ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2962/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2962/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2371/2010 pronunțată

de Tribunalul Alba a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de

reclamantul B.M. împotriva pârâtului Statul Român care a fost obligat la 6000

euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamant pentru stabilirea de

domiciliu obligatoriu.

În considerentele

sentinței s-a reținut că prin Sentința civilă nr. 2857/1984 pronunțată de

Judecătoria Bistrița în Dosar nr. 4128/1984 reclamantului i s-a aplicat

sancțiunea de 3 luni închisoare contravențională pentru săvârșirea

contravenției prev. de art. 2 lit. b) din Decret nr. 153/1970 și 1 lună

închisoare pentru contravenția prev. de art. 2 lit. f) din același act

normativ.

S-a reținut că

reclamantul a fost sancționat contravențional pentru două fapte prevăzute de

Decretul nr. 153/1970, iar această măsură nu a fost dispusă din motive

politice, ci pentru că reclamantul nu a respectat normele de conviețuire

prevăzute în acest act normativ, acestea fiind preluate și de regimul politic

actual prin Legea nr. 61/1991.

Deși reclamantul a

susținut că acea condamnare la închisoare contravențională a fost o înscenare,

acest lucru nu a fost dovedit.

În ce privește

constatarea caracterului politic al stabilirii domiciliului obligatoriu în

orașul Alba Iulia, s-a reținut că, așa cum rezultă din adresa emisă de S.R.I.

cu nr. 29931/1995, acesta a redactat o lucrare literară intitulată

"Furcile Caudine" și că, în scop "preventiv", s-a luat

măsura transferării lui în alt județ.

Faptul că reclamantul

se prevalează de considerentele Deciziei nr. 2147/2000 a Curții Supreme de

Justiție nu are relevanță în cauză, întrucât aceasta avea ca obiect pronunțarea

asupra faptului că perioada în care reclamantul a executat închisoare

contravențională constituie sau nu vechime în muncă, instanța fiind chemată să

se pronunțe asupra aplicării prevederilor Decretului-lege nr. 119/1990. Măsura

strămutării în altă localitate a intervenit tocmai ca urmare a acestei

condamnări.

În privința capătului

de cerere vizând acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin

măsura stabilirii domiciliului obligatoriu s-a apreciat că lipsirea de

libertate a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a

reclamantului. Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art.

5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a apreciat că se impune repararea de către

stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor

consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în

situația anterioară a victimei.

Prin Decizia civilă

nr. 95 din 25 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, s-a respins apelul

declarat de reclamant, a fost admis apelul declarat de pârât și a fost

schimbată în parte sentința, în sensul respingerii capătului de cerere privind

daunele morale, fiind înlăturată și dispoziția de obligare a pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că, condamnarea reclamantului nu s-a pronunțat

pentru fapte prevăzute de actele normative enumerate limitativ de art. 1 din

Legea nr. 221/2009, iar prin săvârșirea faptelor respective nu s-a urmărit unul

din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 pentru a se

putea reține caracterul politic al condamnării în temeiul art. 1 alin. (3) din

Legea nr. 221/2009.

Nici măsura

administrativă luată împotriva reclamantului ca urmare a săvârșirii

contravențiilor arătate anterior nu se circumscrie prevederilor art. 3 din

Legea nr. 221/2009, aceasta nefiind luată în temeiul vreunuia din actele

normative indicate în cuprinsul acestui text de lege, nefiind făcută nici

dovada că faptele în urma căreia a fost luată au fost săvârșite urmărindu-se

unul din scopurile prev. la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Pe de altă parte, s-a

constatat că scopul urmărit de reclamant prin acțiune este de obligare a

statului la despăgubiri reprezentând prejudiciile morale suferite prin

condamnarea la sancțiunea contravențională și prin luarea măsurii domiciliului

obligatoriu în conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Însă prin Deciziile

nr. 1.358/2010 și nr. 1.380/2010 ale instanței de contencios constituțional,

publicate în M.Of. nr. 761/18.11.2010, au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziții care

prevedeau tocmai despăgubirile pentru prejudiciile morale suferite prin

condamnare sau măsuri administrative cu caracter politic.

Prin urmare, întrucât

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele juridice conform art. 147 alin. (1) din Constituția României, nu se

mai pot acorda despăgubiri pentru prejudicii morale.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând instanței recunoașterea

caracterului politic al condamnării sale și a strămutării la Alba Iulia,

acordarea daunelor morale și obligarea pârâtului la cheltuielile de judecată

ocazionate de acest proces.

Consideră că

motivarea instanței de apel s-a bazat pe faptul că atât condamnarea, cât și

strămutarea, nu au avut caracter politic, fiind ignorate înscrisurile depuse la

dosar. Descrie detaliat o succesiune de fapte și acte pe care le consideră

relevante pentru soluționarea cauzei sale.

Prin Sentința civilă

nr. 38/1996 a Tribunalului Alba s-a reținut că reclamantul a fost reținut

pentru fapte cu caracter politic, pentru care s-a luat măsura strămutării în

altă localitate, apreciindu-se că acesta se încadrează în prevederile art. 1

lit. b) și e) din Decretul-lege nr. 118/1990. Susține că este beneficiar al

Decretului-lege nr. 118/1990 și solicită instanței să constate caracterul

politic al arestării sale.

Solicită restituirea

cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, întrucât singura culpă

este a statului.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Instanța de recurs

are doar competența de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la

situația de fapt stabilită de instanțele anterioare.

Modul în care

instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit, pe baza

acestora, o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs,

deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea

în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a

fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000. Așa fiind,

criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi

supuse analizei instanței de recurs.

Deși nu arată expres,

recurentul-reclamant critică decizia recurată ca fiind dată cu aplicarea

greșită a prevederilor art. 1 (3) din Legea nr. 221/2009, care fac trimitere la

art. 2 (1) din O.U.G. nr. 214/1999, susținând că în mod eronat instanța de apel

nu a constatat caracterul politic al condamnării sale.

Această critică este

nefondată, întrucât în mod legal instanța de apel a apreciat că reclamantul nu

a suferit o condamnare cu caracter politic, întrucât scopul infracțiunii pentru

care acesta a fost condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute în art. 2

(1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Art. 1 alin. (3) din

Legea nr. 221/2009 prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) și (2)

din aceeași lege, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și

condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru

orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a

urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999

privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu

arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România,

aprobată cu modificări și completări, prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare.

Potrivit art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive

politice infracțiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului

împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și

abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau

manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și

răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor

civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor

discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori

de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine

socială.

Spre deosebire de

dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod

expres și limitativ, prin enumerare, care anume infracțiuni, pentru care s-a

dispus condamnarea persoanelor sunt considerate a fi condamnări de natură

politică, alin. (3) din același text de lege cuprinde o reglementare printr-o

normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin

săvârșirea infracțiunilor respective, scopuri prevăzute de art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214/1999.

Din analiza acestei

reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a

delimita infracțiunile politice de cele de drept comun, distincția fiind făcută

în raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul și scopul

făptuitorului la momentul săvârșirii faptei, ceea ce înseamnă că, prin mobilul

sau împrejurările săvârșirii, o infracțiune aparent de drept comun capătă

caracter politic.

Tot astfel, din

interpretarea logică și gramaticală a textului art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999 rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o

atitudine în mod evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist

sau de contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă.

Din Sentința nr.

2857/1984 a Judecătoriei Bistrița-Năsăud rezultă că reclamantului i s-a aplicat

o sancțiune contravențională în baza art. 2 lit. f) și art. 2 lit. b) din

Decretul nr. 153/1970.

Mai este de reținut

și faptul că faptele contravenționale săvârșite de reclamant nu se regăsesc

printre articolele listate limitativ de Legea nr. 221/2009 la art. 1 alin. (2)

lit. a), pentru ca această condamnare să fie de drept una politică.

Este adevărat că art.

1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede că instanța poate constata

caracterul politic al oricărei alte condamnări penale a unei fapte săvârșite cu

intenție, în sensul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999. Instanța a motivat corect

că textul menționat nu este însă incident în speță deoarece reclamantul, prin

comportamentul adoptat, nu a făcut altceva decât să încalce legea Statului

Român, nerespectând normele de conviețuire prevăzute de Decretul nr. 153/1970,

norme preluate și de Legea nr. 61/1991.

Prin urmare, cum

reclamantul nu a dovedit că prin săvârșirea infracțiunii s-a avut în vedere una

din urmările prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, în mod

legal instanța de apel a reținut că infracțiunea comisă nu are caracter

politic. De asemenea, în mod just s-a reținut că strămutarea reclamantului a

fost o măsură preventivă, urmare a faptelor comise de acesta.

Mai mult, problema de

drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă

analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1.358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile

reclamantului referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată nu vor fi

analizate, întrucât în dezvoltarea acestora nu s-a invocat încălcarea vreunor

dispoziții legale, expunându-se doar nemulțumirea față de soluția pronunțată

asupra acestei solicitări.

Față de cele ce

preced, criticile reclamantului nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința

rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul B.M. împotriva Deciziei civile nr. 95 din 25 martie

2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 mai 2012.

Procesat

de GGC - NN