ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1392/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1392/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 14787

din 05 noiembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 7725/215/2007

a fost admisă excepția necompetenței materiale și s-a dispus declinarea

competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția

comercială, motivat de calitatea de comerciant a pârâtei B., de faptul că

obiectul litigiului era neevaluabil în bani și reprezentat de un spațiu

comercial.

Dosarul a fost

înregistrat sub nr. 5279/63/2008 pe rolul Tribunalului Dolj, secția comercială,

iar prin încheierea de ședință de la 19 martie 2008, în raport de dispozițiile

Legii nr. 554/2004, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea către secția

contencios administrativ și fiscal.

Prin

sentința nr. 1144 din 22 aprilie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 6956/63/2008,

Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția

necompetenței materiale a instanței, pe care a invocat-o din oficiu și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova, secția

civilă. De asemenea, a constatat existența conflictului negativ de competență

și a înaintat dosarul Curții de Apel Craiova spre soluționare.

Prin Sentința

nr. 35/ CNC pronunțată în camera de consiliu la data de 20 iunie 2008, Curtea a

stabilit competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Craiova,

apreciind că în prezentul litigiu contractul a cărui valabilitate a fost

contestată nu este un contract administrativ, ci unul de natura civilă astfel

că, instanța de judecată competentă să soluționeze litigiul este instanța

civilă, constatându-se în plus că numai procedura privind vânzarea spațiilor

comerciale proprietate privată a statului și a celor de prestări de servicii a

fost dată de legiuitor în competența instanței de contencios administrativ prin

dispoziții exprese și limitativ prevăzute în lege.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs reclamanții, cauza fiind înregistrată pe rolul

Î.C.C.J., la data de 12 septembrie 2008.

Înalta Curte, secția

contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 398 din 27 ianuarie 2009,

pronunțată în Dosarul nr. 1095/54/2008, a admis recursul reclamanților și a

stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția

comercială.

Pentru a

decide astfel, instanța supremă a reținut că, una dintre pârâte, SC B. SRL este

comerciant și că imobilului în litigiu este un spațiu comercial, motiv pentru

care natura litigiului este comercială, iar competența soluționării acestuia

aparține în primă instanță tribunalului în cărui circumscripție se află sediul

pârâtei, respectiv Tribunalul Dolj, secția comercială.

La data de 25

martie 2010, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 3493/63/2009.

La termenul de

judecată de la data de 21 aprilie 2010, reclamanții au formulat cerere precizatoare

a acțiunii introductive prin care au solicitat introducerea în cauză a

Primăriei Municipiului Craiova, în calitate de persoană notificată deținătoare

a spațiului înstrăinat, a Consiliului Local Craiova, în calitate de vânzătoare a

imobilului în litigiu și a R.A.A.D.F.P.L. Craiova, în calitate de reprezentant

al acestuia.

Prin

aceeași cerere precizatoare, reclamanții au invocat nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare din 17 august 2005 pentru încălcarea dispozițiilor art. 21 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005, art. 4

pct. 4 din Legea nr. 422/2001, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 550/2002 și a art.

47 din Legea nr. 10/2001, în care se prevede că: „imobilele care în urma

procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite

rămân în administrarea deținătorilor actuali

”

și că vânzarea spațiului s-a făcut de către un neproprietar. De asemenea au

invocat frauda la lege și reaua credință atât a vânzătoarei cât și a

cumpătătoarei.

Tot la

termenul de judecată din data de 21 aprilie 2010, reprezentanta reclamantului B.S.

a învederat că acesta a decedat și a solicitat introducerea în cauză a

moștenitorilor acestuia B.C.I. si B.Ș.D.

La

termenul din 07 iulie 2009, reclamanții au depus o altă precizare la acțiune,

prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare cu garanție imobiliară autentificat din 25 august 2005 de

către B.N.P. - G.I., invocând frauda la lege, reaua credință a vânzătoarei și a

cumpărătoarei, încălcarea unor dispoziții legale exprese, nulitatea titlului

statului și faptul că vânzarea s-a făcut de un neproprietar.

Prin sentința nr.

666 din 30 martie 2010, Tribunalul Dolj, secția comercială, a respins acțiunea

precizată formulată de reclamanții M.A., B.C.I., B.Ș.D., în calitate de

moștenitori ai lui B.S. și N.Ș.C. în contradictoriu cu pârâții R.A.A.D.P.F.L.,

SC B. SRL, Consiliul Local Craiova și intervenienta Primăria Craiova, ca fiind

formulată de persoane lipsite de interes.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul Dolj, secția comercială, a reținut că interesul, condiție a

exercitării unei acțiuni civile, reprezintă folosul practic urmărit de către

reclamant prin promovarea unei cereri de chemare în judecată și că acesta

trebuie să îndeplinească mai multe condiții: să fie legitim - să nu contravină

legii sau regulilor de conviețuire socială, să fie născut și actual - să existe

în momentul exercitării acțiunii civile și să fie personal și direct - folosul

practic urmărit trebuind să aparțină celui ce recurge la exercitarea acțiunii

civile.

Prima

instanța a mai reținut că, prin dispoziția din 18 noiembrie 2003 emisă de

primarul mun. Craiova, a fost respinsă cererea formulată de reclamanți în baza

Legii nr. 10/2001 privind restituirea în natură a imobilului situat în Craiova,

str. C.V. - imobil C.A., jud. Dolj, imobil ce constituie obiectul contractelor

de vânzare-cumpărare a căror valabilitate a fost contestată în cauză. îl

constituie.

Prin sentința

civilă nr. 393 din 20 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția civilă,

în Dosarul nr. 65/63/2004, a fost soluționată contestația reclamanților

împotriva dispoziției primarului, prin admiterea în parte a contestației, în

sensul anulării dispoziției și stabilirii dreptului reclamanților la despăgubiri

în valoare totală de 1.640.364 RON pentru imobilul „C.A.” constând în

construcție compusă din corpurile A, B, C, cu subsol, parter, trei etaje și

mansardă.

Curtea

de Apel Craiova, prin Decizia nr. 277 din 16 septembrie 2008 pronunțată în

dosarul nr. 65/63/2004, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva acestei

sentințe și a schimbat în parte sentința, în sensul că a stabilit dreptul

reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri bănești) și

pentru suprafața de 1.294,04 m.p., teren aflat sub construcție, în valoare de

116.390 lei RON, decizia rămânând irevocabilă prin respingerea recursurilor de

către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În raport de dispozițiile

art. 18 din Legea nr. 10/2001 care stabilește regula acordării de măsuri

reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptățite, care au avut calitatea de

asociat la persoana juridică proprietară a imobilului la data preluării

abuzive, cu excepția persoanelor îndreptățite care au avut calitatea de asociat

unic sau asociați/ acționari membri ai aceleiași familii și reținând că în

cauză, SC B.C. SA Craiova, persoană juridică proprietară a imobilului C.A. a

fost înființată, inițial, ca afacere de familie, dar, la data preluării abuzive

a imobilului, era societate pe acțiuni cu 251 de acționari, autorii

reclamanților deținând pachetul majoritar de 68% din acțiuni, instanța de fond

a apreciat că reclamanții nu se află în ipoteza prevăzută ca excepție de la

regulă de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 care să le confere dreptul la

restituirea în natură a imobilului, adică acționari membri ai aceleași familii.

Instanța a

constatat astfel că, urmare rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești

prin care s-a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobilul în litigiu, iar nu dreptul la restituire în natură a

acestuia, reclamanții nu mai justifică un interes actual, direct și personal în

promovarea prezentei cererii.

În

condițiile în care, aceștia nu mai justifică vocație la redobândirea în natură a

imobilului ce a format obiectul contractelor a căror nulitate au solicitat a fi

constatată, reclamanții nu mai pot invoca un folos practic pe care l-ar realiza

ca urmare a constatării nulității celor două contracte.

Împotriva

sentinței nr. 666 din 30 martie 2010 pronunțate de Tribunalul Dolj, secția

comercială au declarat apel reclamanții M.A., B.Ș., B.I. și N.C., criticând-o

ca netemeinică și nelegală.

În

motivarea apelului reclamanți au arătat că instanța de fond a fost în eroare cu

privire la conținutul Legii nr. 10/2001 și la modalitatea de punere în

executare a hotărârii pronunțate în Dosarul nr. 65/63/2004, precizând că art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că, dacă restituirea în natură nu este

posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit

legii cu soluționarea notificării este obligată ca prin decizie sau dispoziție

motivată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri.

Reclamanții au

susținut că, își justifică interesul în promovarea acțiunii pe dispozițiile

textului legal mai sus menționat, arătând că, în situația în care, bunul

înstrăinat abuziv s-ar reîntoarce în patrimoniul vânzătoarei, aceasta în

calitate de deținător ar putea să-l ofere în compensare, fiind de notorietate

faptul că acordarea de despăgubiri bănești nu funcționează în România, astfel

încât tocmai oferirea spațiului în compensare reprezintă folosul practic

urmărit.

Reclamanții

au mai criticat soluția instanței de fond pentru că a fost pronunțată cu

ignorarea normelor legale pe care și-au întemeiat acțiunea și a căror încălcare

este sancționată cu nulitatea absolută, putând fi invocate de orice persoană

interesată, susținând că simpla calitate de autori ai notificării nr. 994/2001

le legitima calitatea procesuală activă și interesul în promovarea acțiunii în

anulare.

Pârâtă SC B.

SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului cu motivarea că

soluția instanței de fond, care a analizat cu prioritate excepția lipsei de

interes, este temeinică și legală, întrucât în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a

statuat irevocabil că apelanții reclamanți au dreptul doar la despăgubiri.

Prin Decizia nr.

196 din 7 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția

comercială, a fost respins ca nefondat apelul reclamanților.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că:

Prin

acțiunea precizată reclamanții au invocat nulitatea absolută a contractului de

vânzare - cumpărare a imobilului cu destinație de spațiu comercial situat în

Craiova, str. T.A., întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 4 pct. 4 din

Legea nr. 422/2001, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 24 din Legea nr.

550/2002, pe frauda la lege și reaua credință, atât a vânzătorului cât și a

cumpărătorului, care au recunoscut că imobilul aparține altuia.

Nulitatea

absolută, ca sancțiune ce afectează actul juridic încheiat cu încălcarea unei

dispoziții legale ce ocrotește un interes general, poate fi invocată de

oricine, oricând și nu poate fi acoperită prin confirmare sau prin alt mod.

Ca urmare,

nulitatea absolută poate fi invocată, atât pe cale de acțiune cât și pe cale de

excepție, de orice persoană care justifică un interes în legătură cu cauza de

nulitate, neputând fi conceput că în categoria oricărei persoane interesate ar

putea intra persoane străine de actul juridic încheiat și care ca o consecința

a promovării acțiunii nu ar urmări un folos practic.

Referitor

la justificarea interesului legitim, născut și actual, personal și direct al

persoanei care își exercită dreptul prin formularea unei acțiuni în constatarea

nulității absolute, instanța de apel a constatat că reclamanții nu au

justificat un astfel de interes prin aceea că nu au dovedit existența unei

legături directe între pretenția concretă dedusă judecății și dreptul subiectiv

afirmat, respectiv folosul practic urmărit de reclamanți în promovarea

acțiunii.

În

considerarea faptului că reclamanților li s-a stabilit prin Dispoziția nr. 9637

din 18 noiembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Craiova, prin sentința nr.

393 din 20 aprilie 2007 a Tribunalului Dolj și prin Decizia nr. 277 din 16

septembrie 2008 a Curții de Apel Craiova pronunțate în Dosarul nr. 65/63/2004)

doar dreptul la despăgubiri bănești, deci nu dreptul la restituirea în natură a

imobilului, instanța de control a reținut că nu există legătură între pretenția

concretă de constatare a nulității absolute a actului de vânzare - cumpărare

privind imobilul cu destinația de spațiu comercial și dreptul subiectiv afirmat

de reclamanți, respectiv că aplicarea sancțiunii nulității absolute, cu

consecința repunerii părților în situația anterioară, nu ar putea conduce la

obținerea de reclamanți a unui folos concret (drept asupra imobilului).

În ceea ce privește

dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a

apreciat că reclamanții le-au dat o interpretare eronată și că, în nici un caz,

legiuitorul la edictarea acestei norme nu a avut în vedere acordarea în

compensare a aceluiași bun cu privire la care restituirea în natură nu mai este

posibilă, motiv pentru care a înlăturat susținerea reclamanților potrivit

căreia interesul lor în promovarea acțiunii ar consta în posibilitatea ca

spațiul să le fie oferit în compensare, în eventualitatea în care s-ar întoarce

în patrimoniul pârâtei, fostă unitate deținătoare.

De asemenea, a

înlăturat această apărare, motivat de faptul că, restituirea în compensare nu

ar mai fi fost posibilă având în vedere că, procedura inițiată în temeiul Legii

nr. 10/2001 s-a încheiat prin acordarea

de despăgubiri,

dispunându-se irevocabil că imobilul nu poate fi restituit în natură.

Curtea a

apreciat ca nefondată și susținerea reclamanților potrivit căreia simpla

calitate de autor al notificării le-ar fi conferit legitimare procesuală activă

și interes în promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute, reținând

că, în speță, nu mai poate fi vorba de existența acestui interes pentru că

notificarea a fost irevocabil soluționată în sensul stabilirii doar a dreptului

la despăgubiri.

Cât privește susținerea,

în conformitate cu care, soluția de nerestituire în natură și de acordare de

despăgubiri ar fi fost generată de însăși vânzarea imobilului spațiu comercial,

a fost de asemenea înlăturată, având în vedere că, în considerentele sentinței nr.

393 din 20 aprilie 2007 a Tribunalului Dolj și Deciziei nr. 277 din 16

septembrie 2008 a Curții de Apel Craiova, rămasă irevocabilă prin respingerea

recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut dreptul reclamanților

la măsuri reparatorii în echivalent, nu și la restituirea în natură a

imobilului, deoarece persoanele îndreptățite aveau calitatea de acționari ai

persoanei juridice proprietari ai imobilului, nefiind în situația de unic

asociat sau asociați membrii ai aceleiași familii.

Împotriva Deciziei

nr. 196 din 7 octombrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția

comercială, au formulat recurs reclamanții M.A., B.Ș., B.C.I. și N.C.,

criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate,

admiterea apelului, schimbarea hotărârii instanței primei instanțe și admiterea

acțiunii introductive precizate.

Prima

dintre criticile dezvoltate de reclamanți, subsumată dispozițiilor art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ., vizează soluția instanței de apel în ceea ce privește

interpretarea dată dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, în sensul că

prin textul legal, legiuitorul nu a avut în vedere acordarea în compensare a

aceluiași bun, cu privire la care restituirea în natură nu mai era posibilă,

susținând că, norma menționată le justifică calitatea și interesul în

promovarea acțiunii.

A doua critică

formulată se referă la o pretinsă omisiune a instanței de apel de a se pronunța

asupra faptului că reclamanții au invocat prin

cererea

introductivă precizată, motive de nulitate absolută a contractelor de vânzare

cumpărare a căror valabilitate au contestat-o, critică pe care au circumscris-o

pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Ultimul dintre

motivele de recurs invocate de reclamanți și încadrat în prevederile art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., se referă la maniera în care, Curtea de Apel Craiova a

interpretat motivul de apel privind aplicarea principiului tempus regit actum,

arătând că, instanța de control ar fi trebuit să analizeze existența

interesului în promovarea acțiunii, așa cum a analizat și contractele de

vânzare cumpărare contestate, respectiv, raportat la data sesizării instanței

de judecată, moment la care, litigiul întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu fusese soluționat în mod irevocabil.

Recursul este

nefondat.

l. În ceea

ce privește primul dintre motivele de recurs, care vizează pronunțarea deciziei

atacate cu aplicarea incorecta a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001,

înalta Curte apreciază că norma legală menționată nu este incidență în cauză și

va înlătura critica reclamanților, în considerarea următoarelor:

Art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că: „dacă restituirea în natură nu este

posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să

acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta

nu este acceptată de persoana îndreptățită.”

Din

interpretarea gramaticală a textului legal, respectiv funcție de semnificația

termenilor folosiți de legiuitor, rezultă cu evidență intenția acestuia la

edictarea normei, care este cea avută în vedere de instanța de apel la

pronunțarea soluției de respingere a motivului de apel invocat de reclamanți,

și anume: „în niciun caz, legiuitorul nu a avut în vedere acordarea în

compensare a aceluiași bun, cu privire la care restituirea în natură nu mai era

posibilă.”

Astfel,

din definiția termenului de „compensare”, care este aceea ce înlocuire,

despăgubire, rezultă intenția legiuitorului de a repara imposibilitatea

restituirii în natură a bunului pretins de persoanele îndreptățite, prin

înlocuirea acestuia cu alte bunuri sau servicii, cum de altfel se desprinde și

din analiza logică a normei, care statuează expres în sarcina deținătorului

obligația de acordare: „persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau

servicii”.

În raport de

conținutul articolului mai sus enunțat, soluția instanței de apel, care a

constatat inaplicabilitatea acestuia în speță, și pe cale de consecință, faptul

că textul de lege nu justifică calitatea și interesul reclamanților în

promovarea acțiunii introductive, este apreciată de înalta Curte ca fiind o

soluție corectă.

De altfel,

norma respectivă vizează o anume categorie de persoane îndreptățite, respectiv

aceea care este îndrituită la restituirea în natură, dar, pentru care nu mai

există posibilitatea restituirii bunului în natură. Reclamanții însă, nu se

înscriu în această categorie, stabilindu-se prin hotărâre irevocabilă (sentința

nr. 393 din 20 aprilie 2007 a Tribunalului Dolj și Decizia nr. 277 din 16

septembrie 2008 a Curții de Apel Craiova, rămasă irevocabilă prin respingerea

recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție) că ei sunt îndreptățiți la

măsuri reparatorii stabilite exclusiv în echivalent, conform dispozițiilor art.

18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 și nu la restituirea în natură a imobilului C.A.

din Craiova.

Ca atare,

lipsa vocației reclamanților la restituirea în natură a imobilului intrând în

puterea lucrului judecat este de natură să excludă existența interesului

reclamanților în promovarea acțiunii în prezenta cauza, prin aceea că, imobilul

ce constituie obiectul contractelor de vânzare cumpărare a căror valabilitate o

contestă, nu poate intra în patrimoniul lor, în natură.

Soluția

instanței de apel este corectă atât prin raportare la cele anterior expuse, cât

și din perspectiva analizării ei prin prisma principiului electa una via, non

datur recursus ad alteram. Astfel, o soluție contrară celei pronunțate, ar

contraveni principiului enunțat, în sensul că ar permite valorificarea

dreptului reclamanților pe calea a două acțiuni distincte - prima, întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, tranșată în mod irevocabil prin hotărârile

mai sus amintite, în baza cărora reclamanții au

obținut

despăgubiri bănești și cea de a doua, prezenta cauză, în care ar tinde la

restituirea în natură.

În

considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte reține că motivul de recurs

invocat de reclamanți nu se regăsește în speță, instanța de apel neinterpretând

greșit actul juridic dedus judecății, iar hotărârea atacată nefiind pronunțată

în lipsa unui temei legal, ori cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii

la cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit căruia reclamanții susțin că

instanța de control, prin decizia atacată a omis să se pronunțe asupra faptului

că au invocat prin cererea introductivă precizată, motive de nulitate absolută

a contractelor de vânzare cumpărare a căror valabilitate au contestat-o, înalta

Curte îl va înlătura, reținând că instanța de apel a făcut o detaliată și

judicioasă analiză a instituției nulității actului juridic și a elementelor

care condiționează admisibilitatea acțiunii în anulare, argumentând temeinic

lipsa interesului reclamanților în promovarea acțiunii în prezenta cauză,

astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport

de susținerea reclamanților.

3.

Ultimul motiv de recurs dezvoltat de reclamanți, constând în înțelegerea

eronată de către instanța de apel a criticii pe care au formulat-o în calea

ordinară de atac cu privire la aplicarea principiului tempus regit actum, în

sensul că, ar fi trebuit să analizeze existența interesului în promovarea

acțiunii, așa cum a analizat și contractele de vânzare cumpărare contestate,

respectiv, raportat la data sesizării instanței de judecată, moment la care,

litigiul întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu fusese soluționat în

mod irevocabil.

Motivul

de recurs este nefondat.

Principiul de

drept mai sus enunțat statuează că actul juridic este guvernat de legea în

vigoare la data încheierii lui. In speță, analiza interesului pârâtei a fost

corect apreciată de instanțele de fond în raport de dispozițiile legale în

vigoare la data introducerii acțiunii, respectiv de prevederile art. 18 lit. a)

din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: „Măsurile reparatorii se stabilesc

numai în echivalent și în următoarele cazuri: persoana îndreptățită era asociat

la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării

acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic

asociat sau

persoanele îndreptățite asociate erau

membri ai aceleiași familii.”, aplicabilitatea acestei norme fiind confirmată

în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 8331 din 15 octombrie 2009,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 665/63/2004.

Față de

considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul declarat de reclamanții M.A., B.Ș., B.C.I. și N.C.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.A., B.Ș., B.C.I. și N.C.

împotriva Deciziei nr. 196 din 7 octombrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel

Craiova, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 31 martie 2011.