ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4196/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 4310 din 20 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Dolj – Secția Comercială în dosarul nr. 3078/63/2006 (număr în format vechi 4889/COM/2006) a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator N. SPRL, împotriva pârâților Primăria Muncipiului Craiova, Consiliul Local Craiova, prin Primar, Grădinița cu Program Prelungit nr. 53, Grădinița cu Program Prelungit nr. 12, Colegiul Național Ștefan Velovan și Inspectoratul Școlar Județean Dolj. De asemenea, a fost respinsă cererea de intervenție formulată în interesul reclamantei de intervenientele SC R.J.I.B. SA și R.J. I.R.J. AG. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul revendicat de reclamantă este situat în mun.

Craiova, str. Amaradiei, jud. Dolj, în care funcționează Grădinița cu program prelungit nr. 12. Prin Hotărârea nr. 96 din 30 aprilie 2001, Consiliul Local al Municipiului Craiova a aprobat trecerea în domeniul public de interes local al municipiului Craiova a clădirilor și terenurilor în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ preuniversitar. În anexele hotărârii figurează Grădinița nr. 53 la poziția 11514 și Școala Normală „Ștefan Velovan”, în cadrul căreia funcționează Grădinița nr. 12, la poziția nr. 11570. În M. Of. al României Partea I nr. 687 bis din 18 septembrie 2002 a fost publicată anexa nr. 2 privind inventarul bunurilor din domeniul public al municipiului Craiova, în care este inclus și imobilul din litigiu.

Astfel, tribunalul a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/1998, conform cărora bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile și a respins atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea de intervenție, ca nefondate. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator N.I. SPRL, și intervenientele SC R.J.I.B. SA și R.J. I.R.J. AG. Apelantele au invocat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate și au susținut că Întreprinderea de Sere Ișalnița a construit în anul 1987, din fondurile unității, imobilul situat în Craiova, compus din 16 apartamente, având inițial destinația de locuințe de serviciu.

Cum ulterior, s-a decis amenajarea unei grădinițe pentru copiii angajaților, au fost înființate Grădinița cu program prelungit nr. 53 și Grădinița cu program prelungit nr. 12. Au mai arătat apelantele că Întreprinderea de Sere Ișalnița a fost singurul proprietar al imobilului care, în baza H.G. nr. 103/1991, a devenit SC C. SA ALMĂJ și că noua societate a preluat întreg patrimoniul fostei întreprinderi de sere, inclusiv imobilul revendicat. Grădinița cu program prelungit nr. 53 și Colegiul Național “Ștefan Velovan” au predat în mod nelegal spațiul revendicat către Primăria Craoiva, întrucât nu erau proprietarii bunului. Apelantele - interveniente au menționat că imobilul a fost vândut în anul 1997 către SC R.J.I.B.

SA, însă urmare a demersurilor făcute de acționarul majoritar FPS, s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare. În acest interval de timp, pârâtele dețineau imobilul în baza unui contract de închiriere. Anularea contractului a avut ca efect revenirea imobilului în patrimoniul SC C. SA ALMĂJ. În opinia apelantelor-interveniente, Tribunalul a reținut în mod nefondat că imobilul nu aparține reclamantei, deoarece numărul corect este F5a, precum și faptul că bunul a intrat în domeniul public, ignorând prevederile art. 44 din Constituția României. Prin Decizia nr. 90 din 09 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova-Secția Comercială, în dosarul nr. 3078/63/2006, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator N. SPRL Craiova, și de intervenientele SC R.J.I.B.

SA și R.J I.R.J. AG. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut că bunul revendicat de apelanta-reclamantă a trecut în proprietatea publică de interes local a municipiului Craiova iar nelegalitatea actelor administrative de transfer al proprietății către domeniul public al municipiului Craiova, respectiv exproprierea fără despăgubiri și încălcarea prevederilor art. 44 din Constituție, sunt apărări care nu pot fi verificate decât în termenele și cu procedura prevăzute de Legea nr. 554/2004, de către instanțele de contencios administrativ.

Prin decizia nr. 2223 din 05 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr. 16002/63/2008, a fost admis recursul declarat de Primarul Municipiului Craiova împotriva sentinței nr. 75 din 15 ianuarie 2009, pronunțate de Tribunalul Dolj, și a fost respinsă excepția de nelegalitate parțială a hotărârii Consiliului Local Craiova nr. 96 din 30 aprilie 2011, invocată de SC C. SA ALMĂJ prin lichidator N.I. SPRL, cu motivarea că nu este admisibilă atacarea unui act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 2245 din 11 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII – de Contencios Administrativ și Fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1382 din 09 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție București, a fost respinsă, ca tardiv formulată, acțiunea promovată de reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator N. SPRL, de anulare parțială a Hotărârii Guvernului nr. 965 din 05 septembrie 2002, anexa 2, poziția nr. 5079, referitoare la imobilul situat în Craiova. Față de aceste soluții irevocabile ale instanțelor de contencios administrativ, curtea de apel a constatat că regimul juridic al imobilului revendicat de reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator, a fost corect stabilit de tribunal.

S-a reținut că sunt lipsite de relevanță apărările referitoare la modul de dobândire și la titularul dreptului de proprietate anterior preluării imobilului în proprietatea publică a autorității administrative locale, la existența contractelor de închiriere încheiate cu Grădinița cu program prelungit nr. 53 și Grădinița cu program prelungit nr. 12, la predarea nelegală a spațiului către Primăria Craiova, respectiv la vânzarea și anularea vânzării spațiului către SC R.J.I.B. SA, deoarece aceste apărări se referă la acte și fapte juridice petrecute anterior emiterii actelor administrative a căror valabilitate a fost constatată prin hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate de instanțele de contencios administrativ.

Totodată, instanța de apel a constatat că nici indicarea greșită a străzii Amaradiei, ori a blocului, nu prezintă relevanță, deoarece acțiunea în revendicare nu a fost respinsă cu motivarea că au existat nelămuriri referitoare la elementele de identificare a bunului, ci cu argumentul că reclamanta a pierdut proprietatea bunului prin trecerea acestuia în domeniul public al municipiului Craiova, iar în apel s-a constatat, în plus, că actele administrative invocate de către intimatele pârâte au fost apreciate în mod irevocabil de către instanțele de contencios administrativ ca fiind valabile. Prin Decizia nr. 2242 din 03 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a Civilă, în dosarul nr. 3078/63/2006, au fost admise recursurile declarate de reclamanta SC C. SA Almăj, prin lichidator N. SPRL Craiova, și de intervenientele SC R.J.I.B.

SA și R.J I.R.J. AG împotriva deciziei nr. 90/2011 din 09 iunie 2011, pronunțate de Curtea de Apel Craiova - Secția Comercială, a fost casată decizia atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Înalta Curte a reținut că, prin decizia recurată, Curtea de Apel Craiova a considerat că regimul juridic al imobilului a fost corect stabilit și că sunt lipsite de relevanță apărările referitoare la modul de dobândire și la titularul dreptului de proprietate anterior preluării imobilului în proprietatea publică a autorităților administrative locale, deoarece aceste apărări se referă la acte și fapte juridice petrecute anterior emiterii actelor administrative a căror valabilitate a fost constatată prin hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate de instanțele de contencios administrativ.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 20 decembrie 1997, SC C. SA Almăj a vândut imobilul către SC R.J.I.B. SA, contractul fiind anulat prin sentința nr. 6178 din 12 septembrie 2001, a Tribunalului București – Secția Comercială.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată, de obligare a pârâților să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Craiova, și evacuarea pârâtelor Grădinița cu program prelungit nr. 53 și Grădinița cu program prelungit nr. 12 din acest imobil, instanța de recurs a reținut că aceasta este o veritabilă acțiune în revendicare, iar soluționarea ei presupune ca instanța să compare titlurile pe care le dețin părțile cu privire la imobilul în litigiu; în mod greșit instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, nu a procedat la analiza titlului reclamantei și nici a pârâtelor, astfel că nu a motivat de ce, prin compararea titlului părților, a ajuns la concluzia că titlul pârâtelor prevalează și este mai bine caracterizat.

Prin decizia civilă nr. 156 din 6 noiembrie 2012, Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a Civilă a admis apelurile declarate de reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator N. SPRL Craiova, și de intervenientele SC R.J.I.B. SA, și R.J I.R.J.

AG împotriva sentinței nr. 4310 din 20 decembrie 2007 pronunțate de Tribunalul Dolj – Secția Comercială în dosarul nr. 3078/63/2006; a schimbat sentința în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA Almăj prin lichidator N. SPRL Craiova împotriva pârâtelor Primăria Municipiului Craiova, Consiliul Local Craiova, prin Primar, Grădinița cu program prelungit nr. 53, Grădinița cu program prelungit nr. 1 și Colegiul Național Ștefan Velovan, a obligat pe pârâți să lase apelantei-reclamante în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Craiova, județul Dolj; a dispus evacuarea pârâtelor Grădinița cu program prelungit nr. 53 și Grădinița cu program prelungit nr. 12 din imobilul mai sus menționat și a admis cererile de intervenție în interesul reclamantei formulate de SC R.J.I.B.

SA și R.J. I.R.J. AG. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că reclamanta SC C. SA a prezentat înscrisurile de înființare a Întreprinderii de Sere Ișalnița (respectiv Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1739 din 28 august 1969 și Decizia Consiliului de Stat nr. 3 din 17 ianuarie 1972), precum și înscrisuri prin care a făcut dovada că fosta Întreprindere de Sere Ișalnița a dobândit în proprietate, prin construirea din fonduri proprii, imobilul revendicat, situat în prezent pe str.Amaradia.

Această stare de fapt și de drept a fost recunoscută implicit de pârâți, care nu au contestat că fosta Întreprindere Sere Ișalnița a avut în proprietate imobilul revendicat, pe care l-a preluat în proprietate societatea comercială reclamantă, SC C. SA, în urma reorganizării din anul 1991. De altfel, pârâta Grădinița nr. 53, pentru a folosi spațiul unde funcționează, a încheiat cu reclamanta, în calitate de proprietar, contractul de închiriere nr. 325 din 31 ianuarie 1994, ceea ce înseamnă că această pârâtă avea doar folosința spațiului dobândit în baza contractului. În ceea ce privește titlul deținut de pârâți, instanța de apel a reținut că Primăria Craiova și Consiliul Local Craiova au precizat că înscrisurile cu care fac dovada dreptului de proprietate sunt procesul verbal de predare-primire încheiat între unitățile școlare și Primăria Municipiului Craiova și Hotărârea nr. 96/2001 a Consiliului Local Craiova.

Din cuprinsul procesului-verbal din 18 septembrie 2001 încheiat între Grădinița nr. 53 Craiova și Consiliul Local al Municipiului Craiova, rezultă că a fost predat bunul imobil care face obiectul cererii de revendicare, respectiv blocul din str. Amaradiei, construit în anul 1987, bun pe care această unitate de învățământ preșcolar îl deținea, în baza unui contract de închiriere încheiat cu societatea reclamantă. Pentru acest motiv, instanța de apel a apreciat că prin acest act nu putea fi transferat dreptul de proprietate. Ulterior, pârâtul Consiliul Local Craiova a decis, prin Hotărârea nr. 96 din 30 aprilie 2001, trecerea acestui imobil în domeniul public de interes local, în lipsa unui titlu valabil prin care să se fi făcut transferul dreptului de proprietate de la reclamanta SC C. SA și fără ca aceasta să fi fost despăgubită în mod corespunzător.

A mai reținut instanța de apel că bunurile din patrimoniul unei unități administrativ teritoriale pot aparține domeniului public sau privat al acesteia, în temeiul unei hotărâri, act care stabilește regimul juridic al bunului deja existent în proprietate, însă hotărârea nu poate constitui însuși titlul de dobândire a dreptului de proprietate; art. 6 din Legea nr. 213/1998 reglementează situația în care bunurile care au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot face parte din domeniul privat sau public al statului sau al unității administrativ teritoriale, însă la alin. (2) prevede că bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora.

A concluzionat instanța de apel că, dacă bunurile preluate fără titlu valabil anterior datei de 22 decembrie 1989 pot fi revendicate, cu atât mai mult preluarea unui bun fără titlu de unitatea administrativ teritorială în anul 2001 poate fi revendicat de proprietarul deposedat, acesta neputând fi expropriat decât cu dreaptă și prealabilă despăgubire, potrivit art. 44 alin. (1)-(3) din Constituția României și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, indiferent dacă printr-un act administrativ s-a stabilit un anumit regim juridic al bunului.

În consecință, față de împrejurarea că, apelanta-reclamantă a făcut dovada dreptului de proprietate și a faptului că nu are posesia bunului revendicat, iar pârâții Primăria Craiova și Consiliul Local nu au prezentat un titlu valabil pentru dobândirea în proprietate a acestui bun, deși prin actul administrativ emis, H.C.L nr. 96/2001, au inclus imobilul în lista bunurilor din domeniul public, stabilindu-se regimul juridic cu privire la un bun aparținând altei persoane, în temeiul art. 480 și următoarele C. civ., au fost admise apelurile și a fost schimbată sentința în sensul admiterii acțiunii. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâții Consiliul Local Craiova, prin Primar, și Primăria Municipiului Craiova, solicitând casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel iar, în subsidiar, cu reținere spre rejudecare.

Recurenții au făcut o expunere a etapelor procesuale parcurse în cauză și au susținut că, în rejudecare, instanța de apel a făcut o judecată lapidară, fără a se conforma dispozițiilor obligatorii date de instanța de recurs. Astfel, s-a arătat că motivarea instanței de apel este imprecisă, aceasta reținând că reclamata face dovada printr-o “serie de înscrisuri”, existente la filele 10-48 din dosarul de fond, că a dobândit în proprietate imobilul respectiv prin construirea din fonduri proprii imobilul situat în Craiova, înscrisuri cărora le-a dat preferință în detrimentul H.C.L. nr. 96/2001 și H.G. nr. 965/2002 de atestare în domeniul public a imobilului respectiv. Au susținut recurenții că acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-482 C. civ.

de la 1864, impunea o analiză complexă de stabilire, în concret, a calității procesuale active, a competenței materiale, a admisibilității acțiunii, a stabilirii cadrului procesual, a calității procesuale pasive și că indicațiile instanței de casare trebuiau coroborate cu dispozițiile art. 311 C. proc. civ., care statuează că hotărârea casată nu are nicio putere. În opinia recurenților, în cauza dedusă judecății, Curtea de Apel Craiova nu a soluționat litigiul în sensul dispozițiilor instanței de casare, impunându-se casarea hotărârii recurate, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc.

civ., recurenții-pârâți au expus critici cu referire la: necompetența materială a instanței, calitatea procesuală activă a reclamantei, admisibilitatea acțiunii în revendicare față de prevederile art. 480 C. civ., determinarea cadrului procesual sub aspect pasiv, nerespectarea dispozițiilor art. 261 și 294 C. proc. civ., aplicarea principiului securității raporturilor juridice, interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ., incidența Legii nr. 10/2001, aplicarea art. 166 din Legea nr. 84/1995 și valorificarea de către instanța de apel a contractului de închiriere din anul 1994. 1) Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., respectiv încălcarea, în speță, a dispozițiilor care reglementează competența materială, recurenții au arătat că reclamantul are calitatea de comerciant, iar plenitudinea de jurisdicție se determină funcție de această calitate; prin urmare, indiferent dacă obiectul acțiunii îl constituie sau nu un act sau fapt de comerț, competența este dată de calitatea reclamantului, conform dispozițiilor art. 4 C. com. în vigoare la data stabilirii competenței materiale în favoarea secției comerciale a Tribunalului Dolj. Dar, față de obiectul material, respectiv revendicarea unui imobil cu regim de înălțime parter și 4 etaje, a cărui destinație este de instituție de învățământ preuniversitar, care nu intră sub incidența art. 4 C. com., ca reprezentând act sau fapt de comerț, recurenții au susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 159 C. proc.

civ., astfel că se impune casarea deciziei recurate. Motivul de recurs, prin care se invocă de fapt necompetența funcțională a fostelor secții comerciale nu este fondat. Astfel, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, la data de 15 decembrie 2005, sub nr. 19034/C/2005. Prin sentința civilă nr. 2610 din 04 aprilie 2006, Judecătoria Craiova a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Dolj, în temeiul dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reținând că din studiul de evaluare depus la dosar a rezultat că valoarea bunului revendicat este mai mare de 5 miliarde ROL, respectiv 17.273.834.765 lei. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj – Secția Civilă la data de 18 aprilie 2006 sub nr. 2049/2006.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică de la 22 mai 2006, Tribunalului Dolj – Secția Civilă a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia Secției comerciale a aceleiași instanțe, în considerarea calității de comerciant a reclamantei și a naturii comerciale a litigiului. Față de dispozițiile cuprinse în sus-menționată încheiere, care nu a fost contestată de niciuna dintre părți, dosarul a fost înregistrat pe rolul Secției Comerciale a Tribunalului Dolj la data de 20 decembrie 2007, sub nr. 3078/63/2006. Înalta Curte reține, pe de o parte, că excepția necompetenței funcționale nu este invocată pentru prima oară în recurs ci a fost examinată la judecata în primă instanță de Secția Civilă a Tribunalului Dolj, soluția dată acestei excepții nefiind criticată în apel.

Deși soluția dată de prima instanță a fost favorabilă recurenților din prezenta fază procesuală, în măsura în care doreau să supună controlului de legalitate modalitatea de determinare, în cauză, a secției tribunalului, competente să soluționeze cauza, aceștia aveau obligația de a uza de dispozițiile art. 293 C. proc. civ. Pe de altă parte, soluționarea în primă instanță a cauzei s-a făcut de secția comercială în considerarea calității de comerciant a reclamantei. Față de modificările aduse prin art. 51 din Legea nr. 76/2012, Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în sensul instituirii unei competențe comune în soluționarea cauzelor civile, indiferent de obiectul acestora și calitatea părților, Înalta Curte apreciază că această critică este și lipsită de interes întrucât decizia recurată a fost pronunțată de o secție civilă a Curții de Apel Craiova.

2) Cu referire la critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a susținut că instanța de apel nu a analizat calitatea procesuală activă a reclamantului, și aceasta deoarece reclamanții și intervenienții nu au depus la dosar, în materialitatea lor, înscrisurile doveditoare, Înalta Curte reține că se contestă că în cauză s-a făcut dovada că intimata-reclamantă SC C. SA ALMĂJ, cu această titulatură, este continuatoarea în drepturi a fostei Întreprinderi de sere ișalnița. De asemenea, se susține că nu s-a analizat dacă cu privire la imobilul în litigiu a operat transferul dreptului de proprietate, având în vedere sentința nr. 6178 din 12 septembrie 2001, pronunțată de Tribunalul București - Secția Comercială, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 583R din 16 aprilie 2002 a Curții de Apel București-Secția a V-a Comercială.

În ceea ce privește primul aspect contestat, Înalta Curte reține că potrivit art. 1 alin. (1) din Hotărârea de Guvern nr. 103 din 12 februarie 1991, privind înființarea unor societăți comerciale de sere, emisă în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, au fost înființate societățile comerciale de sere ca persoane juridice, avînd denumirea, obiectul de activitate, capitalul social inițial și sediul prevăzute în anexa nr. 1, prin preluarea activului și pasivului unităților economice de sere care se desființează. La poziția nr. 4 din anexa menționată se regăsește Întreprinderea de Sere Ișalnița, reorganizată ca SC C.C.

SA, cu sediul în comuna Almăj, județul Dolj. Conform relațiilor furnizate de Oficiul Registrului Comerțui cu adresa nr. 34804/2013, de la data înființării, reclamanta poartă denumirea de SC C. SA cu sediul în satul Almăj, comuna Almăj, județul Dolj. Susținerile recurenților în sensul că nu există identitate între succesoarea fostei Întreprinderi de Sere Ișalnița și reclamanta din prezenta cauză nu pot fi primite având în vedere înscrisurile mai sus-menționate și împrejurarea că, potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta este SC C. SA. Adăugarea de către lichidatorul judiciar a localității Almăj în care reclamanta are sediul social nu constituie o modificare a denumirii ci un element suplimentar de identificare prin indicarea sediului.

În consecință, Înalta Curte apreciază că în cauză s-a făcut dovada calității procesuale active iar instanța de apel nu avea a se pronunța în mod distinct de fondul cauzei asupra calității procesuale active. Cu referire la cel de-al doilea aspect contestat de recurenți, Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 6178 din 12 septembrie 2001, pronunțată de Tribunalul București - Secția comercială, devenită definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 583R din 16 aprilie 2002 a Curții de Apel București-Secția a V-a comercială, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele R.J.I.B. SA și SC C. SA la data de 20 decembrie 1997 și a actului adițional la acest contract, încheiat la 30 aprilie 1998. În consecință, a fost desființat cu efect retroactiv actul translativ de proprietate, dreptul revenind în patrimoniul SC C. SA.

Înalta Curte reține că față de hotărârile judecătorești sus-menționate, la care înșiși recurenții au făcut referire și în lipsa încheierii unui alt contract cu referire la bunul revendicat, în mod corect instanța de apel a reținut calitatea de proprietar a reclamantei, neimpunându-se o analiză a obiectului contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat, care a fost constatat nul. 3) Cu referire la critica întemeiată, de asemenea, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a susținut că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1865 nu este admisibilă, Înalta Curte reține că este nefondată. Astfel, așa cum au arătat și recurenții, acțiunea în revendicare, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate implică îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv ca reclamantul să dovedească că este proprietarul bunului revendicat și, în același timp, să facă dovada că bunul este deținut în mod nelegitim de către pârât.

În speță, instanța de apel a examinat îndeplinirea acestor două condiții și a constat în mod corect că imobilul revendicat (construcția) a fost construit din fondurile fostei Întreprinderi de Sere Ișalnița, a cărei succesoare în drepturi este reclamanta în vreme ce recurenții-pârâți nu au făcut dovada dobândirii legale a acestui bun. Instanța de apel a menționat în decizia recurată care au fost înscrisurile pe baza cărora a concluzionat că antecesoarea în drepturi a reclamantei a dobândit, prin construire, imobilul situat în prezent pe strada Amaradia, prin indicarea filelor din dosarele componente, a H.C.M. nr. 1739/1969 și a Decizie Consiliului de Stat nr. 3/1972. În plus, la dosar s-a depus certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1550 din 15 decembrie 1995, care face dovada dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu, în favoarea reclamantei.

În conformitate cu dezlegările date de instanța de casare în ciclul procesual anterior, în mod corect Curtea de Apel Craiova a procedat la compararea titlurilor și a reținut că Primăria Craiova și Consiliul Local Craiova care au susținut că fac dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat cu procesul verbal de predare-primire încheiat între unitățile școlare și Primăria Municipiului Craiova și Hotărârea nr. 96/2001, nu dețin un titlu valabil asupra construcției.

Astfel, având în vedere procesul-verbal din 18 septembrie 2001 încheiat între Grădinița nr. 53 Craiova și Consiliul Local al Municipiului Craiova, din care rezultă că a fost predat bunul imobil care face obiectul cererii de revendicare, respectiv blocul din str. Amaradiei, construit în anul 1987, bun pe care această unitate de învățământ preșcolar îl deținea, în baza contractului de închiriere nr. 325 din 31 ianuarie 1994 încheiat cu societatea reclamantă, și împrejurarea că trecerea acestui imobil în domeniul public de interes local a avut la bază un act încheiat cu un detentor precar, față de dispozițile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în mod corect s-a constatat că recurenții-pârâți nu dețin un titlu valabil pe care să îl opună intimatei-reclamante.

Sunt, de asemenea, corecte concluziile instanței de apel în sensul că, în speță, hotărârea consiliului local nu poate constitui prin ea înseși titlul de dobândire a dreptului de proprietate și că, dacă potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate fără titlu valabil anterior datei de 22 decembrie 1989 pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, cu atât mai mult poate fi revendicat de proprietarul deposedat, un bun preluat fără titlu de unitatea administrativ teritorială, ulterior acestei date, respectiv în anul 2001. Înalta Curte reține, de asemenea, că excepția de nelegalitate parțială a Hotărârii nr. 96/2001 a Consiliului Local Craiova a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 2223 din 05 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția Contencios Administrativ și Fiscal, reținându-se că privește un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004; prin urmare, instanța civilă în mod corect a examinat înscrisurile indicate de părți ca făcând proba dreptului lor de proprietate, conform criteriilor de preferabilitate specifice acțiunii în revendicare.

4) Cu referire la criticile privitoare la calitatea procesuală pasivă și la susținerea că Municipiul Craiova poate avea legitimare procesuală pasivă, care se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Deși formal argumentele recurenților privitoare la capacitatea procesuală, și la atribuțiile organelor reprezentative ale autorităților administrației publice locale sunt pertinente, având în vedere data introducerii acțiunii (15 decembrie 2005), dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (din perspectiva termenului rezonabil de soluționare a cauzei) dar și împrejurarea că reprezentantul municipiului este primarul care a participat la judecată inclusiv prin semnarea cererii de recurs pendinte, Înalta Curte apreciază că recurenții-pârâți au legitimare procesuală pasivă, ei fiind chemați în judecată ca reprezentanți ai unității administrativ-teritoriale.

5) Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care recurenții-pârâți au susținut că nu au fost respectate dispozițiile art. 261 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a omis să le analizeze apărările nu este fondat. Așa cum s-a arătat la examinarea criticilor subsumate celui de-al treilea motiv de recurs, împrejurarea că instanța de apel nu a nominalizat fiecare înscris depus de reclamantă în dovedirea calității de proprietar asupra imobilului revendicat a antecesoarei sale menționând doar înscrisurile considerate relevante și făcând trimitere la filele din dosar la care se găsesc înscrisurile depuse de reclamantă (în condițiile în care recurenții nu au contestat faptul construirii imobilului de către fosta Întreprindere de Sere Ișalnița), nu poate fi considerată ca nefiind în concordanță cu exigențele art. 261 C. proc.

civ. Înalta Curte constată că decizia ce face obiectul controlului judiciar cuprinde atât argumentele părților cât și motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de apel, aceasta fiind obligată să examineze în mod efectiv pretențiile deduse judecății, iar nu să răspundă fiecărui argument adus de părți. Criticile prin care recurenții au susținut că instanța de apel a făcut o greșită apreciere a înscrisurilor administrate, cu consecința greșitei stabiliri a situației de fapt exced controlului de legalitate. 6) Critica prin care s-a susținut încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la cererile prin care intervenientul accesoriu a solicitat introducerea în cauză a uneia din părțile ce are calitate de autoritate publică, nu este fondată.

Sub un prim aspect, recurenții nu au menționat în concret în ce modalitate a procedat instanța de apel la încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., respectiv ce parte a fost introdusă în proces direct în faza procesuală a apelului. Sub un al doilea aspect, Înalta Curte constată că în faza procesuală anterioară nu s-a modificat cadrul procesual, judecata desfășurându-se cu participarea reclamantei, a pârâților indicați în cererea de chemare în judecată și a intervenientelor a căror cerere a fost încuviințată în principiu în primul ciclu procesual. 7) Printr-o altă critică, recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel, dând câștig de cauză reclamantei și intervenienților, a ignorat principiul securității raporturilor juridice și aceasta deoarece H.G.

nr. 965/2002 are ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorului Municipiul Craiova. Au susținut pârâții că, originea dreptului municipiului rezultă din Legea nr. 21/1978 a Educației și învățământului, care reglementează fără echivoc că baza didactică materială necesară unităților de învățământ are dublă subordonare, atât fată de Ministerul Educației și învățământului cat și față de unitățile de învățământ (175 lit. h) și 183 din Legea nr. 21/1978). În plus, conform art. 645 C. civ., unul din modurile de dobândire a proprietății îl reprezintă legea. În opinia recurenților, bunul imobil în litigiu face parte din baza materială a unității de învățământ și este în proprietatea autorității locale ca efect al unuia dintre modurile de dobândire a dreptului de proprietate menționate de art. 645 C. civ., respectiv legea.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondată. Astfel, principiul securității raporturilor juridice nu poate prevala în condițiile în care înscrisurile invocate de recurenți nu au caracter constitutiv de drepturi. De altfel, prin chiar criticile formulate, recurenții precizează că „H.G. nr. 965/2002 are ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorului Municipiul Craiova”, ceea ce, în mod indirect echivalează cu o recunoaștere a precarității titlului lor asupra imobilului revendicat. În ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra bazei materiale didactice a unităților de învățământ, Înalta Curte reține că deși legea poate constitui un mod de dobândire a dreptului de proprietate, în speță, pe baza situației de fapt reținute de instanța de apel, dreptul de proprietate asupra construcției revendicate aparține autoarei reclamantei, care a construit-o din fonduri proprii.

Un argument suplimentar în combaterea acestui motiv de recurs îl constituie existența raporturilor locative dintre Grădinița nr. 53 și reclamantă. 8) Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a susținut că prevederile art. 480-481 C. civ. de la 1864 reglementează doar conținutul și limitele dreptului de proprietate, nu și mijloacele de protecție ale acestuia, nu este fondată. Astfel, deși acțiunea în revendicare (care este principalul mijloc de apărare a dreptului de proprietate) nu s-a bucurat de o reglementare expresă în Codul civil de la 1865, această instituție a fost construită pe baze jurisprudențiale și doctrinare, pornind de la dispozițiile art. 480-481 din acest act normativ.

Caracteristicile dreptului de proprietate publică, astfel cum sunt menționate în Constituție, în Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 215/2001, respectiv insesizabilitate, inalienabilitate și imprescriptibilitate, invocate de recurenți nu sunt de natură să paralizeze, în speță, acțiunea în revendicare, întrucât, așa cum s-a arătat, nu a existat un titlu valabil de preluare a bunului revendicat în proprietatea unității administrativ teritoriale. 9) Al nouălea motiv de recurs, circumscris dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a susținut că, în speță, admisibilitatea acțiunii în revendicare trebuie examinată prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și că, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33 publicată în M.Of.

nr. 108/2009, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, nu este fondat, întrucât data preluării imobilului nu se situează în perioada de referință a Legii nr. 10/2001(6 martie 1945 – 22 decembrie 1989). Prin urmare, în mod corect acțiunea în revendicare a fost soluționată în temeiul dispozițiilor art. 480 – 481 C. civ. 10) Prin cea de-a zecea critică, de greșită aplicare a legii, s-a susținut că potrivit art. 166 din Legea nr. 84/1995, baza materială a învățământului de stat constă în întregul activ patrimonial al Ministerului Educației Naționale, al instituțiilor de învățământ, precum și în activul patrimonial redobândit sau dobândit ulterior.

Au arătat recurenții că alin. (3) al art. 166 conține prevederea potrivit căreia, baza materială aferentă procesului de instruire și educație, realizată din fondurile statului sau din fondurile instituțiilor și întreprinderilor de stat, înainte de anul 1989, se reintegrează fără plată în patrimoniul Ministerului Educației Naționale. Din aceste prevederi, rezultă dobândirea de drept de către Municipiul Craiova a dreptului de proprietate asupra imobilului în temeiul dispozițiilor legale evocate, în concordanță cu prevederile art. 645 C. civ., care enumeră legea printre modurile de dobândire a proprietății, Critica nu este fondată având în vedere că la data adoptării actului normativ invocat, dreptul de proprietate asupra construcției în litigiu fusese transferat prin efectul reorganizării fostei întreprinderi de stat către reclamantă.

Art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, în prezent abrogată, prevedea în forma modificată că: ”Baza materială aferentă procesului de instruire și de educație, prevăzută la alin. (2) și realizată din fondurile statului sau din fondul instituțiilor și întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989 se reintegrează fără plată în patrimoniul Ministerului Educației și Cercetării, al instituțiilor și unităților de învățământ și de cercetare științifică universitară și, după caz, în domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului București, al consiliilor județene și al Consiliului General al Municipiului București, cu excepția bunurilor care au intrat în proprietatea agenților economici privați.

Predarea-preluarea se face pe bază de protocol. În aceleași condiții se reintegrează fără plată și imobilele care, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările ulterioare, au trecut în patrimoniul unor societăți comerciale, indiferent de statutul capitalului social al acestora. Reintegrarea se face pe bază de protocol de predare-preluare. Justa despăgubire se acordă, pentru fiecare caz, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Educației și Cercetării și a Ministerului Finanțelor Publice, în termen de 60 de zile de la data semnării protocolului de predare-preluare.

Cuantumul despăgubirii se stabilește în termen de 30 de zile de la data semnării protocolului de predare-preluare, de către o comisie de evaluare formată din reprezentanți ai Ministerului Educației și Cercetării, Ministerului Administrației și Internelor, Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și ai Ministerului Finanțelor Publice, constituită prin ordin comun.” Prin urmare, prin efectul Legii nr. 84/1995 nu putea opera, în absența unei juste despăgubiri, constituirea dreptului de proprietate al unității administrativ teritoriale. 11) Prin cel de-al unsprezecelea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că în mod greșit s-a dat eficiență actului de închiriere încheiat în anul 1994, întrucât la momentul perfectării acelui înscris, pe lângă aspectele care țin de reprezentarea locatorului și respectiv a locatarului, trebuie probată calitatea de titular al dreptului real.

În opinia recurenților, opozabilitatea acestui contract putea fi invocată în cursul litigiului numai sub aspectul prestației tabulare; nu poate fi opus autorității locale actul perfectat de către reprezentantul unității școlare în lipsa unui mandat special sau a unei prerogative izvorâte din norma legală. Nici din punct de vedere al obligațiilor fiscale reclamanta nu a făcut dovada publicității și îndeplinirii obligației fiscale. Critica nu este fondată; în acest sens Înalta Curte reține că din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel a reținut în mod corect existența raporturilor locative între Grădinița nr. 53 și reclamantă. Natura juridică și înțelesul clauzelor nu au făcut obiect de interpretare sau calificare.

Cu referire la incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este corectă susținerea că locator poate fi și un alt subiect de drept decât proprietarul, dar în speță, dovada dreptului de proprietate s-a făcut cu înscrisurile care atestă construirea imobilului și transferul activului fostei întreprinderi de sere din Ișalnița, către reclamantă. Prin urmare, contractul de închiriere a fost valorificat de instanța de apel nu în dovedirea calității de proprietar a reclamantei, ci în justificarea precarității titlului pârâților care s-au folosit la includerea bunului în domeniul public al Municipiului Craiova de un proces verbal încheiat cu un detentor precar.

Din perspectiva drepturilor și obligațiilor la care dă naștere, contractul nu este opozabil decât părților contractante dar, în măsura în care înșiși recurenții susțin că la baza includerii bunului în domeniul public stă un proces verbal încheiat cu Grădinița nr. 53 (grădiniță care ocupa imobilul în baza unui contract de închiriere), acestora le revenea sarcina de a dovedi existența unui alt titlu locativ al acestei unități de învățământ preșcolar și lipsa sau depășirea limitelor mandatului reprezentantului acesteia la încheierea contractului de închiriere. Cum asemenea dovezi nu au fost făcute, existența contractului de închiriere este o realitate juridică pe care instanța de apel a avut-o în vedere la compararea titlurilor exhibate de părți.

Nu prezintă relevanță, sub aspectul dovedirii calității de proprietar, modalitatea de îndeplinire a obligațiilor fiscale, în caz de nerespectare a acestora fiind aplicabile sancțiunile specifice dreptului fiscal. Pentru toate aceste considerente, constatând că instanța de apel a soluționat apelurile în limitele dispuse prin decizia de casare anterioară și cu respectarea îndrumărilor date, a stabilit situația de fapt și a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale aplicabile în speță, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Consiliul Local Craiova, prin Primar, și Primăria Municipiului Craiova împotriva deciziei nr. 156 din 6 noiembrie 2012, pronunțate de Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a Civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2013.