. 30 instituia prezumția relativă de comunitate, potrivit căreia bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei sunt bunuri proprietate devălmașă a acestora. Aceasta înseamnă că dreptul patrimonial aparține concomitent ambilor soți, fără ca vreunul dintre ei să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul respectiv. Corelativ, dreptul de administrare - în cadrul căruia a circumscris instanța fondului obligația unuia dintre soți de a se înscrie în scopuri de TVA nu poate fi exercitat în nume propriu de către unul dintre coproprietarii devălmași, numai pentru partea sa din bunurile comune, căci aceasta nu este determinată. Sub imperiul aceluiași cod, datoriile comune ale soților se acoperă din bunurile comune (art. 32). Rezultă astfel că stabilirea obligației de plată a TVA în sarcina unuia dintre soți, în contextul amintit, este legală, această soluție fiind conformă cu jurisprudența acestei secții reflectată, de exemplu, prin Decizia nr. 610/2014. Cât privește referirea instanței de fond la prevederile art. 85 din C. fisc., Înalta Curte reține că acest text reglementează situația atribuirii veniturilor coproprietarilor în materia impozitului pe venit, neputând fi extrapolate în materia TVA. În cel de-al doilea ciclu procesual, instanța de rejudecare a reținut, în esență, că autoritatea fiscală a încălcat dispozițiile legale reținute atât în Cauza Tulică și Plavoșin cât și în Cauza Salomie și Oltean, astfel încât aceste încălcări duc la anularea actelor administrativ fiscale care nu mai pot fi menținute, concluzii care sunt greșite. Astfel, în cauză, este necontestat că în perioada 1 ianuarie 2006 - 30 decembrie 2009, familia reclamantului a făcut 26 tranzacții imobiliare, depășind plafonul de scutire de la plata TVA, potrivit prevederilor art. 152 alin. (1) din C. fisc.. În raport cu numărul tranzacțiilor, devin incidente dispozițiile pct. 3(5) din Normele metodologice de aplicare a art. 127 alin. (2) din C. fisc. „în cazul achiziției de terenuri și/sau construcții de către o persoană fizică în scopul vânzării, livrarea acestor bunuri reprezintă o activitate cu caracter de continuitate, dacă persoana fizică realizează mai mult de o singură tranzacție în cursul unui an calendaristic”. Potrivit Raportului de inspecție fiscală, baza impozabilă a fost de 3.820.311 RON, calculată de la data de 1 ianuarie 2006 când recurentul-reclamant trebuia să devină plătitor de TVA, fiind calculată TVA în sumă de 725.859 RON și accesorii de 515.794 RON. Potrivit primei expertize efectuate în cauză, reclamantul-recurent ar fi trebuit să devină plătitor de TVA începând cu data de 1 februarie 2008, potrivit argumentelor pe care le-a prezentat, baza impozabilă la care trebuia calculată TVA fiind de 2.618.160 RON, stabilind astfel TVA în sumă de 497.450,40 RON, AFP Suceava neavând obiecțiuni la această expertiză („Încheierea din 22 mai 2012). În ceea ce privește criticile privind nevalorificarea materialului probator de către instanța de fond, Înalta Curte constată că sunt întemeiate, concluziile celor două expertize rămânând nevalorificate în adoptarea soluției. În ceea ce privește deducerea TVA din „amonte”, organul fiscal a susținut că recurentul-reclamant ar fi trebuit să-și exercite dreptul său prin depunerea unui decont în condițiile legii, ceea ce contravine jurisprudenței CJUE. Astfel, în Cauza C-183/14, prin Hotărârea Camerei a șaptea din 9 iulie 2015, CJUE a statuat că: „Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată se opune, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate în amonte pentru bunuri și servicii utilizate în cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu era înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată atunci când a efectuat aceste operațiuni, și aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de taxă pe valoarea adăugată și nu a fost depus decontul taxei datorate”. Or, în cauză, reclamantul-recurent, prin contestația fiscală formulată împotriva raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, a criticat faptul că autoritatea fiscală, deși a calculat TVA datorată, nu a acordat și dreptul colateral de deducere, astfel încât susținerile autorității recurente privitoare la dezinteresul contribuabilului nu sunt întemeiate. În expertiza efectuată în al doilea ciclu procesual, în baza documentelor avute la dispoziție expertul contabil a calculat că reclamantul-recurent avea dreptul la deducerea TVA în sumă de 56.163 RON, care se deduce din TVA recalculată în sumă de 458.131,04 RON, (458.131 - 56.163 = 401.968 RON). În recursul formulat, autoritatea fiscală a solicitat, în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei pentru rejudecare, cerere care, potrivit prevederilor art. 312 alin. (6 1 ) C. proc. civ. - 1865, introdus prin art. I pct. 30 din Legea nr. 202/2010, nu poate fi primită, din moment ce în cauză a mai fost dispusă o casare cu trimitere prin Decizia nr. 1794 din 4 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. În concluzie, recursul formulat împotriva Sentinței nr. 230/2015 este întemeiat, urmând să fie admis, cu consecința casării sentinței și admiterii în parte a acțiunii formulate de reclamantul-recurent, urmând ca actele fiscale să fie modificate/anulate în parte și menținute doar pentru TVA în sumă de 401.968 RON (458.131 RON - 56.163 RON) și 248.781 RON, reprezentând accesorii pentru perioada avută în vedere de organele fiscale. Așa cum s-a arătat mai sus, criticile/susținerile referitoare la Încheierea din data de 2 decembrie 2015 sunt neîntemeiate, fiind respinse ca atare. 3.3. În ceea ce privește recursul formulat de recurentul-reclamant, acesta este întemeiat, instanța de fond reducând cheltuielile de judecată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. - 1865. Din înscrisul aflat la dosarul de recurs, rezultă că în primul ciclu procesual a achitat 5.000 RON onorariu de expert și 1.000 RON onorariu de avocat, recurentul-reclamant precizând că pentru al doilea ciclu procesual nu pretinde cheltuieli de judecată. Având în vedere că acțiunea a fost admisă doar în parte, precum și că actele fiscale au fost anulate în parte, iar recurentul-reclamant nu a mai pretins cheltuieli de judecată în actualul ciclu procesual, precum și dispozițiile art. 276 din C. proc. civ. - 1865, va obliga autoritatea fiscală la plata sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.