ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 668/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta L.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.O.F.M., obligarea acesteia la plata primei de concediu pentru anul 2006, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului la data plății efective. În motivarea cererii reclamanta a arătat că este funcționar public în cadrul A.N.O.F.M., iar conform Legii nr. 188/1999, art. 33 alin. (2) (art. 34 în varianta republicată), funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Ulterior, printr-o serie de ordonanțe de urgență ale guvernului, s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu. A mai arătat reclamanta că suspendările dispuse anual au încetat, astfel că este îndreptățită la plata primei de concediu pentru anul 2006, perioadă în care a avut calitatea de funcționar public. Prin sentința nr. 126/ F/ CA din 1 octombrie 2007, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta L.S., obligând pârâta la plata sumei de 2.564 lei reprezentând contravaloarea primei de concediu pentru anul 2006, sumă de urmează a fi recalculată cu rata inflației până la data efectuării plății. Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda de referință a B.N.R., aferentă sumei datorate, calculată începând cu data nașterii dreptului și până la data efectuării plății.

Pentru a pronunța această soluție, Instanța de Fond a reținut că dreptul la prima de concediu al salariaților care au calitate de funcționar public este un drept stabilit prin Legea 188/1999, care face obiectul raporturilor de serviciu dintre angajator și reclamantă, iar el nu poate fi restrâns sau îngrădit pe motivul unor prevederi bugetare, deoarece s-ar afecta inclusiv dreptul la muncă al reclamantei. A mai reținut prima Instanță că suspendarea acordării primelor de concediu constituie o restrângere a drepturilor salariale, contravenind dispozițiilor art. 41 și 53, precum și ale art. 16 alin. (1) din Constituția României, neputându-se suspenda retroactiv un drept câștigat sub imperiul Legii 188/1999.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta A. N.O.F.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie susținând în esență următoarele: 1. Suspendarea acordării dreptului la prima de vacanță a fost legală și ea subzistă și în prezent, echivalând cu înlăturarea dreptului, în condițiile în care prin nici o altă dispoziție legală nu s- a abrogat măsura suspendării. Mai arată că fată de data formulării acțiunii nu există temei legal pentru acordarea primelor de concediu, deoarece în perioada 2001 - 2006, acest drept nu a existat, art. 34 alin. (2) din Legea 188/1999 nefiind aplicabil prin efectul legilor de suspendare, neputându-se vorbi de un drept câștigat. 2. În mod greșit Instanța de Fond a dispus acordarea dobânzii de referință a B.N.R., atâta vreme cât a dispus și actualizarea sumei pretinse cu rata inflației, prejudiciul fiind astfel integral acoperit.

Recursul este nefondat. Examinând sentința atacată în raport de actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare. Primul motiv de recurs invocat de pârâtă, referitor la fondul cauzei, nu este susținut de actele normative incidente și nici de principiile constituționale la care trebuie raportate aplicarea și interpretarea acestora. În mod corect Instanța de Fond a analizat speța dedusă judecății și prin prisma principiilor constituționale, aceasta nepresupunând verificarea propriu - zisă a constituționalității legilor prin care s-a suspendat plata primelor de concediu.

Analizând lucrările dosarului Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of.

nr. 365 din 29 mai 2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate precum și dispozițiile art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. 2. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la nelegala acordare a dobânzii de referință B.N.R. calculată la suma reprezentând prima de vacanță pe anul 2006, acesta este nefondat, având în vedere natura juridică a celor două noțiuni respectiv actualizarea cu rata inflației și dobânda legală, cumularea lor fiind posibilă și legală.

Astfel, în timp ce actualizarea sumei cu indicele de inflație reprezintă aplicarea obiectivă în practică a principiului echității, în speță constând în faptul ca o persoană să poată valorifica un drept, recunoscut ulterior datei la care ar fi trebuit acordat, în aceleași condiții ca și cum l-ar fi primit la acel moment inițial, iar dobânda este datorată în temeiul dispozițiilor art. 1088 C. civ. cu titlu de daune - interese, care potrivit alin. (2) al textului legal menționat se cuvin „fără ca creditorul să fie ținut a justifica vreo pagubă". Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N. O.F.M., împotriva sentinței nr. 126/ F/ CA din 1 octombrie 2007 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2008. Irevocabilă.