ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4196/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4196/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 4310

din 20 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Dolj – Secția Comercială în

dosarul nr. 3078/63/2006 (număr în format vechi 4889/COM/2006) a fost respinsă

acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator N. SPRL,

împotriva pârâților Primăria Muncipiului Craiova, Consiliul Local Craiova, prin

Primar, Grădinița cu Program Prelungit nr. 53, Grădinița cu Program Prelungit

nr. 12, Colegiul Național Ștefan Velovan și Inspectoratul Școlar Județean Dolj.

De asemenea, a fost respinsă cererea de intervenție formulată în interesul

reclamantei de intervenientele SC R.J.I.B. SA și R.J. I.R.J. AG.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că imobilul revendicat de reclamantă este situat

în mun. Craiova, str. Amaradiei, jud. Dolj, în care funcționează Grădinița cu

program prelungit nr. 12. Prin Hotărârea nr. 96 din 30 aprilie 2001, Consiliul

Local al Municipiului Craiova a aprobat trecerea în domeniul public de interes

local al municipiului Craiova a clădirilor și terenurilor în care își

desfășoară activitatea unitățile de învățământ preuniversitar. În anexele

hotărârii figurează Grădinița nr. 53 la poziția 11514 și Școala Normală „Ștefan

Velovan”, în cadrul căreia funcționează Grădinița nr. 12, la poziția nr. 11570.

În M. Of. al României Partea I nr. 687 bis din 18 septembrie 2002 a fost

publicată anexa nr. 2 privind inventarul bunurilor din domeniul public al

municipiului Craiova, în care este inclus și imobilul din litigiu.

Astfel, tribunalul a

apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/1998,

conform cărora bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile

și insesizabile și a respins atât cererea de chemare în judecată, cât și

cererea de intervenție, ca nefondate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator N.I. SPRL,

și intervenientele SC R.J.I.B. SA și R.J. I.R.J. AG.

Apelantele au invocat

nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate și au susținut că

Întreprinderea de Sere Ișalnița a construit în anul 1987, din fondurile

unității, imobilul situat în Craiova, compus din 16 apartamente, având inițial destinația

de locuințe de serviciu. Cum ulterior, s-a decis amenajarea unei grădinițe

pentru copiii angajaților, au fost înființate Grădinița cu program prelungit nr.

53 și Grădinița cu program prelungit nr. 12.

Au mai arătat

apelantele că Întreprinderea de Sere Ișalnița a fost singurul proprietar al

imobilului care, în baza H.G. nr. 103/1991, a devenit SC C. SA ALMĂJ și că noua

societate a preluat întreg patrimoniul fostei întreprinderi de sere, inclusiv

imobilul revendicat. Grădinița cu program prelungit nr. 53 și Colegiul Național

“Ștefan Velovan” au predat în mod nelegal spațiul revendicat către Primăria

Craoiva, întrucât nu erau proprietarii bunului.

Apelantele - interveniente

au menționat că imobilul a fost vândut în anul 1997 către SC R.J.I.B. SA, însă

urmare a demersurilor făcute de acționarul majoritar FPS, s-a dispus anularea

contractului de vânzare-cumpărare. În acest interval de timp, pârâtele dețineau

imobilul în baza unui contract de închiriere. Anularea contractului a avut ca

efect revenirea imobilului în patrimoniul SC C. SA ALMĂJ.

În opinia

apelantelor-interveniente, Tribunalul a reținut în mod nefondat că imobilul nu

aparține reclamantei, deoarece numărul corect este F5a, precum și faptul că

bunul a intrat în domeniul public, ignorând prevederile art. 44 din Constituția

României.

Prin Decizia nr. 90

din 09 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova-Secția Comercială, în

dosarul nr. 3078/63/2006, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate

de reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator N. SPRL Craiova, și de

intervenientele SC R.J.I.B. SA și R.J I.R.J. AG.

Pentru a pronunța

această decizie, curtea de apel a reținut că bunul revendicat de apelanta-reclamantă

a trecut în proprietatea publică de interes local a municipiului Craiova iar nelegalitatea

actelor administrative de transfer al proprietății către domeniul public al

municipiului Craiova, respectiv exproprierea fără despăgubiri și încălcarea

prevederilor art. 44 din Constituție, sunt apărări care nu pot fi verificate decât

în termenele și cu procedura prevăzute de Legea nr. 554/2004, de către

instanțele de contencios administrativ.

Prin decizia nr. 2223

din 05 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția Contencios

Administrativ și Fiscal în dosarul nr. 16002/63/2008, a fost admis recursul

declarat de Primarul Municipiului Craiova împotriva sentinței nr. 75 din 15

ianuarie 2009, pronunțate de Tribunalul Dolj, și a fost respinsă excepția de

nelegalitate parțială a hotărârii Consiliului Local Craiova nr. 96 din 30

aprilie 2011, invocată de SC C. SA ALMĂJ prin lichidator N.I. SPRL, cu

motivarea că nu este admisibilă atacarea unui act administrativ cu caracter

individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 2245

din 11 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII – de

Contencios Administrativ și Fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1382

din 09 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

București, a fost respinsă, ca tardiv formulată, acțiunea promovată de

reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator N. SPRL, de anulare parțială a

Hotărârii Guvernului nr. 965 din 05 septembrie 2002, anexa 2, poziția nr. 5079,

referitoare la imobilul situat în Craiova.

Față de aceste

soluții irevocabile ale instanțelor de contencios administrativ, curtea de apel

a constatat că regimul juridic al imobilului revendicat de reclamanta SC C. SA

ALMĂJ, prin lichidator, a fost corect stabilit de tribunal.

S-a reținut că sunt

lipsite de relevanță apărările referitoare la modul de dobândire și la

titularul dreptului de proprietate anterior preluării imobilului în

proprietatea publică a autorității administrative locale, la existența

contractelor de închiriere încheiate cu Grădinița cu program prelungit nr. 53

și Grădinița cu program prelungit nr. 12, la predarea nelegală a spațiului

către Primăria Craiova, respectiv la vânzarea și anularea vânzării spațiului

către SC R.J.I.B. SA, deoarece aceste apărări se referă la acte și fapte

juridice petrecute anterior emiterii actelor administrative a căror

valabilitate a fost constatată prin hotărâri judecătorești irevocabile,

pronunțate de instanțele de contencios administrativ.

Totodată, instanța de

apel a constatat că nici indicarea greșită a străzii Amaradiei, ori a blocului,

nu prezintă relevanță, deoarece acțiunea în revendicare nu a fost respinsă cu

motivarea că au existat nelămuriri referitoare la elementele de identificare a

bunului, ci cu argumentul că reclamanta a pierdut proprietatea bunului prin

trecerea acestuia în domeniul public al municipiului Craiova, iar în apel s-a

constatat, în plus, că actele administrative invocate de către intimatele

pârâte au fost apreciate în mod irevocabil de către instanțele de contencios

administrativ ca fiind valabile.

Prin Decizia nr. 2242

din 03 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a

II-a Civilă, în dosarul nr. 3078/63/2006, au fost admise recursurile declarate

de reclamanta SC C. SA Almăj, prin lichidator N. SPRL Craiova, și de

intervenientele SC R.J.I.B. SA și R.J I.R.J. AG împotriva deciziei nr. 90/2011

din 09 iunie 2011, pronunțate de Curtea de Apel Craiova - Secția Comercială, a

fost casată decizia atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță.

Înalta Curte a

reținut că, prin decizia recurată, Curtea de Apel Craiova a considerat că

regimul juridic al imobilului a fost corect stabilit și că sunt lipsite de

relevanță apărările referitoare la modul de dobândire și la titularul dreptului

de proprietate anterior preluării imobilului în proprietatea publică a

autorităților administrative locale, deoarece aceste apărări se referă la acte

și fapte juridice petrecute anterior emiterii actelor administrative a căror

valabilitate a fost constatată prin hotărâri judecătorești irevocabile

pronunțate de instanțele de contencios administrativ.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat la 20 decembrie 1997, SC C. SA Almăj a vândut

imobilul către SC R.J.I.B. SA, contractul fiind anulat prin sentința nr. 6178

din 12 septembrie 2001, a Tribunalului București – Secția Comercială.

Față de obiectul

cererii de chemare în judecată, de obligare a pârâților să lase reclamantei, în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Craiova, și evacuarea

pârâtelor Grădinița cu program prelungit nr. 53 și Grădinița cu program prelungit

nr. 12 din acest imobil, instanța de recurs a reținut că aceasta este o

veritabilă acțiune în revendicare, iar soluționarea ei presupune ca instanța să

compare titlurile pe care le dețin părțile cu privire la imobilul în litigiu;

în mod greșit instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea

fondului, nu a procedat la analiza titlului reclamantei și nici a pârâtelor,

astfel că nu a motivat de ce, prin compararea titlului părților, a ajuns la

concluzia că titlul pârâtelor prevalează și este mai bine caracterizat.

Prin decizia civilă nr.

156 din 6 noiembrie 2012, Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a Civilă a admis

apelurile declarate de reclamanta SC C. SA ALMĂJ, prin lichidator N. SPRL Craiova,

și de intervenientele SC R.J.I.B. SA, și R.J I.R.J. AG împotriva sentinței nr. 4310

din 20 decembrie 2007 pronunțate de Tribunalul Dolj – Secția Comercială în

dosarul nr. 3078/63/2006; a schimbat sentința în sensul că a admis acțiunea

formulată de reclamanta SC C. SA Almăj prin lichidator N. SPRL Craiova

împotriva pârâtelor Primăria Municipiului Craiova, Consiliul Local Craiova,

prin Primar, Grădinița cu program prelungit nr. 53, Grădinița cu program

prelungit nr. 1 și Colegiul Național Ștefan Velovan, a obligat pe pârâți să

lase apelantei-reclamante în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în Craiova, județul Dolj; a dispus evacuarea pârâtelor Grădinița cu

program prelungit nr. 53 și Grădinița cu program prelungit nr. 12 din imobilul

mai sus menționat și a admis cererile de intervenție în interesul reclamantei

formulate de SC R.J.I.B. SA și R.J. I.R.J. AG.

Pentru a pronunța

această hotărâre, curtea de apel a reținut că reclamanta SC C. SA a prezentat

înscrisurile de înființare a Întreprinderii de Sere Ișalnița (respectiv Hotărârea

Consiliului de Miniștri nr. 1739 din 28 august 1969 și Decizia Consiliului de

Stat nr. 3 din 17 ianuarie 1972), precum și înscrisuri prin care a făcut dovada

că fosta Întreprindere de Sere Ișalnița a dobândit în proprietate, prin

construirea din fonduri proprii, imobilul revendicat, situat în prezent pe

str.Amaradia.

Această stare de fapt

și de drept a fost recunoscută implicit de pârâți, care nu au contestat că

fosta Întreprindere Sere Ișalnița a avut în proprietate imobilul revendicat, pe

care l-a preluat în proprietate societatea comercială reclamantă, SC C. SA, în

urma reorganizării din anul 1991.

De altfel, pârâta

Grădinița nr. 53, pentru a folosi spațiul unde funcționează, a încheiat cu

reclamanta, în calitate de proprietar, contractul de închiriere nr. 325 din 31

ianuarie 1994, ceea ce înseamnă că această pârâtă avea doar folosința spațiului

dobândit în baza contractului.

În ceea ce privește

titlul deținut de pârâți, instanța de apel a reținut că Primăria Craiova și

Consiliul Local Craiova au precizat că înscrisurile cu care fac dovada

dreptului de proprietate sunt procesul verbal de predare-primire încheiat între

unitățile școlare și Primăria Municipiului Craiova și Hotărârea nr. 96/2001 a

Consiliului Local Craiova.

Din cuprinsul

procesului-verbal din 18 septembrie 2001 încheiat între Grădinița nr. 53

Craiova și Consiliul Local al Municipiului Craiova, rezultă că a fost predat

bunul imobil care face obiectul cererii de revendicare, respectiv blocul din

str. Amaradiei, construit în anul 1987, bun pe care această unitate de

învățământ preșcolar îl deținea, în baza unui contract de închiriere încheiat

cu societatea reclamantă. Pentru acest motiv, instanța de apel a apreciat că

prin acest act nu putea fi transferat dreptul de proprietate.

Ulterior, pârâtul

Consiliul Local Craiova a decis, prin Hotărârea nr. 96 din 30 aprilie 2001,

trecerea acestui imobil în domeniul public de interes local, în lipsa unui titlu

valabil prin care să se fi făcut transferul dreptului de proprietate de la

reclamanta SC C. SA și fără ca aceasta să fi fost despăgubită în mod

corespunzător.

A mai reținut

instanța de apel că bunurile din patrimoniul unei unități administrativ teritoriale

pot aparține domeniului public sau privat al acesteia, în temeiul unei

hotărâri, act care stabilește regimul juridic al bunului deja existent în

proprietate, însă hotărârea nu poate constitui însuși titlul de dobândire a

dreptului de proprietate; art. 6 din Legea nr. 213/1998 reglementează situația

în care bunurile care au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu

valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot face parte din

domeniul privat sau public al statului sau al unității administrativ

teritoriale, însă la alin. (2) prevede că bunurile preluate fără titlu valabil

pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora.

A concluzionat

instanța de apel că, dacă bunurile preluate fără titlu valabil anterior datei de

22 decembrie 1989 pot fi revendicate, cu atât mai mult preluarea unui bun fără

titlu de unitatea administrativ teritorială în anul 2001 poate fi revendicat de

proprietarul deposedat, acesta neputând fi expropriat decât cu dreaptă și

prealabilă despăgubire, potrivit art. 44 alin. (1)-(3) din Constituția României

și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, indiferent dacă printr-un act administrativ s-a stabilit un anumit regim juridic al

bunului.

În consecință, față

de împrejurarea că, apelanta-reclamantă a făcut dovada dreptului de proprietate

și a faptului că nu are posesia bunului revendicat, iar pârâții Primăria

Craiova și Consiliul Local nu au prezentat un titlu valabil pentru dobândirea

în proprietate a acestui bun, deși prin actul administrativ emis, H.C.L nr. 96/2001,

au inclus imobilul în lista bunurilor din domeniul public, stabilindu-se

regimul juridic cu privire la un bun aparținând altei persoane, în temeiul art.

480 și următoarele C. civ., au fost admise apelurile și a fost schimbată

sentința în sensul admiterii acțiunii.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

pârâții Consiliul Local Craiova, prin Primar, și Primăria Municipiului Craiova,

solicitând casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel

iar, în subsidiar, cu reținere spre rejudecare.

Recurenții au făcut o

expunere a etapelor procesuale parcurse în cauză și au susținut că, în

rejudecare, instanța de apel a făcut o judecată lapidară, fără a se conforma dispozițiilor

obligatorii date de instanța de recurs.

Astfel, s-a arătat că

motivarea instanței de apel este imprecisă, aceasta reținând că reclamata face

dovada printr-o “serie de înscrisuri”, existente la filele 10-48 din dosarul de

fond, că a dobândit în proprietate imobilul respectiv prin construirea din

fonduri proprii imobilul situat în Craiova, înscrisuri cărora le-a dat

preferință în detrimentul H.C.L. nr. 96/2001 și H.G. nr. 965/2002 de atestare

în domeniul public a imobilului respectiv.

Au susținut

recurenții că acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-482 C.

civ. de la 1864, impunea o analiză complexă de stabilire, în concret, a

calității procesuale active, a competenței materiale, a admisibilității

acțiunii, a stabilirii cadrului procesual, a calității procesuale pasive și că indicațiile

instanței de casare trebuiau coroborate cu dispozițiile art. 311 C. proc. civ.,

care statuează că hotărârea casată nu are nicio putere.

În opinia

recurenților, în cauza dedusă judecății, Curtea de Apel Craiova nu a soluționat

litigiul în sensul dispozițiilor instanței de casare, impunându-se casarea

hotărârii recurate, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C.

proc. civ., recurenții-pârâți au expus critici cu referire la: necompetența

materială a instanței, calitatea procesuală activă a reclamantei,

admisibilitatea acțiunii în revendicare față de prevederile art. 480 C. civ., determinarea

cadrului procesual sub aspect pasiv, nerespectarea dispozițiilor art. 261 și

294 C. proc. civ., aplicarea principiului securității raporturilor juridice,

interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ., incidența

Legii nr. 10/2001, aplicarea art. 166 din Legea nr. 84/1995 și valorificarea de

către instanța de apel a contractului de închiriere din anul 1994.

1) Cu referire la

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

respectiv încălcarea, în speță, a dispozițiilor care reglementează competența

materială, recurenții au arătat că reclamantul are calitatea de comerciant, iar

plenitudinea de jurisdicție se determină funcție de această calitate; prin

urmare, indiferent dacă obiectul acțiunii îl constituie sau nu un act sau fapt

de comerț, competența este dată de calitatea reclamantului, conform

dispozițiilor art. 4 C. com. în vigoare la data stabilirii competenței

materiale în favoarea secției comerciale a Tribunalului Dolj.

Dar, față de obiectul

material, respectiv revendicarea unui imobil cu regim de înălțime parter și 4

etaje, a cărui destinație este de instituție de învățământ preuniversitar, care

nu intră sub incidența art. 4 C. com., ca reprezentând act sau fapt de comerț, recurenții

au susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 159 C. proc. civ., astfel că

se impune casarea deciziei recurate.

Motivul de recurs,

prin care se invocă de fapt necompetența funcțională a fostelor secții

comerciale nu este fondat.

Astfel, cererea de

chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, la data

de 15 decembrie 2005, sub nr. 19034/C/2005.

Prin sentința civilă nr.

2610 din 04 aprilie 2006, Judecătoria Craiova a admis excepția de necompetență

materială și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Dolj, în temeiul

dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reținând că din studiul de

evaluare depus la dosar a rezultat că valoarea bunului revendicat este mai mare

de 5 miliarde ROL, respectiv 17.273.834.765 lei.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj – Secția Civilă la data de 18 aprilie 2006

sub nr. 2049/2006.

Prin încheierea

pronunțată în ședința publică de la 22 mai 2006, Tribunalului Dolj – Secția

Civilă a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia Secției

comerciale a aceleiași instanțe, în considerarea calității de comerciant a

reclamantei și a naturii comerciale a litigiului.

Față de dispozițiile

cuprinse în sus-menționată încheiere, care nu a fost contestată de niciuna

dintre părți, dosarul a fost înregistrat pe rolul Secției Comerciale a

Tribunalului Dolj la data de 20 decembrie 2007, sub nr. 3078/63/2006.

Înalta Curte reține,

pe de o parte, că excepția necompetenței funcționale nu este invocată pentru

prima oară în recurs ci a fost examinată la judecata în primă instanță de

Secția Civilă a Tribunalului Dolj, soluția dată acestei excepții nefiind

criticată în apel. Deși soluția dată de prima instanță a fost favorabilă

recurenților din prezenta fază procesuală, în măsura în care doreau să supună

controlului de legalitate modalitatea de determinare, în cauză, a secției

tribunalului, competente să soluționeze cauza, aceștia aveau obligația de a uza

de dispozițiile art. 293 C. proc. civ.

Pe de

altă parte, soluționarea în primă instanță a cauzei s-a făcut de secția comercială

în considerarea calității de comerciant a reclamantei.

Față de

modificările aduse prin art. 51 din Legea nr. 76/2012, Legii nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, în sensul instituirii unei competențe comune în

soluționarea cauzelor civile, indiferent de obiectul acestora și calitatea

părților, Înalta Curte apreciază că această critică este și lipsită de interes

întrucât decizia recurată a fost pronunțată de o secție civilă a Curții de Apel

Craiova.

2) Cu referire la

critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a

susținut că instanța de apel nu a analizat calitatea procesuală activă a

reclamantului, și aceasta deoarece reclamanții și intervenienții nu au depus la

dosar, în materialitatea lor, înscrisurile doveditoare, Înalta Curte reține că

se contestă că în cauză s-a făcut dovada că intimata-reclamantă SC C. SA ALMĂJ,

cu această titulatură, este continuatoarea în drepturi a fostei Întreprinderi

de sere ișalnița. De asemenea, se susține că nu s-a analizat dacă cu privire la

imobilul în litigiu a operat transferul dreptului de proprietate, având în

vedere sentința nr. 6178 din 12 septembrie 2001, pronunțată de Tribunalul

București - Secția Comercială, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 583R

din 16 aprilie 2002 a Curții de Apel București-Secția a V-a Comercială.

În ceea ce privește

primul aspect contestat, Înalta Curte reține că potrivit art. 1 alin. (1) din

Hotărârea de Guvern nr. 103 din 12 februarie 1991, privind înființarea unor

societăți comerciale de sere, emisă în temeiul Legii nr. 15/1990 privind

reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți

comerciale, au fost înființate societățile comerciale de sere ca persoane

juridice, avînd denumirea, obiectul de activitate, capitalul social inițial și

sediul prevăzute în anexa nr. 1, prin preluarea activului și pasivului

unităților economice de sere care se desființează.

La poziția nr. 4 din

anexa menționată se regăsește Întreprinderea de Sere Ișalnița, reorganizată ca

SC C.C. SA, cu sediul în comuna Almăj, județul Dolj.

Conform relațiilor

furnizate de Oficiul Registrului Comerțui cu adresa nr. 34804/2013, de la data

înființării, reclamanta poartă denumirea de SC C. SA cu sediul în satul Almăj,

comuna Almăj, județul Dolj.

Susținerile

recurenților în sensul că nu există identitate între succesoarea fostei

Întreprinderi de Sere Ișalnița și reclamanta din prezenta cauză nu pot fi primite

având în vedere înscrisurile mai sus-menționate și împrejurarea că, potrivit

cererii de chemare în judecată, reclamanta este SC C. SA. Adăugarea de către

lichidatorul judiciar a localității Almăj în care reclamanta are sediul social

nu constituie o modificare a denumirii ci un element suplimentar de identificare

prin indicarea sediului.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că în cauză s-a făcut dovada calității procesuale active iar

instanța de apel nu avea a se pronunța în mod distinct de fondul cauzei asupra

calității procesuale active.

Cu referire la cel

de-al doilea aspect contestat de recurenți, Înalta Curte reține că prin

sentința civilă nr. 6178 din 12 septembrie 2001, pronunțată de Tribunalul

București - Secția comercială, devenită definitivă și irevocabilă prin decizia

civilă nr. 583R din 16 aprilie 2002 a Curții de Apel București-Secția a V-a

comercială, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat

între pârâtele R.J.I.B. SA și SC C. SA la data de 20 decembrie 1997 și a

actului adițional la acest contract, încheiat la 30 aprilie 1998.

În consecință, a fost

desființat cu efect retroactiv actul translativ de proprietate, dreptul

revenind în patrimoniul SC C. SA.

Înalta Curte reține

că față de hotărârile judecătorești sus-menționate, la care înșiși recurenții

au făcut referire și în lipsa încheierii unui alt contract cu referire la bunul

revendicat, în mod corect instanța de apel a reținut calitatea de proprietar a

reclamantei, neimpunându-se o analiză a obiectului contractului de

vânzare-cumpărare sus-menționat, care a fost constatat nul.

3) Cu referire la

critica întemeiată, de asemenea, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

prin care s-a susținut că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ. de la 1865 nu este admisibilă, Înalta Curte reține că este

nefondată.

Astfel, așa cum au

arătat și recurenții, acțiunea în revendicare, ca mijloc de apărare a dreptului

de proprietate implică îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv ca

reclamantul să dovedească că este proprietarul bunului revendicat și, în

același timp, să facă dovada că bunul este deținut în mod nelegitim de către

pârât.

În speță, instanța de

apel a examinat îndeplinirea acestor două condiții și a constat în mod corect

că imobilul revendicat (construcția) a fost construit din fondurile fostei

Întreprinderi de Sere Ișalnița, a cărei succesoare în drepturi este reclamanta

în vreme ce recurenții-pârâți nu au făcut dovada dobândirii legale a acestui

bun.

Instanța de apel a

menționat în decizia recurată care au fost înscrisurile pe baza cărora a

concluzionat că antecesoarea în drepturi a reclamantei a dobândit, prin

construire, imobilul situat în prezent pe strada Amaradia, prin indicarea

filelor din dosarele componente, a H.C.M. nr. 1739/1969 și a Decizie

Consiliului de Stat nr. 3/1972.

În plus, la dosar s-a

depus certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 1550

din 15 decembrie 1995, care face dovada dreptului de proprietate asupra bunului

în litigiu, în favoarea reclamantei.

În conformitate cu

dezlegările date de instanța de casare în ciclul procesual anterior, în mod

corect Curtea de Apel Craiova a procedat la compararea titlurilor și a reținut

că Primăria Craiova și Consiliul Local Craiova care au susținut că fac dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat cu procesul verbal de

predare-primire încheiat între unitățile școlare și Primăria Municipiului Craiova

și Hotărârea nr. 96/2001, nu dețin un titlu valabil asupra construcției.

Astfel, având în

vedere procesul-verbal din 18 septembrie 2001 încheiat între Grădinița nr. 53

Craiova și Consiliul Local al Municipiului Craiova, din care rezultă că a fost

predat bunul imobil care face obiectul cererii de revendicare, respectiv blocul

din str. Amaradiei, construit în anul 1987, bun pe care această unitate de

învățământ preșcolar îl deținea, în baza contractului de închiriere nr. 325 din

31 ianuarie 1994 încheiat cu societatea reclamantă, și împrejurarea că trecerea

acestui imobil în domeniul public de interes local a avut la bază un act

încheiat cu un detentor precar, față de dispozițile art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998, în mod corect s-a constatat că recurenții-pârâți nu dețin un titlu

valabil pe care să îl opună intimatei-reclamante.

Sunt, de asemenea, corecte

concluziile instanței de apel în sensul că, în speță, hotărârea consiliului

local nu poate constitui prin ea înseși titlul de dobândire a dreptului de

proprietate și că, dacă potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

bunurile preluate fără titlu valabil anterior datei de 22 decembrie 1989 pot fi

revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, cu atât mai mult

poate fi revendicat de proprietarul deposedat, un bun preluat fără titlu de

unitatea administrativ teritorială, ulterior acestei date, respectiv în anul

2001.

Înalta Curte reține,

de asemenea, că excepția de nelegalitate parțială a Hotărârii nr. 96/2001 a

Consiliului Local Craiova a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 2223

din 05 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția Contencios

Administrativ și Fiscal, reținându-se că privește un act administrativ cu

caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004; prin

urmare, instanța civilă în mod corect a examinat înscrisurile indicate de părți

ca făcând proba dreptului lor de proprietate, conform criteriilor de

preferabilitate specifice acțiunii în revendicare.

4) Cu referire la

criticile privitoare la calitatea procesuală pasivă și la susținerea că Municipiul

Craiova poate avea legitimare procesuală pasivă, care se circumscriu

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Deși formal

argumentele recurenților privitoare la capacitatea procesuală, și la

atribuțiile organelor reprezentative ale autorităților administrației publice

locale sunt pertinente, având în vedere data introducerii acțiunii (15

decembrie 2005), dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului (din perspectiva termenului rezonabil de soluționare a

cauzei) dar și împrejurarea că reprezentantul municipiului este primarul care a

participat la judecată inclusiv prin semnarea cererii de recurs pendinte,

Înalta Curte apreciază că recurenții-pârâți au legitimare procesuală pasivă, ei

fiind chemați în judecată ca reprezentanți ai unității administrativ-teritoriale.

5) Nici motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care recurenții-pârâți

au susținut că nu au fost respectate dispozițiile art. 261 C. proc. civ., întrucât

instanța de apel a omis să le analizeze apărările nu este fondat.

Așa cum s-a arătat la

examinarea criticilor subsumate celui de-al treilea motiv de recurs,

împrejurarea că instanța de apel nu a nominalizat fiecare înscris depus de

reclamantă în dovedirea calității de proprietar asupra imobilului revendicat a

antecesoarei sale menționând doar înscrisurile considerate relevante și făcând

trimitere la filele din dosar la care se găsesc înscrisurile depuse de

reclamantă (în condițiile în care recurenții nu au contestat faptul construirii

imobilului de către fosta Întreprindere de Sere Ișalnița), nu poate fi

considerată ca nefiind în concordanță cu exigențele art. 261 C. proc. civ.

Înalta Curte constată

că decizia ce face obiectul controlului judiciar cuprinde atât argumentele

părților cât și motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței de apel, aceasta fiind obligată să examineze în mod efectiv

pretențiile deduse judecății, iar nu să răspundă fiecărui argument adus de

părți.

Criticile prin care

recurenții au susținut că instanța de apel a făcut o greșită apreciere a

înscrisurilor administrate, cu consecința greșitei stabiliri a situației de

fapt exced controlului de legalitate.

6) Critica prin care

s-a susținut încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., cu

referire la cererile prin care intervenientul accesoriu a solicitat

introducerea în cauză a uneia din părțile ce are calitate de autoritate

publică, nu este fondată.

Sub un prim aspect,

recurenții nu au menționat în concret în ce modalitate a procedat instanța de

apel la încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., respectiv ce

parte a fost introdusă în proces direct în faza procesuală a apelului.

Sub un al doilea

aspect, Înalta Curte constată că în faza procesuală anterioară nu s-a modificat

cadrul procesual, judecata desfășurându-se cu participarea reclamantei, a

pârâților indicați în cererea de chemare în judecată și a intervenientelor a

căror cerere a fost încuviințată în principiu în primul ciclu procesual.

7) Printr-o altă

critică, recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel, dând câștig de

cauză reclamantei și intervenienților, a ignorat principiul securității

raporturilor juridice și aceasta deoarece H.G. nr. 965/2002 are ca efect

consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorului Municipiul Craiova.

Au susținut pârâții că,

originea dreptului municipiului rezultă din Legea nr. 21/1978 a Educației și

învățământului, care reglementează fără echivoc că baza didactică materială

necesară unităților de învățământ are dublă subordonare, atât fată de

Ministerul Educației și învățământului cat și față de unitățile de învățământ

(175 lit. h) și 183 din Legea nr. 21/1978). În plus, conform art. 645 C. civ., unul

din modurile de dobândire a proprietății îl reprezintă legea.

În opinia

recurenților, bunul imobil în litigiu face parte din baza materială a unității

de învățământ și este în proprietatea autorității locale ca efect al unuia dintre

modurile de dobândire a dreptului de proprietate menționate de art. 645 C.

civ., respectiv legea.

Critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondată.

Astfel, principiul

securității raporturilor juridice nu poate prevala în condițiile în care

înscrisurile invocate de recurenți nu au caracter constitutiv de drepturi.

De altfel, prin chiar

criticile formulate, recurenții precizează că „H.G. nr. 965/2002 are ca efect

consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorului Municipiul Craiova”, ceea

ce, în mod indirect echivalează cu o recunoaștere a precarității titlului lor

asupra imobilului revendicat.

În ceea ce privește

dobândirea dreptului de proprietate asupra bazei materiale didactice a

unităților de învățământ, Înalta Curte reține că deși legea poate constitui un

mod de dobândire a dreptului de proprietate, în speță, pe baza situației de

fapt reținute de instanța de apel, dreptul de proprietate asupra construcției revendicate

aparține autoarei reclamantei, care a construit-o din fonduri proprii.

Un argument

suplimentar în combaterea acestui motiv de recurs îl constituie existența

raporturilor locative dintre Grădinița nr. 53 și reclamantă.

8) Criticile

subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin

care s-a susținut că prevederile art. 480-481 C. civ. de la 1864 reglementează

doar conținutul și limitele dreptului de proprietate, nu și mijloacele de

protecție ale acestuia, nu este fondată.

Astfel, deși acțiunea

în revendicare (care este principalul mijloc de apărare a dreptului de

proprietate) nu s-a bucurat de o reglementare expresă în Codul civil de la

1865, această instituție a fost construită pe baze jurisprudențiale și

doctrinare, pornind de la dispozițiile art. 480-481 din acest act normativ.

Caracteristicile

dreptului de proprietate publică, astfel cum sunt menționate în Constituție, în

Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 215/2001, respectiv insesizabilitate,

inalienabilitate și imprescriptibilitate, invocate de recurenți nu sunt de

natură să paralizeze, în speță, acțiunea în revendicare, întrucât, așa cum s-a

arătat, nu a existat un titlu valabil de preluare a bunului revendicat în

proprietatea unității administrativ teritoriale.

9) Al nouălea motiv

de recurs, circumscris dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care

s-a susținut că, în speță, admisibilitatea acțiunii în revendicare trebuie

examinată prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și că, astfel cum a

statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33 publicată în M.Of.

nr. 108/2009, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, nu

este fondat, întrucât data preluării imobilului nu se situează în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001(6 martie 1945 – 22 decembrie 1989).

Prin urmare, în mod

corect acțiunea în revendicare a fost soluționată în temeiul dispozițiilor art.

480 – 481 C. civ.

10) Prin cea de-a

zecea critică, de greșită aplicare a legii, s-a susținut că potrivit art. 166

din Legea nr. 84/1995, baza materială a învățământului de stat constă în

întregul activ patrimonial al Ministerului Educației Naționale, al

instituțiilor de învățământ, precum și în activul patrimonial redobândit

sau dobândit ulterior.

Au arătat recurenții

că alin. (3) al art. 166 conține prevederea potrivit căreia, baza materială

aferentă procesului de instruire și educație, realizată din fondurile statului

sau din fondurile instituțiilor și întreprinderilor de stat, înainte de anul

1989, se reintegrează fără plată în patrimoniul Ministerului Educației

Naționale. Din aceste prevederi, rezultă dobândirea de drept de către

Municipiul Craiova a dreptului de proprietate asupra imobilului în temeiul

dispozițiilor legale evocate, în concordanță cu prevederile art. 645 C. civ.,

care enumeră legea printre modurile de dobândire a proprietății,

Critica nu este

fondată având în vedere că la data adoptării actului normativ invocat, dreptul

de proprietate asupra construcției în litigiu fusese transferat prin efectul

reorganizării fostei întreprinderi de stat către reclamantă.

Art. 166 alin. (3)

din Legea nr. 84/1995, în prezent abrogată, prevedea în forma modificată că: ”Baza

materială aferentă procesului de instruire și de educație, prevăzută la alin. (2)

și realizată din fondurile statului sau din fondul instituțiilor și

întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989 se

reintegrează fără plată în patrimoniul Ministerului Educației și Cercetării, al

instituțiilor și unităților de învățământ și de cercetare științifică

universitară și, după caz, în domeniul public al comunelor, orașelor,

municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului București, al consiliilor

județene și al Consiliului General al Municipiului București, cu excepția

bunurilor care au intrat în proprietatea agenților economici privați.

Predarea-preluarea se face pe bază de protocol. În aceleași condiții se

reintegrează fără plată și imobilele care, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr.

15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și

societăți comerciale, cu modificările ulterioare, au trecut în patrimoniul unor

societăți comerciale, indiferent de statutul capitalului social al acestora.

Reintegrarea se face pe bază de protocol de predare-preluare. Justa despăgubire

se acordă, pentru fiecare caz, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea

Ministerului Educației și Cercetării și a Ministerului Finanțelor Publice, în

termen de 60 de zile de la data semnării protocolului de predare-preluare.

Cuantumul despăgubirii se stabilește în termen de 30 de zile de la data

semnării protocolului de predare-preluare, de către o comisie de evaluare

formată din reprezentanți ai Ministerului Educației și Cercetării, Ministerului

Administrației și Internelor, Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și

Turismului și ai Ministerului Finanțelor Publice, constituită prin ordin comun.”

Prin urmare, prin

efectul Legii nr. 84/1995 nu putea opera, în absența unei juste despăgubiri,

constituirea dreptului de proprietate al unității administrativ teritoriale.

11) Prin cel de-al

unsprezecelea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., recurenții au arătat că în mod greșit s-a dat eficiență actului de

închiriere încheiat în anul 1994, întrucât la momentul perfectării acelui

înscris, pe lângă aspectele care țin de reprezentarea locatorului și respectiv

a locatarului, trebuie probată calitatea de titular al dreptului real.

În opinia

recurenților, opozabilitatea acestui contract putea fi invocată în cursul

litigiului numai sub aspectul prestației tabulare; nu poate fi opus autorității

locale actul perfectat de către reprezentantul unității școlare în lipsa unui

mandat special sau a unei prerogative izvorâte din norma legală. Nici din punct

de vedere al obligațiilor fiscale reclamanta nu a făcut dovada publicității și

îndeplinirii obligației fiscale.

Critica nu este

fondată; în acest sens Înalta Curte reține că din perspectiva art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., instanța de apel a reținut în mod corect existența raporturilor

locative între Grădinița nr. 53 și reclamantă.

Natura juridică și

înțelesul clauzelor nu au făcut obiect de interpretare sau calificare.

Cu referire la

incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este corectă susținerea că locator

poate fi și un alt subiect de drept decât proprietarul, dar în speță, dovada

dreptului de proprietate s-a făcut cu înscrisurile care atestă construirea

imobilului și transferul activului fostei întreprinderi de sere din Ișalnița,

către reclamantă.

Prin urmare,

contractul de închiriere a fost valorificat de instanța de apel nu în dovedirea

calității de proprietar a reclamantei, ci în justificarea precarității titlului

pârâților care s-au folosit la includerea bunului în domeniul public al

Municipiului Craiova de un proces verbal încheiat cu un detentor precar.

Din perspectiva

drepturilor și obligațiilor la care dă naștere, contractul nu este opozabil

decât părților contractante dar, în măsura în care înșiși recurenții susțin că

la baza includerii bunului în domeniul public stă un proces verbal încheiat cu Grădinița

nr. 53 (grădiniță care ocupa imobilul în baza unui contract de închiriere),

acestora le revenea sarcina de a dovedi existența unui alt titlu locativ al

acestei unități de învățământ preșcolar și lipsa sau depășirea limitelor

mandatului reprezentantului acesteia la încheierea contractului de închiriere.

Cum asemenea dovezi

nu au fost făcute, existența contractului de închiriere este o realitate

juridică pe care instanța de apel a avut-o în vedere la compararea titlurilor

exhibate de părți.

Nu prezintă

relevanță, sub aspectul dovedirii calității de proprietar, modalitatea de

îndeplinire a obligațiilor fiscale, în caz de nerespectare a acestora fiind

aplicabile sancțiunile specifice dreptului fiscal.

Pentru toate aceste

considerente, constatând că instanța de apel a soluționat apelurile în limitele

dispuse prin decizia de casare anterioară și cu respectarea îndrumărilor date,

a stabilit situația de fapt și a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

legale aplicabile în speță, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții Consiliul Local Craiova, prin Primar, și

Primăria Municipiului Craiova împotriva deciziei nr. 156 din 6 noiembrie 2012,

pronunțate de Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 octombrie 2013.