ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3285/2011

Asupra cererii de

revizuire de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1253, pronunțată la data de

23 martie 2011, în dosarul nr. 24717/3/2008, Înalta Curte de Casație și

Justiție - secția comercială a admis recursul declarat de pârâta R.A.D.E.F.

R.F. București împotriva deciziei nr. 373 din 11 octombrie 2010 a Curții de

Apel București - secția a VI-a comercială; a modificat decizia atacată, în

sensul că a admis apelul declarat de pârâta R.A.D.E.F. R.F. București împotriva

sentinței nr. 3959 din 10 martie 2009 a Tribunalului București - secția a VI-a

comercială și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins

acțiunea reclamantei, ca nefondată.

La data de 5 aprilie

2011, reclamanta SC I. SRL a formulat cerere de revizuire cu privire la această

decizie, în contradictoriu cu intimata R.A.D.E.F. R.F. București, motivele

revizuirii fiind depuse ulterior, de asemenea, în termen, la data de 9

septembrie 2011, solicitând admiterea cererii de revizuire, schimbarea în tot a

deciziei atacate și, drept consecință, anularea acesteia.

În susținerea cererii

sale de revizuire, întemeiată în drept pe prevederile pct. 2 și 7 ale art. 322

C. proc. civ., revizuenta SC I. SRL a relevat circumstanțierea situației de

fapt în cauză și reglementările incidente și a invocat, în esență, următoarele

motive: instanța ”s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut"

(art. 322 pct. 2 teza I C. proc. civ.), și ”dacă există hotărâri definitive

potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și

aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate "(art.

322 pct. 7 C. proc. civ.).

În ceea ce privește

primul motiv invocat, a arătat că instanța de recurs s-a aflat în eroare atunci

când a pronunțat decizia a cărei anulare o solicită, motivat de faptul că

„instanța nu se poate substitui voinței părților". În condițiile în care

obiectul acțiunii introductive de instanță a fost obligația de a face,

respectiv, de a fi obligată intimata la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare conform temeiurilor de drept invocate, și nu hotărâre care să

țină loc de act autentic de înstrăinare, instanța de recurs s-a pronunțat

asupra unui lucru ce nu s-a cerut.

Prin cel de-al doilea

motiv de revizuire, reglementat de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., a învederat

faptul că practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția

comercială, în spețe similare, a fost în sensul obligării R.A.D.E.F. R.F. să

respecte procedura de vânzare-cumpărare a activului declanșată în temeiul Legii

nr. 346/2004, a O.U.G. nr. 88/1997 și a Ordinului Ministerului Culturii și

Cultelor nr. 2461 din 28 octombrie 2004, în sensul celor mai-sus menționate

citând, exemplificativ, decizia nr. 2578 din 28 iunie 2007; decizia nr. 3076

din 28 octombrie 2008; decizia nr. 409 din 11 februarie 2009; decizia nr. 2232

din 1 octombrie 2009; decizia nr. 2037 din 1 iunie 2010 ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție - secția comercială, și decizia pronunțată în dosarul nr.

4745/1/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția comercială, în

ședința publică de la 17 februarie 2011.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, prin hotărârea din 27 ianuarie 2009, pronunțată în cauza

Ștefan și Ștef c. României, a pus din nou în discuție dreptul la un proces

echitabil, la nivel de principii sau garanții generale implicite. Este vorba de

principiul securității juridice, în dimensiunea sa jurisprudențială,

indispensabil justiției unui stat de drept.

La data de 20

octombrie 2011, intimata R.A.D.E.F. R.F. București a depus întâmpinare la

dosar, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca neîntemeiată.

Analizând cererea de

revizuire formulată, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept

indicat, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată - cât privește capătul

de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., și,

respectiv, inadmisibilă - capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 322

pct. 7 C. proc. civ., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform prevederilor

art. 322 C. proc. civ., ”Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța

de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de

recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: dacă s-a

pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra

unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut (pct. 2) și ”dacă există

hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade

deosebite, în una sau aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași

calitate. Aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile potrivnice

sunt date de instanțe de recurs” (pct. 7).

Revizuirea, fiind o

cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de

strictă interpretare, încât exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile

și în condițiile expres prevăzute de lege.

Expresie a aplicării

principiului disponibilității în procesul civil, art. 322 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ. nu îngăduie instanței să depășească obiectul acțiunii sau al

celorlalte cereri accesorii ori incidentale, dar nici nu-i permite să omită de

a se pronunța asupra unui capăt de acțiune. Textul nu se referă la temeiurile

cererilor, ci, exclusiv, la obiectul acestora, deci la pretențiile concrete

formulate de reclamant - în cererea de chemare în judecată, de pârât - în

cererea reconvențională sau de ceilalți participanți - în cererile lor.

În sensul

dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., prin ”lucru cerut” trebuie să se

înțeleagă numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat

limitele acestuia și au stabilit obiectul pricinii supuse judecății.

Ceea ce

caracterizează aceste cereri și le delimitează de toate celelalte, ce pot fi

formulate de părți în proces, constă în aceea că, prin pronunțarea asupra lor,

instanța poate pune capăt litigiului, statuând, prin admitere sau respingere,

în acea parte a hotărârii care poate fi pusă în executare - dispozitivul.

Soluționând cererea

de revizuire de față, se reține că, prin decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție a cărei anulare se solicită, a fost admis recursul declarat de pârâta

R.A.D.E.F. R.F. București împotriva deciziei nr. 373 din 11 octombrie 2010 a

Curții de Apel București - secția a VI-a comercială, a fost modificată decizia

atacată, în sensul că s-a admis apelul declarat de pârâta R.A.D.E.F. R.F.

București împotriva sentinței nr. 3959 din 10 martie 2009 a Tribunalului

București - secția a VI-a comercială și a fost schimbată în tot sentința

apelată, în sensul că s-a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Procedând astfel,

instanța de recurs nici nu putea să acorde ceea ce nu s-a cerut - așa cum în

mod eronat invocă revizuenta SC I. SRL, în temeiul art. 322 pct. 2 C. proc.

civ., pentru că, respingând acțiunea reclamantei SC I. SRL ca nefondată,

această instanță nu a acordat nimic.

Față de modalitatea

concretă în care s-a pronunțat instanța de recurs asupra cererii reclamantei,

în întregul său, nu se poate susține faptul că s-ar fi pronunțat asupra unui

lucru ce nu s-a cerut. Prin ”lucru cerut” trebuie să se înțeleagă cererea concretă,

cererile accesorii sau subsidiare, și nu diferitele argumente care susțin sau

combat aceste cereri, așa cum tinde a înțelege revizuenta.

Or, în speță,

nemulțumirea revizuentei fiind exprimată față de considerentele hotărârii

atacate (”instanța nu se poate substitui voinței părților”) și față de faptul

că instanța de recurs ar fi depășit limitele cererii cu care a fost învestită,

prin raportare la ”temeiurile de drept invocate - obligația de a face, iar nu

hotărâre care să țină loc de act autentic de înstrăinare”, nu poate face, însă,

obiect de analiză în cadrul acestei căi extraordinare de atac, prin prisma

motivului prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., care are în vedere

pronunțarea instanței ultra, extra sau minus petita în raport de pretențiile deduse

judecății - care alcătuiesc fondul cauzei, și nu în raport de motivele pentru

care se formulează o acțiune în instanță.

Ca urmare, acest caz

de revizuire privind numai obiectul acțiunii, iar nu și cauza ei ori temeiurile

de drept invocate de reclamant în acțiune, rezultă că, în cauză, nu sunt

incidente dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., fiind evidentă

împrejurarea că, urmare respingerii acțiunii reclamantei, ca nefondată,

instanța de recurs, ea însăși, nu s-a pronunțat asupra obiectului acțiunii, și,

ca atare, nu s-a pronunțat asupra unui lucru ce nu s-a cerut, cele trei ipoteze

prevăzute de acest text vizând inadvertențele dintre obiectul pricinii supuse

judecății și ceea ce instanța a hotărât, ceea ce, în speță, nu se poate reține.

Cât privește cel

de-al doilea motiv invocat în susținerea cererii de revizuire și întemeiat în

drept pe prevederile pct. 7 al art. 322 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

acesta este inadmisibil.

Astfel, conform

prevederilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri date de

instanța de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă există hotărâri

potrivnice date în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având

aceeași calitate.

Rațiunea

reglementării revizuirii prevăzute în art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se găsește

în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului

judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având

același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

În asemenea situații,

executarea hotărârilor este imposibilă, ca urmare a faptului că fiecare parte

se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieșirea din situația

anormală, creată de existența hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât

prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul

autorității lucrului judecat.

Pentru a fi

aplicabile dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este necesar ca

hotărârile potrivnice să conțină elemente caracteristice pentru existența

lucrului judecat, revizuirea neputând fi admisă atunci când, între decizia

instanței de recurs și celelalte hotărâri invocate de revizuent nu există

contrarietate, întrucât acestea nu conțin elementele caracteristice pentru

existența lucrului judecat, astfel cum aceasta este definită de art. 1201 din

vechiul C. civ. ”una sau aceeași pricină, între aceleași persoane, având

aceeași calitate”.

Prin ”una și aceeași

pricină” se înțelege întrunirea condițiilor triplei identități de obiect, de

cauză și de părți cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel

încât soluționarea celei de-a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a

celei dintâi.

Or, în cauză, se

solicită revizuirea unei hotărâri pronunțate de Înalta Curte de Casație și

Justiție - secția comercială prin raportare la ”practica constantă a Înaltei

Curți de Casație și Justiție - secția comercială în spețe similare”, care,

evident, au format obiectul altor dosare.

Așa fiind, niciuna

dintre hotărârile pretins potrivnice nu întrunește cerințele legale arătate, întrucât

pct. 7 al art. 322 C. proc. civ. se referă la contrarietatea între hotărâri

pronunțate de o instanță de recurs ”în una și aceeași pricină, între aceleași

persoane, având aceeași calitate”, și nicidecum la contrarietatea dintre o

hotărâre judecătorească pronunțată de instanța de recurs și practica acelei

instanțe ”în spețe similare”.

Ca atare, nu poate fi

vorba de hotărâri potrivnice atâta timp cât hotărârile invocate vizează

practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția comercială

referitor la cererile de ”obligare a R.A.D.E.F. R.F. București să respecte

procedura de vânzare-cumpărare a activului, declanșată în temeiul Legii nr.

346/2004, a O.U.G. nr. 88/1997 și a Ordinului Ministrului Culturii și Cultelor

nr. 2461 din 28 octombrie 2004”, deci, au ca obiect soluțiile pronunțate în

alte dosare, separate, și care nu pot avea putere de lucru judecat în ceea ce

privește hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 322

pct. 7 C. proc. civ., astfel încât cel de-al doilea motiv invocat în susținerea

cererii de revizuire urmează a fi respins, ca inadmisibil.

Referința

revizuentei, din finalul cererii de revizuire la Hotărârea C.E.D.O. din 27

ianuarie 2009, pronunțată în cauza ”Ștefan și Ștef contra României”, are un

fine de neprimire, căci, așa cum tot Curtea a statuat, în jurisprudența sa, în

situația unei proceduri de examinare a unei cereri de revizuire formulate în

cadrul unui proces comercial, nu sunt incidente dispozițiile art. 6 paragraful

1 din Convenția Europeană, referitor la principiul securității juridice și

dreptul la un proces echitabil, întrucât acest drept nu presupune accesul la

toate structurile judecătorești și la toate căile de atac (C.E.D.O. ”Cauza X

contra Austria, Raportul Comisiei din 8 mai 1978).

Față de cele de mai

sus, văzând și cerințele art. 322 pct. 2 și pct. 7 C. proc. civ., cererea de

revizuire de față urmează a fi respinsă: ca nefundat - capătul de cerere

întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., și, respectiv, ca

inadmisibil - capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire a deciziei nr. 1253 din 23 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție - secția comercială, în dosarul nr. 24717/3/2008, formulată

de revizuenta SC I. SRL: ca nefundat - capătul de cerere întemeiat pe

dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., și, respectiv, ca inadmisibil -

capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 octombrie 2011.