ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1392/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 14787 din 05 noiembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 7725/215/2007 a fost admisă excepția necompetenței materiale și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția comercială, motivat de calitatea de comerciant a pârâtei B., de faptul că obiectul litigiului era neevaluabil în bani și reprezentat de un spațiu comercial. Dosarul a fost înregistrat sub nr. 5279/63/2008 pe rolul Tribunalului Dolj, secția comercială, iar prin încheierea de ședință de la 19 martie 2008, în raport de dispozițiile Legii nr. 554/2004, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea către secția contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 1144 din 22 aprilie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 6956/63/2008, Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a instanței, pe care a invocat-o din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova, secția civilă. De asemenea, a constatat existența conflictului negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel Craiova spre soluționare.

Prin Sentința nr. 35/ CNC pronunțată în camera de consiliu la data de 20 iunie 2008, Curtea a stabilit competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Craiova, apreciind că în prezentul litigiu contractul a cărui valabilitate a fost contestată nu este un contract administrativ, ci unul de natura civilă astfel că, instanța de judecată competentă să soluționeze litigiul este instanța civilă, constatându-se în plus că numai procedura privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate privată a statului și a celor de prestări de servicii a fost dată de legiuitor în competența instanței de contencios administrativ prin dispoziții exprese și limitativ prevăzute în lege.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, cauza fiind înregistrată pe rolul Î.C.C.J., la data de 12 septembrie 2008. Înalta Curte, secția contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 398 din 27 ianuarie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 1095/54/2008, a admis recursul reclamanților și a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția comercială. Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că, una dintre pârâte, SC B. SRL este comerciant și că imobilului în litigiu este un spațiu comercial, motiv pentru care natura litigiului este comercială, iar competența soluționării acestuia aparține în primă instanță tribunalului în cărui circumscripție se află sediul pârâtei, respectiv Tribunalul Dolj, secția comercială.

La data de 25 martie 2010, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 3493/63/2009. La termenul de judecată de la data de 21 aprilie 2010, reclamanții au formulat cerere precizatoare a acțiunii introductive prin care au solicitat introducerea în cauză a Primăriei Municipiului Craiova, în calitate de persoană notificată deținătoare a spațiului înstrăinat, a Consiliului Local Craiova, în calitate de vânzătoare a imobilului în litigiu și a R.A.A.D.F.P.L. Craiova, în calitate de reprezentant al acestuia.

Prin aceeași cerere precizatoare, reclamanții au invocat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 17 august 2005 pentru încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005, art. 4 pct. 4 din Legea nr. 422/2001, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 550/2002 și a art. 47 din Legea nr. 10/2001, în care se prevede că: „imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali ” și că vânzarea spațiului s-a făcut de către un neproprietar. De asemenea au invocat frauda la lege și reaua credință atât a vânzătoarei cât și a cumpătătoarei. Tot la termenul de judecată din data de 21 aprilie 2010, reprezentanta reclamantului B.S.

a învederat că acesta a decedat și a solicitat introducerea în cauză a moștenitorilor acestuia B.C.I. si B.Ș.D. La termenul din 07 iulie 2009, reclamanții au depus o altă precizare la acțiune, prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu garanție imobiliară autentificat din 25 august 2005 de către B.N.P. - G.I., invocând frauda la lege, reaua credință a vânzătoarei și a cumpărătoarei, încălcarea unor dispoziții legale exprese, nulitatea titlului statului și faptul că vânzarea s-a făcut de un neproprietar. Prin sentința nr. 666 din 30 martie 2010, Tribunalul Dolj, secția comercială, a respins acțiunea precizată formulată de reclamanții M.A., B.C.I., B.Ș.D., în calitate de moștenitori ai lui B.S.

și N.Ș.C. în contradictoriu cu pârâții R.A.A.D.P.F.L., SC B. SRL, Consiliul Local Craiova și intervenienta Primăria Craiova, ca fiind formulată de persoane lipsite de interes. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dolj, secția comercială, a reținut că interesul, condiție a exercitării unei acțiuni civile, reprezintă folosul practic urmărit de către reclamant prin promovarea unei cereri de chemare în judecată și că acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiții: să fie legitim - să nu contravină legii sau regulilor de conviețuire socială, să fie născut și actual - să existe în momentul exercitării acțiunii civile și să fie personal și direct - folosul practic urmărit trebuind să aparțină celui ce recurge la exercitarea acțiunii civile.

Prima instanța a mai reținut că, prin dispoziția din 18 noiembrie 2003 emisă de primarul mun. Craiova, a fost respinsă cererea formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 privind restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, str. C.V. - imobil C.A., jud. Dolj, imobil ce constituie obiectul contractelor de vânzare-cumpărare a căror valabilitate a fost contestată în cauză. îl constituie. Prin sentința civilă nr. 393 din 20 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția civilă, în Dosarul nr. 65/63/2004, a fost soluționată contestația reclamanților împotriva dispoziției primarului, prin admiterea în parte a contestației, în sensul anulării dispoziției și stabilirii dreptului reclamanților la despăgubiri în valoare totală de 1.640.364 RON pentru imobilul „C.A.” constând în construcție compusă din corpurile A, B, C, cu subsol, parter, trei etaje și mansardă.

Curtea de Apel Craiova, prin Decizia nr. 277 din 16 septembrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 65/63/2004, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe și a schimbat în parte sentința, în sensul că a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent (despăgubiri bănești) și pentru suprafața de 1.294,04 m.p., teren aflat sub construcție, în valoare de 116.390 lei RON, decizia rămânând irevocabilă prin respingerea recursurilor de către Înalta Curte de Casație și Justiție. În raport de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 care stabilește regula acordării de măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptățite, care au avut calitatea de asociat la persoana juridică proprietară a imobilului la data preluării abuzive, cu excepția persoanelor îndreptățite care au avut calitatea de asociat unic sau asociați/ acționari membri ai aceleiași familii și reținând că în cauză, SC B.C.

SA Craiova, persoană juridică proprietară a imobilului C.A. a fost înființată, inițial, ca afacere de familie, dar, la data preluării abuzive a imobilului, era societate pe acțiuni cu 251 de acționari, autorii reclamanților deținând pachetul majoritar de 68% din acțiuni, instanța de fond a apreciat că reclamanții nu se află în ipoteza prevăzută ca excepție de la regulă de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 care să le confere dreptul la restituirea în natură a imobilului, adică acționari membri ai aceleași familii. Instanța a constatat astfel că, urmare rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, iar nu dreptul la restituire în natură a acestuia, reclamanții nu mai justifică un interes actual, direct și personal în promovarea prezentei cererii.

În condițiile în care, aceștia nu mai justifică vocație la redobândirea în natură a imobilului ce a format obiectul contractelor a căror nulitate au solicitat a fi constatată, reclamanții nu mai pot invoca un folos practic pe care l-ar realiza ca urmare a constatării nulității celor două contracte. Împotriva sentinței nr. 666 din 30 martie 2010 pronunțate de Tribunalul Dolj, secția comercială au declarat apel reclamanții M.A., B.Ș., B.I. și N.C., criticând-o ca netemeinică și nelegală.

În motivarea apelului reclamanți au arătat că instanța de fond a fost în eroare cu privire la conținutul Legii nr. 10/2001 și la modalitatea de punere în executare a hotărârii pronunțate în Dosarul nr. 65/63/2004, precizând că art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată ca prin decizie sau dispoziție motivată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri.

Reclamanții au susținut că, își justifică interesul în promovarea acțiunii pe dispozițiile textului legal mai sus menționat, arătând că, în situația în care, bunul înstrăinat abuziv s-ar reîntoarce în patrimoniul vânzătoarei, aceasta în calitate de deținător ar putea să-l ofere în compensare, fiind de notorietate faptul că acordarea de despăgubiri bănești nu funcționează în România, astfel încât tocmai oferirea spațiului în compensare reprezintă folosul practic urmărit. Reclamanții au mai criticat soluția instanței de fond pentru că a fost pronunțată cu ignorarea normelor legale pe care și-au întemeiat acțiunea și a căror încălcare este sancționată cu nulitatea absolută, putând fi invocate de orice persoană interesată, susținând că simpla calitate de autori ai notificării nr. 994/2001 le legitima calitatea procesuală activă și interesul în promovarea acțiunii în anulare.

Pârâtă SC B. SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului cu motivarea că soluția instanței de fond, care a analizat cu prioritate excepția lipsei de interes, este temeinică și legală, întrucât în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a statuat irevocabil că apelanții reclamanți au dreptul doar la despăgubiri. Prin Decizia nr. 196 din 7 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a fost respins ca nefondat apelul reclamanților.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că: Prin acțiunea precizată reclamanții au invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare a imobilului cu destinație de spațiu comercial situat în Craiova, str. T.A., întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 4 pct. 4 din Legea nr. 422/2001, art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, art. 24 din Legea nr. 550/2002, pe frauda la lege și reaua credință, atât a vânzătorului cât și a cumpărătorului, care au recunoscut că imobilul aparține altuia. Nulitatea absolută, ca sancțiune ce afectează actul juridic încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale ce ocrotește un interes general, poate fi invocată de oricine, oricând și nu poate fi acoperită prin confirmare sau prin alt mod.

Ca urmare, nulitatea absolută poate fi invocată, atât pe cale de acțiune cât și pe cale de excepție, de orice persoană care justifică un interes în legătură cu cauza de nulitate, neputând fi conceput că în categoria oricărei persoane interesate ar putea intra persoane străine de actul juridic încheiat și care ca o consecința a promovării acțiunii nu ar urmări un folos practic. Referitor la justificarea interesului legitim, născut și actual, personal și direct al persoanei care își exercită dreptul prin formularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute, instanța de apel a constatat că reclamanții nu au justificat un astfel de interes prin aceea că nu au dovedit existența unei legături directe între pretenția concretă dedusă judecății și dreptul subiectiv afirmat, respectiv folosul practic urmărit de reclamanți în promovarea acțiunii.

În considerarea faptului că reclamanților li s-a stabilit prin Dispoziția nr. 9637 din 18 noiembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Craiova, prin sentința nr. 393 din 20 aprilie 2007 a Tribunalului Dolj și prin Decizia nr. 277 din 16 septembrie 2008 a Curții de Apel Craiova pronunțate în Dosarul nr. 65/63/2004) doar dreptul la despăgubiri bănești, deci nu dreptul la restituirea în natură a imobilului, instanța de control a reținut că nu există legătură între pretenția concretă de constatare a nulității absolute a actului de vânzare - cumpărare privind imobilul cu destinația de spațiu comercial și dreptul subiectiv afirmat de reclamanți, respectiv că aplicarea sancțiunii nulității absolute, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, nu ar putea conduce la obținerea de reclamanți a unui folos concret (drept asupra imobilului).

În ceea ce privește dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a apreciat că reclamanții le-au dat o interpretare eronată și că, în nici un caz, legiuitorul la edictarea acestei norme nu a avut în vedere acordarea în compensare a aceluiași bun cu privire la care restituirea în natură nu mai este posibilă, motiv pentru care a înlăturat susținerea reclamanților potrivit căreia interesul lor în promovarea acțiunii ar consta în posibilitatea ca spațiul să le fie oferit în compensare, în eventualitatea în care s-ar întoarce în patrimoniul pârâtei, fostă unitate deținătoare. De asemenea, a înlăturat această apărare, motivat de faptul că, restituirea în compensare nu ar mai fi fost posibilă având în vedere că, procedura inițiată în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a încheiat prin acordarea de despăgubiri, dispunându-se irevocabil că imobilul nu poate fi restituit în natură.

Curtea a apreciat ca nefondată și susținerea reclamanților potrivit căreia simpla calitate de autor al notificării le-ar fi conferit legitimare procesuală activă și interes în promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute, reținând că, în speță, nu mai poate fi vorba de existența acestui interes pentru că notificarea a fost irevocabil soluționată în sensul stabilirii doar a dreptului la despăgubiri.

Cât privește susținerea, în conformitate cu care, soluția de nerestituire în natură și de acordare de despăgubiri ar fi fost generată de însăși vânzarea imobilului spațiu comercial, a fost de asemenea înlăturată, având în vedere că, în considerentele sentinței nr. 393 din 20 aprilie 2007 a Tribunalului Dolj și Deciziei nr. 277 din 16 septembrie 2008 a Curții de Apel Craiova, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent, nu și la restituirea în natură a imobilului, deoarece persoanele îndreptățite aveau calitatea de acționari ai persoanei juridice proprietari ai imobilului, nefiind în situația de unic asociat sau asociați membrii ai aceleiași familii.

Împotriva Deciziei nr. 196 din 7 octombrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, au formulat recurs reclamanții M.A., B.Ș., B.C.I. și N.C., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului, schimbarea hotărârii instanței primei instanțe și admiterea acțiunii introductive precizate. Prima dintre criticile dezvoltate de reclamanți, subsumată dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., vizează soluția instanței de apel în ceea ce privește interpretarea dată dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, în sensul că prin textul legal, legiuitorul nu a avut în vedere acordarea în compensare a aceluiași bun, cu privire la care restituirea în natură nu mai era posibilă, susținând că, norma menționată le justifică calitatea și interesul în promovarea acțiunii.

A doua critică formulată se referă la o pretinsă omisiune a instanței de apel de a se pronunța asupra faptului că reclamanții au invocat prin cererea introductivă precizată, motive de nulitate absolută a contractelor de vânzare cumpărare a căror valabilitate au contestat-o, critică pe care au circumscris-o pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. Ultimul dintre motivele de recurs invocate de reclamanți și încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., se referă la maniera în care, Curtea de Apel Craiova a interpretat motivul de apel privind aplicarea principiului tempus regit actum, arătând că, instanța de control ar fi trebuit să analizeze existența interesului în promovarea acțiunii, așa cum a analizat și contractele de vânzare cumpărare contestate, respectiv, raportat la data sesizării instanței de judecată, moment la care, litigiul întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu fusese soluționat în mod irevocabil.

Recursul este nefondat.

l. În ceea ce privește primul dintre motivele de recurs, care vizează pronunțarea deciziei atacate cu aplicarea incorecta a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, înalta Curte apreciază că norma legală menționată nu este incidență în cauză și va înlătura critica reclamanților, în considerarea următoarelor: Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că: „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.” Din interpretarea gramaticală a textului legal, respectiv funcție de semnificația termenilor folosiți de legiuitor, rezultă cu evidență intenția acestuia la edictarea normei, care este cea avută în vedere de instanța de apel la pronunțarea soluției de respingere a motivului de apel invocat de reclamanți, și anume: „în niciun caz, legiuitorul nu a avut în vedere acordarea în compensare a aceluiași bun,

cu privire la care restituirea în natură nu mai era posibilă.” Astfel, din definiția termenului de „compensare”, care este aceea ce înlocuire, despăgubire, rezultă intenția legiuitorului de a repara imposibilitatea restituirii în natură a bunului pretins de persoanele îndreptățite, prin înlocuirea acestuia cu alte bunuri sau servicii, cum de altfel se desprinde și din analiza logică a normei, care statuează expres în sarcina deținătorului obligația de acordare: „persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii”. În raport de conținutul articolului mai sus enunțat, soluția instanței de apel, care a constatat inaplicabilitatea acestuia în speță, și pe cale de consecință, faptul că textul de lege nu justifică calitatea și interesul reclamanților în promovarea acțiunii introductive, este apreciată de înalta Curte ca fiind o soluție corectă.

De altfel, norma respectivă vizează o anume categorie de persoane îndreptățite, respectiv aceea care este îndrituită la restituirea în natură, dar, pentru care nu mai există posibilitatea restituirii bunului în natură. Reclamanții însă, nu se înscriu în această categorie, stabilindu-se prin hotărâre irevocabilă (sentința nr. 393 din 20 aprilie 2007 a Tribunalului Dolj și Decizia nr. 277 din 16 septembrie 2008 a Curții de Apel Craiova, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție) că ei sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii stabilite exclusiv în echivalent, conform dispozițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 și nu la restituirea în natură a imobilului C.A.

din Craiova. Ca atare, lipsa vocației reclamanților la restituirea în natură a imobilului intrând în puterea lucrului judecat este de natură să excludă existența interesului reclamanților în promovarea acțiunii în prezenta cauza, prin aceea că, imobilul ce constituie obiectul contractelor de vânzare cumpărare a căror valabilitate o contestă, nu poate intra în patrimoniul lor, în natură. Soluția instanței de apel este corectă atât prin raportare la cele anterior expuse, cât și din perspectiva analizării ei prin prisma principiului electa una via, non datur recursus ad alteram.

Astfel, o soluție contrară celei pronunțate, ar contraveni principiului enunțat, în sensul că ar permite valorificarea dreptului reclamanților pe calea a două acțiuni distincte - prima, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, tranșată în mod irevocabil prin hotărârile mai sus amintite, în baza cărora reclamanții au obținut despăgubiri bănești și cea de a doua, prezenta cauză, în care ar tinde la restituirea în natură.

În considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte reține că motivul de recurs invocat de reclamanți nu se regăsește în speță, instanța de apel neinterpretând greșit actul juridic dedus judecății, iar hotărârea atacată nefiind pronunțată în lipsa unui temei legal, ori cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii 2. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit căruia reclamanții susțin că instanța de control, prin decizia atacată a omis să se pronunțe asupra faptului că au invocat prin cererea introductivă precizată, motive de nulitate absolută a contractelor de vânzare cumpărare a căror valabilitate au contestat-o, înalta Curte îl va înlătura, reținând că instanța de apel a făcut o detaliată și judicioasă analiză a instituției nulității actului juridic și a elementelor care condiționează admisibilitatea acțiunii în anulare, argumentând temeinic lipsa interesului reclamanților în promovarea acțiunii în prezenta cauză, astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în raport de susținerea reclamanților. 3. Ultimul motiv de recurs dezvoltat de reclamanți, constând în înțelegerea eronată de către instanța de apel a criticii pe care au formulat-o în calea ordinară de atac cu privire la aplicarea principiului tempus regit actum, în sensul că, ar fi trebuit să analizeze existența interesului în promovarea acțiunii, așa cum a analizat și contractele de vânzare cumpărare contestate, respectiv, raportat la data sesizării instanței de judecată, moment la care, litigiul întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu fusese soluționat în mod irevocabil. Motivul de recurs este nefondat. Principiul de drept mai sus enunțat statuează că actul juridic este guvernat de legea în vigoare la data încheierii lui.

In speță, analiza interesului pârâtei a fost corect apreciată de instanțele de fond în raport de dispozițiile legale în vigoare la data introducerii acțiunii, respectiv de prevederile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: „Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în următoarele cazuri: persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii.”, aplicabilitatea acestei norme fiind confirmată în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 8331 din 15 octombrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 665/63/2004.

Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții M.A., B.Ș., B.C.I. și N.C. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.A., B.Ș., B.C.I. și N.C. împotriva Deciziei nr. 196 din 7 octombrie 2010 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2011.