ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 668/2008

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel

Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta L.S. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâta A.N.O.F.M., obligarea acesteia la plata primei de

concediu pentru anul 2006, actualizată cu indicele de inflație de la data

nașterii dreptului la data plății efective.

În motivarea cererii reclamanta

a arătat că este funcționar public în cadrul A.N.O.F.M., iar conform Legii nr.

188/1999, art. 33 alin. (2) (art. 34 în varianta republicată), funcționarul

public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu

salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Ulterior, printr-o

serie de ordonanțe de urgență ale guvernului, s-a dispus suspendarea aplicării

acestui articol cu privire la prima de concediu.

A mai arătat reclamanta că

suspendările dispuse anual au încetat, astfel că este îndreptățită la plata

primei de concediu pentru anul 2006, perioadă în care a avut calitatea de

funcționar public.

Prin sentința nr. 126/ F/ CA din

1 octombrie 2007, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta L.S., obligând pârâta la plata

sumei de 2.564 lei reprezentând contravaloarea primei de concediu pentru anul

2006, sumă de urmează a fi recalculată cu rata inflației până la data

efectuării plății.

Totodată, a obligat pârâta să

plătească reclamantei dobânda de referință a B.N.R., aferentă sumei datorate,

calculată începând cu data nașterii dreptului și până la data efectuării

plății.

Pentru a pronunța această

soluție, Instanța de Fond a reținut că dreptul la prima de concediu al

salariaților care au calitate de funcționar public este un drept stabilit prin

Legea 188/1999, care face obiectul raporturilor de serviciu dintre angajator și

reclamantă, iar el nu poate fi restrâns sau îngrădit pe motivul unor prevederi

bugetare, deoarece s-ar afecta inclusiv dreptul la muncă al reclamantei.

A mai reținut prima Instanță că

suspendarea acordării primelor de concediu constituie o restrângere a

drepturilor salariale, contravenind dispozițiilor art. 41 și 53, precum și ale

art. 16 alin. (1) din Constituția României, neputându-se suspenda retroactiv un

drept câștigat sub imperiul Legii 188/1999.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs pârâta A.

N.O.F.M., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie susținând în esență următoarele:

1.

Suspendarea acordării

dreptului la prima de vacanță a fost

legală și ea subzistă și în prezent, echivalând cu înlăturarea

dreptului, în condițiile în care prin nici o altă

dispoziție legală nu s-

a abrogat măsura suspendării.

Mai arată

că fată de data formulării acțiunii nu există temei

legal pentru acordarea primelor

de concediu, deoarece în perioada

2001

- 2006, acest drept nu a existat, art. 34 alin. (2) din Legea

188/1999 nefiind aplicabil prin efectul legilor de

suspendare,

neputându-se vorbi de un drept câștigat.

2.

În mod greșit Instanța

de Fond a dispus acordarea dobânzii

de referință a B.N.R., atâta vreme cât a

dispus și actualizarea sumei pretinse cu rata inflației, prejudiciul

fiind

astfel integral acoperit.

Recursul

este nefondat.

Examinând

sentința atacată în raport de actele și lucrările

dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum

și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul

este

nefondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Primul

motiv de recurs invocat de pârâtă, referitor la fondul cauzei, nu este susținut

de actele normative incidente și nici de

principiile constituționale la care trebuie

raportate aplicarea și

interpretarea

acestora. În mod corect Instanța de Fond a analizat

speța dedusă judecății și prin prisma principiilor constituționale,

aceasta

nepresupunând verificarea propriu - zisă a

constituționalității

legilor prin care s-a suspendat plata primelor de

concediu.

Analizând

lucrările dosarului Înalta Curte constată că

suspendarea dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui cât

timp nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată

existenta acestuia.

Astfel,

dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată

în M. Of.

nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a

menținut prin art. 34 alin. (2) din

Legea

nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22

martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din

Legea nr. 188/1999

(republicată în M.

Of. nr. 365 din 29 mai 2007).

Așadar,

prin suspendarea acestui drept nu se poate considera

că acesta nu exista în perioada

respectivă, întrucât s-ar încălca

principiul

constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate precum și dispozițiile art. 53 din Constituția României

revizuită (art. 49 din Constituția anterioară)

privind cazurile când

se poate

restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1

din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Ca urmare,

pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o

obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea

ce ar

constitui o îngrădire nelegitimă a

exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în

perioada anilor, pentru care

exercițiul

lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la

situația ca un drept patrimonial, a cărui

existență este recunoscută,

să fie vidat de substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în statul de

drept,

care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și

litera

lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de

reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca

titularii

drepturilor recunoscute să

nu poată fi împiedicați de a se bucura

efectiv

de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

ce privește motivul de recurs referitor la nelegala

acordare a dobânzii de referință B.N.R. calculată la

suma

reprezentând prima de vacanță pe anul

2006, acesta este nefondat,

având în

vedere natura juridică a celor două noțiuni respectiv actualizarea cu rata

inflației și dobânda legală, cumularea lor

fiind posibilă și legală.

Astfel, în

timp ce actualizarea sumei cu indicele de inflație

reprezintă aplicarea obiectivă

în practică a principiului echității, în speță constând în faptul ca o persoană

să poată valorifica un drept,

recunoscut ulterior datei la care ar fi trebuit acordat,

în aceleași

condiții

ca și cum l-ar fi primit la acel moment inițial, iar dobânda

este datorată în

temeiul dispozițiilor art. 1088 C. civ. cu

titlu de daune - interese, care potrivit alin. (2) al

textului legal menționat se cuvin „fără ca creditorul să fie ținut a justifica

vreo pagubă".

Prin

urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și

temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză,

în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale

art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

A.N.

O.F.M., împotriva sentinței nr. 126/ F/

CA din 1

octombrie 2007 a Curții de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 20 februarie 2008.

Irevocabilă.