ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 570/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 125/F/CA/2007 din 01

octombrie 2007, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de B.E., în contradictoriu cu Agenția Națională pentru

Ocuparea Forței de Muncă, și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma

de 2.564 RON, reprezentând contravaloarea primei de concediu pentru anul 2006, actualizată

cu indicele de inflație până la data efectuării plății. Totodată, Curtea de apel

a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei dobânda de referință a Băncii Naționale

a României aferentă sumei datorate, calculată începând cu data nașterii dreptului

și până la data efectuării plății.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta a avut în cursul

anului 2006 calitatea de funcționar public în cadrul Agenției Naționale pentru

Ocuparea Forței de Muncă, având dreptul la prima de concediu conform art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată.

În temeiul art. 29

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea de apel a reținut că dispozițiile

prin care a fost suspendată aplicarea prevederilor referitoare la plata primei de

concediu, cuprinse în Legea nr. 188/1999, contravin prevederilor art. 15 alin. (2),

art. 16 alin. (1), art. 41 și art. 53 din Constituție, deoarece dreptul la plata

primei de concediu nu poate fi restrâns sau îngrădit pe motivul existenței unor

prevederi bugetare întrucât ar fi afectat inclusiv dreptul la muncă al reclamantei.

De asemenea, în temeiul

art. 1082 și art. 1088 C. civ., instanța a dispus obligarea pârâtei să plătească

reclamantei contravaloarea primei de concediu reactualizată cu indicele de inflație

și dobânda de referință a Băncii Naționale a României, începând cu data nașterii

dreptului, respectiv data începerii concediului de odihnă, și până la data efectuării

plății sumei datorate.

Împotriva sentinței civile

pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal,

a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței

de Muncă, criticând soluția pronunțată pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs,

recurenta-pârâtă susține, în esență, că reclamanta nu are dreptul la plata primei

de concediu aferentă anului 2006, întrucât potrivit art. 5 alin. (5) din Legea bugetului

de stat pe anul 2006, nr. 379/2005, au fost suspendate prevederile corespunzătoare

din Legea nr. 188/1999. Totodată, recurenta-pârâtă susține că în mod greșit instanța

de fond a obligat-o la plata dobânzii de referință a Băncii Naționale a

României, întrucât Agenția avea obligația legală de respectare a prevederilor prin

care s-a dispus suspendarea plății primei de concediu cuvenite funcționarilor publici

pe anul 2006, astfel că instituția nu se află în culpă, iar plata către reclamantă

a sumei respective reprezintă un caz de îmbogățire fără just temei.

Analizând cauza, în raport

cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. și cu normele

de drept aplicabile, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele

arătate în continuare:

În esență, problema de

drept vizează legalitatea acordării primei de concediu cuvenite reclamantei-funcționar

public pentru anul 2006, în cursul căruia au fost suspendate dispozițiile care consacră

acest drept din Legea nr. 188/1999.

Prin Legea nr. 188/1999

a fost instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu,

să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin. (2) din forma inițială a

legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii și, în prezent,

este prevăzut de art. 35 alin. (2) din forma republicată în 2007 a Legii nr. 188/1999.

Este de necontestat faptul

că, prin dispoziții legale succesive, prevederile respective din Legea nr. 188/1999

au fost suspendate în anul 2006 pentru care reclamanta solicită plata primei de

concediu.

Însă, tot atât de adevărat

este că aceste norme de suspendare, care în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit

evident dispozițiilor constituționale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca

și dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi

fundamentale reglementate în art. 41 din Constituția României nu pot fi restrânse

discriminatoriu și în alte condiții decât cele expres și limitativ prevăzute în

art. 53 din Constituție, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securității

naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, desfășurarea instrucției

penale și prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru,

ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Astfel, Înalta Curte constată

că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că suspendarea dispozițiilor

incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanța dreptului,

ci doar exercițiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispozițiilor

constituționale, a practicii Instanței Supreme și a dispozițiilor Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

În acest sens, sunt relevante

considerentele deciziei nr. 12 din 05 februarie 2007, prin care secțiile unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unei probleme de drept similare

au reținut că:

„

În atare situație, suspendarea exercițiului

dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp

prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat

neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu

devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui

o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat

că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept

patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și,

practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea principiului încrederii

în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul

și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor

situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să

se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.

”

Soluția Curții de apel

este legală și temeinică având în vedere și următoarele:

- jurisprudența constantă

a Înaltei Curți în această materie, din care amintim cu titlu de exemplu deciziile

nr. 2696 din 25 mai 2007 și nr. 3112 din 19 iunie 2007, publicate în Jurisprudența

secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 – Semestrul I, Ed. Hamangiu,

București, 2007;

- decizia nr. 77 din 05

noiembrie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

care a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că dispozițiile

art. 34 alin. (2) [devenit art. 35 alin. (2)] din Legea nr. 188/1999 privind statutul

funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

se interpretează în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul

de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de

personal;

- O.U.G. nr. 146/2007

care reglementează chiar „modalitatea

de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza

prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile

bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada

2001-2006”

.

Sub aspectul plății dobânzii

de referință a Băncii Naționale a României, Înalta Curte reține că în mod corect

instanța de fond a dispus obligarea corespunzătoare a recurentei-pârâte, întrucât

suma este datorată cu titlu de daune-interese în temeiul dispozițiilor C. civ. conform

cărora acestea sunt datorate fără a fi ținut creditorul să justifice vreo pagubă.

Față de cele reținute,

în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza

II C. proc. civ., va fi respins ca nefondat

recursul declarat de Agenția

Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă împotriva sentinței civile

nr. 125/F/CA/2007 din 01 octombrie 2007 a Curții de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 februarie 2008.