ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1071/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Curtea

de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr.

135 din 22 octombrie 2007, a admis acțiunea formulată de reclamanta N.M. în contradictoriu

cu pârâta A.N.O.F.M. și a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 2.564

RON, reprezentând contravaloarea primei de vacanță aferentă anului 2006, sumă ce

va fi reactualizată cu indicele de inflație și dobânda de referință a Băncii Naționale

Române până la data plății efective.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de

fond a reținut că prima de concediu a funcționarilor publici se întemeiază pe dispozițiile

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici

republicată, potrivit cărora „funcționarul public are dreptul pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu, care se impozitează separat.”

Prima instanță a precizat faptul că, ulterior,

aplicarea acestei prevederi legale a fost suspendată, în mod succesiv, prin

art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001,

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003,

art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005.

În opinia instanței, chiar dacă s-a dispus prin

acte normative succesive suspendarea aplicării prevederilor art. 34 alin. (2) din

Legea nr. 188/1999 referitoare la acordarea primei de vacanță, nu se poate concluziona

că suspendarea executării efective a dreptului la prime de vacantă conduce la înlăturarea

acestui drept, la inexistența lui, câtă vreme prin nicio dispoziție legală acest

drept nu a fost abrogat expres și definitiv. Ca atare, dreptul respectiv există

și el trebuie respectat de angajator indiferent că este o autoritate publică sau

instituție publică.

În plus, instanța de fond a apreciat că dispozițiile

de suspendare contravin art. 41 și 53 din Constituția României, deoarece prima de

vacanță, reprezentând un drept de remunerare a muncii - care face parte din conținutul

complex al dreptului la muncă - nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu și contrar

echității impuse de o societate democratică.

Prin urmare, instanța a apreciat ca fiind lipsită

de efecte juridice suspendarea acordării primelor de vacanță și, în baza art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, coroborat cu art. 38, 155, 156 și

alin. (4) C. muncii, a admis acțiunea și a obligat pe intimată să plătească reclamantei,

drepturile bănești, reprezentând prima de vacanță pe anul 2006.

În ceea ce privește actualizarea sumelor, instanța

a constatat că prin neachitarea lor în termen s-a cauzat celor îndreptățiți un prejudiciu,

ca urmare a lipsei de folosință a banilor respectivi, prejudiciu care trebuie reparat,

potrivit art. 1082 și 1084 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta

A.N.O.F.M., care a solicitat modificarea acesteia și respingerea acțiunii reclamantei.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată de

către recurentă că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea. Astfel, prevederile

care confereau dreptul la prima de concediu au fost suspendate în anii 2001-2006.

În opinia recurentei, punerea în aplicare a unei

dispoziții legale suspendate, care nu își poate produce efectele, înseamnă încălcarea

legii.

În plus, recurenta a precizat că nu poate fi obligată

nici la plata dobânzii, conform art. 1082 și 1084 C. civ., întrucât avea îndatorirea

de a respecta prevederile legilor care au suspendat acordarea primei de vacanță.

Analizând sentința recurată, în raport cu criticile

formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte apreciază că recursul este nefondat.

Instanța de fond a analizat corect situația de

fapt și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Astfel, dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/199 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, care confereau

dreptul la prima de concediu au fost în vigoare pe întreaga perioadă aflată în discuție

și au fost conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția

României.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare

succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții

nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la

suspendarea exercițiului acestuia.

Aceasta din urmă nu echivalează cu însăși înlăturarea

dreptului, atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost

înlăturată existența acestuia, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiul

constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce, printr-o

lege anterioară, s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat

în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar încălca atât prevederile art. 53 din Constituția revizuită

(privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept), cât și reglementările

cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de

suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare

la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea

lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial,

a cărui existență este recunoscută, să fie lipsit de conținut și, practic, să fie

lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță

i se cuvine intimatei-reclamante, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest

drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un

raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul

de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera

lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi împiedicați să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute

de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța

de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a apreciat că,

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul

la prima de concediu pe anul 2006.

De altfel, prin O.U.G. nr. 146/2007 s-a aprobat

plata primelor de concediu de odihnă, suspendate în perioada 2001 – 2006.

În consecință, în raport de considerentele anterior

expuse și de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 20

din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.N.O.F.M. București

împotriva sentinței civile nr. 125/F din 22 octombrie 2007 a Curții de Apel Brașov,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 martie

2008.