ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2217/2009

Asupra recursului penal de față ;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :

În cursul anului 2008 petiționarul M.I. a formulat mai multe plângeri la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, solicitând efectuarea de cercetări penale față de numiții D.M., P.V., S.C., C.I., F.R. și B.A., toți angajați ai Penitenciarului Codlea, sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și supunerea la rele tratamente prevăzute de art. 246 și art. 267 C. pen., pentru fapte care ar fi fost săvârșite de aceștia în perioada 30 mai – 11 iunie 2008, în timp ce petiționarul se afla încarcerat în Penitenciarul Codlea.

Prin rezoluția cu nr. 179/P/2008 din data de 8 august 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, în conformitate cu prevederile art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numiții D.M., P.V., S.C., C.I., F.R. și B.A. sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., precum și față de numiții D.M. și P.V. sub aspectul infracțiunii de supunere la rele tratamente prevăzută de art. 267 C. pen., apreciindu-se că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor reclamate, cercetările efectuate neevidențiind o atitudine abuzivă din partea angajaților Penitenciarului Codlea, care să atragă sancționarea penală a acestora.

Împotriva rezoluției cu nr. 179/P/2008 din 8 august 2008 petiționarul M.I. a formulat plângere adresată procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov care, în baza art. 278 C. proc. pen., a respins-o ca neîntemeiată, prin rezoluția cu nr. 727/II/2/2008 din 21 august 2008.

În conformitate cu dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., nemulțumit de soluția de neurmărire penală dată de parchet, petiționarul M.I. s-a adresat cu plângere Curții de Apel Brașov, competentă să judece cauza în primă instanță, solicitând admiterea plângerii, desființarea rezoluției nr. 179/P/2008 din 8 august 2008 și trimiterea cauzei la parchet, în vederea începerii urmăririi penale față de intimații D.M., P.V., S.C., C.I., F.R. și B.A. sub aspectul faptelor sesizate.

Prin sentința penală nr. 97/F din 1 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul M.I. împotriva rezoluției din 8 august 2008, dată în dosarul nr. 197/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov.

A fost menținută rezoluția atacată.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat petiționarul M.I. să plătească statului, suma de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a constatat că, rezoluția contestată este legală și temeinică, din actele premergătoare efectuate, conform art. 224 alin. (1) C. proc. pen., rezultând existența unui impediment procesual, respectiv cel prevăzut la art. 10 lit. d) C. proc. pen., care are ca efect dirimant, împiedicarea punerii în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, situație în care, în mod corect, procurorul de caz a făcut aplicarea prevederilor art. 228 alin. (6) C. proc. pen., dispunând o soluție de neînceperea urmăririi penale.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petiționarul M.I., care a solicitat casarea hotărârii atacate, admiterea plângerii formulate, desființarea rezoluției parchetului și trimiterea cauzei procurorului pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor reclamate.

Examinând sentința penală recurată sub toate aspectele de fapt și de drept, conform prevederilor art. 385

6

C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petiționarul M.I. este nefondat pentru următoarele considerente:

Ca o garanție a respectării legalității în procesul penal, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de soluțiile de neurmărire penală dispuse de procuror, să facă plângere împotriva acestora.

În concepția legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate.

Accesul liber la justiție este reglementat de legiuitor, iar cel nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, așa cum de altfel, a procedat și petiționarul prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de față.

Înalta Curte constată că pentru a se putea începe urmărirea penală este necesară îndeplinirea a două condiții.

Prima condiție constă din existența acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârșit în mod cert o infracțiune, caz în care organul de urmărire penală poate deține informațiile, fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării.

Cea de a doua condiție necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b)

1

. Intervenția unui astfel de caz, rezultând, fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, poate determina ca în locul începerii urmăririi penale să funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale.

Înalta Curte constată că, în mod justificat s-a reținut în cauză că nu se poate începe urmărirea penală față de intimații D.M., P.V., S.C., C.I., F.R. și B.A. sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și supunerea la rele tratamente prevăzute de art. 246 și art. 267 C. pen. întrucât, din actele premergătoare efectuate, rezultă existența cauzei care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Astfel, din actele și lucrările dosarului a rezultat că, prin plângerile formulate petiționarul M.I. a susținut, în esență că, în timp ce era deținut în Penitenciarul Codlea, fiind arestat preventiv, a fost cazat, în mod abuziv, în luna iunie 2008 la secția a V-a de maximă siguranță, într-o cameră cu condamnați definitiv, cu grad sporit de periculozitate și într-o cameră neiluminată natural și fără aerisire directă către spațiul liber, ceea ce echivalează cu aplicarea de rele tratamente de către conducerea Penitenciarului Codlea. Totodată, petiționarul a mai susținut că i s-au întocmit în mod abuziv 4 rapoarte de incident, fiind sancționat, inclusiv cu izolare și că are o relație tensionată cu ceilalți deținuți, întrucât numiții D.M.(comisar șef) – directorul Penitenciarului Codlea, P.V.(comisar șef) – director adjunct al Penitenciarului Codlea, F.R.(subcomisar), S.C.(subinspector), C.I.(agent șef) și B.A.(agent șef principal), toți angajați ai Penitenciarului Codlea, i-au îndemnat și instigat pe ceilalți deținuți să îl agreseze, fiind supus, în permanență unor abuzuri la locul de detenție.

Din actele de cercetare prealabilă efectuate în cauză a rezultat că petiționarul M.I. nu se află pentru prima dată încarcerat în Penitenciarul Codlea, ci a mai fost deținut în acest loc de detenție, fiind condamnat definitiv, astfel încât cunoaște spațiile de cazare, cu topografia și caracteristicile fiecăruia, cât și o mare parte a deținuților din acest penitenciar, cu mulți dintre aceștia aflându-se în relații tensionate, de dușmănie. În acest context, cazarea sa într-o cameră în care să-i fie asigurată integritatea corporală a fost o problemă delicată a conducerii penitenciarului.

Analizând în ordine cronologică faptele reclamate de petiționar, Înalta Curte reține că, în mod corect, procurorul a apreciat că, în ceea ce-l privește pe numitul B.A.(angajat al Penitenciarului Codlea) nu există în cauză indiciile comiterii de către acesta a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Astfel, cu toate că la data de 29 mai 2008, B.A. i-a întocmit deținutului M.I. un raport de incident, pe considerentul că acesta, după ce a ieșit din refuz de hrană, a refuzat să intre în camera nr. 32 unde fusese repartizat, conform categoriei de deținuți din care făcea parte – arestați preventiv – devenind recalcitrant și solicitând să intre în camera cu nr. 29, Comisia de disciplină din cadrul Penitenciarului Codlea a hotărât să nu-l sancționeze pe M.I. pentru acest refuz (hotărârea nr. 327 din 30 mai 2008) doar în considerarea faptului că, în camera 32 deținutul avusese anterior conflicte cu ceilalți deținuți, astfel că atitudinea acestuia s-a apreciat că nu se impune a fi sancționată. Acțiunea numitului B.A. nu se circumscrie însă elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, întrucât acesta și-a motivat, în fapt și în drept, raportul de incident, fapta fiind de altfel recunoscută de deținut.

În legătură cu faptele reclamate ca fiind comise de numitul S.C. la data de 30 mai 2008, în mod corect, procurorul a apreciat că nu există indiciile comiterii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, întrucât angajatul penitenciarului a întocmit la acea dată petiționarului M.I. 3 rapoarte de incident, pe care le-a motivat în fapt și în drept, indicând faptele comise de deținut și textele din H.G. nr. 1897/2006 – Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 (privind executarea pedepselor) în care abaterile comise de deținut se încadrau.

Astfel, persoanei private de libertate M.I. i s-au întocmit rapoarte de incident pentru următoarele fapte:

- deținutul a încercat să se automutileze și a amenințat că se taie cu lama;

- deținutul, pe fondul unor nemulțumiri, a lovit ușa și grilajul camerei în care fusese introdus;

- deținutul a adus injurii, amenințări și l-a acuzat de acte de corupție pe șeful secției.

Împrejurarea că, ulterior, Comisia de disciplină din cadrul Penitenciarului Codlea a hotărât ca făptuitorul (respectiv M.I.) să nu mai fie sancționat, apreciind că deținutul a comis faptele pe fondul unei puternice stări de nervozitate, întrucât nu fusese mutat în camera solicitată și a stării conflictuale în care se afla cu persoanele private de libertate din camera 32, nu este însă de natură a califica acțiunea angajatului penitenciarului drept una abuzivă. Unul dintre rapoartele întocmite de către același angajat a fost menținut de către Comisia de disciplină din cadrul Penitenciarului Codlea, precum și de Judecătorul delegat (prin încheierea nr. 414 din 26 iunie 2008), deținutul M.I. fiind sancționat cu suspendarea dreptului la vizită, timp de două luni.

Fapta reclamată de petiționarul M.I. ca fiind comisă la data de 1 iunie 2008 de către subcomisarul F.R. – respectiv aceea de a-i fi solicitat agentului șef C.I. din cadrul Penitenciarului Codlea să întocmească un raport de incident deținutului M.I. – nu se circumscrie elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât din actele existente la dosar a rezultat că M.I. a încălcat dispozițiile art. 62 lit. a) și art. 63 lit. h) din regulamentul privind regimul penitenciar. Astfel, fiind supărat că a fost injuriat de un alt deținut și că șeful de tură nu a venit suficient de repede pentru a face cercetări și a-l pedepsi pe vinovat, deținutul M.I. a lovit în ușă cu o noptieră metalică și a spart un geam de la fereastra camerei în care se afla cazat, încercând totodată să sustragă un ciob dintre cele rezultate. Raportul întocmit deținutului a fost menținut de către Comisia de disciplină din cadrul Penitenciarului Codlea, M.I. fiind sancționat cu 5 zile izolare, hotărâre menținută de judecătorul delegat, în baza probelor ce au relevat săvârșirea faptei respective de către deținut (încheierea nr. 413/2008).

Actele premergătoare efectuate în cauză au mai relevat faptul că, sunt nefondate și acuzațiile aduse de petiționarul M.I. numiților D.M. – directorul Penitenciarului Codlea și P.V. – directorul adjunct al aceluiași penitenciar, constând în aceea că, în calitatea pe care au avut-o, nu ar fi luat, în cursul anului 2008, măsurile necesare pentru a-l proteja pe petiționar de ceilalți deținuți cu care se afla în conflict, că ar fi dispus cazarea acestuia într-o cameră din cadrul secției a V-a, unde sunt cazați deținuții condamnați definitiv, ceea ce contravine regulamentului și că, în perioada 3-11 iunie 2008, ar fi dispus încarcerarea acestuia într-o cameră care nu avea lumină naturală și nici aerisire.

Din actele dosarului a rezultat că, petiționarul M.I., fiind arestat preventiv, a fost cazat în camera nr. 32 din cadrul secției de arestați preventiv, secție care are un număr de 7 camere. Invocând o serie de conflicte pe care le-ar fi avut cu deținuții din cadrul secției de arestați preventiv, deținutul M.I. a solicitat conducerii penitenciarului să fie transferat în arestul I.P.J. Brașov sau – pentru protecția sa – să fie mutat într-o cameră din cadrul secției a V-a(secție de maximă siguranță). Întrucât directorul penitenciarului nu putea dispune transferul petiționarului în arestul I.P.J. Brașov, a luat măsurile pe care le-a considerat necesare pentru protecția deținutului, dispunând cazarea acestuia în camera cu nr. 56, singura în care mai exista loc liber, celelalte trei camere de pe secție fiind ocupate integral.

Toate aceste aspecte rezultă din declarația dată de deținut la 6 iunie 2008, în fața judecătorului delegat din cadrul Penitenciarului Codlea (fila 42 dosar), care se coroborează cu declarațiile numiților D.M. și P.V., precum și cu cele consemnate în încheierea nr. 346/2008 a judecătorului delegat.

Față de împrejurările mai sus menționate, Înalta Curte constată că, în mod corect, procurorul a apreciat că nu se poate reproșa conducerii penitenciarului că nu a dat dovadă de înțelegere față de deținut și că nu a luat măsuri pentru a-i asigura securitatea, integritatea fizică și psihică. Măsurile dispuse trebuie coroborate cu statutul pe care deținutul îl avea, cu posibilitățile oferite de locul de detenție, cu gradul de ocupare al acestuia la acel moment și, nu în ultimul rând, cu conduita deținutului.

Deși cercetările efectuate în cauză au evidențiat faptul că, în camera cu nr. 56 – în care a stat M.I. – nu era asigurată lumină naturală, iar camera nu beneficia de aerisire, cu toate acestea s-a dovedit, în mod indubitabil că, soluția de cazare a deținutului în această cameră a fost una extremă, pentru o scurtă perioadă de timp, tocmai pentru a-i fi asigurată protecția, ceea ce exclude o eventuală intenție a angajaților penitenciarului de a-l supune pe deținut unor rele tratamente ori unor condiții inumane.

Încheierea cu nr. 207 din 14 februarie 2008 pronunțată de Judecătoria Brașov, în Dosarul nr. 12683/197/2007, pe care petiționarul M.I. a invocat-o în sprijinul acuzațiilor aduse prin plângerea formulată împotriva angajaților penitenciarului, are în vedere un incident petrecut în cursul anului 2007, în același loc de deținere, în perioada în care acesta se afla în penitenciar în executarea unei pedepse privative de libertate, pentru care i se stabilise un regim de executare semideschis. În cuprinsul încheierii însă nu se face referire la nici unul dintre angajații penitenciarului împotriva cărora este îndreptată prezenta plângere.

De asemenea, acuzațiile aduse în fața primei instanțe de către petiționar acelorași angajați ai Penitenciarului Codlea, în sensul că aceștia ar face, în mod direct, presiuni asupra sa pentru a-și retrage plângerea formulată sau că, i-ar fi instigat pe toți deținuții din penitenciar să-l agreseze pe petiționar ori de câte ori vor avea ocazia, exced cadrului procesual, întrucât nu au format obiectul plângerii inițiale adresate parchetului și nici obiectul actelor premergătoare efectuate, fiind vorba despre fapte noi, pretins a fi comise după sesizarea organelor judiciare în prezenta cauză.

Prin urmare, neexistând nici măcar un simplu indiciu care să evidențieze o atitudine abuzivă din partea angajaților Penitenciarului Codlea reclamați de M.I., actele îndeplinite de aceștia nefiind contrare atribuțiilor de serviciu specifice funcțiilor deținute, Înalta Curte constată că soluția de neurmărire penală dispusă în cauză este corectă, neexistând temei pentru desființarea acesteia.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.I. împotriva sentinței penale nr. 97 F din 1 octombrie 2008 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul petiționar la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.I. împotriva sentinței penale nr. 97 F din 1 octombrie 2008 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 iunie 2009.