ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2377/2011

Asupra recursului constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2008 reclamantul D.D.M. a chemat în judecată pe pârâți Primarul municipiului Craiova și Consiliul local al Municipiului Craiova solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în Municipiul Craiova, compus din construcții și dependințe, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001. In motivarea cererii, reclamantul a susținut că a formulat notificare în procedura Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea imobilului mai sus arătat, imobil care a fost proprietatea soției sale, D.D.E. și de care aceasta a fost deposedată de stat prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, notificare pe care pârâții au refuzat să o soluționeze în termenul prescris de lege.

In atare condiții, reclamantul a susținut că, în baza art. 1 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, se impune admiterea cererii de chemare în judecată și restituirea imobilul preluat în mod abuziv de stat. Prin sentința civilă nr. 75 din 23 februarie 2010, Tribunalul Dolj, secția civilă, a admis cererea și a dispus restituirea în natură către reclamant a imobilului situat în Municipiul Craiova, județul Dolj, cu obligația reclamantului de a-i menține actuala afectațiune timp de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de intervenție în interesul pârâților formulată de Grădinița cu program prelungit nr. 38 Craiova, precum și excepției autorității de lucru judecat invocată de intervenientă.

In motivarea hotărârii, instanța a reținut că în cauză nu este dată excepția autorității de lucru judecat în raport de dispozițiile sentinței civile nr. 18251 din 11 septembrie 2001 a Judecătoriei Craiova, întrucât nu există identitate de obiect și de cauză juridică între prezentul proces și cel finalizat cu pronunțarea sentinței menționate, care a avut ca obiect o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiilor art. 480 C. civ. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul a înregistrat notificare la entitatea deținătoare, în termenul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu privire la care nu poate fi primită excepția tardivității, sub motiv că nu a fost comunicată prin intermediul unui executor judecătoresc, întrucât legea nu prevede o atare sancțiune.

Instanța a statuat, totodată, că în condițiile refuzului entității deținătoare de a soluționa notificarea în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în aplicarea dispozițiilor deciziei în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a I.C.C.J., Secții Unite, se impune soluționarea în fond a cererii de retrocedare deduse judecății de reclamant în prezentul proces. Analizând probatoriile administrate, instanța a reținut că reclamantul a dovedit că imobilul în litigiu a fost dobândit în proprietate, în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 1 septembrie 1945, de soția sa B.E.

și faptul că acest imobil a fost preluat de stat, în temeiul art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 și în executarea sentinței civile nr. 5353 din 30 noiembrie 1956 a Tribunalului Popular al orașului Craiova, și nu în temeiul Decretului nr. 92/1950 - cum greșit s-a susținut prin cererea dedusă judecății, preluare care este abuzivă, în înțelesul art. 1 lit. e) din Legea 10/2001. Constatând și că reclamantul este singurul moștenitor al soției sale, conform mențiunilor certificatului de moștenitor din 13 aprilie 1994, precum și faptul că imobilul - construcție este afectat desfășurării activității unei grădinițe, instanța a apreciat că se impune, în conformitate cu prevederile art. 1, art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, restituirea sa în natură către reclamant, cu obligația de a-i menține, conform art. 16 alin. (1) din lege, actuala afectațiune timp de 3 ani.

Prin decizia civilă nr. 230 din 5 iulie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de pârâții Municipiul Craiova și Primarul Municipiului Craiova și de intervenienta în interesul pârâților, Grădinița cu program prelungit nr. 38 Craiova și a schimbat, în parte sentința, în sensul că a stabilit o perioadă de 5 ani pentru care urmează a fi menținută actuala afectațiune dată imobilului în litigiu.

In motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că tribunalul a făcut o corectă apreciere a probatoriilor administrate în vederea stabilirii situației de fapt și, respectiv, o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reclamantul dovedind atât calitatea sa de persoană îndreptățită la restituire, cât și faptul preluării abuzive de către stat a imobilului în litigiu din patrimoniul autoarei sale, sens în care, în aplicarea principiului prevalentei restituirii imobilului în natură, se impunea admiterea cererii deduse judecății. Totodată, cât timp imobilul în litigiu nu a făcut obiectul unei măsuri de expropriere dispusă de stat și cât timp vechea construcție nu a fost demolată iar pe teren nu s-a edificat o construcție nouă, instanța de apel a reținut dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, invocate de apelanți nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Instanța de apel reținut, totodată, că imobilul în litigiu se încadrează în categoria celor prevăzute la pct. 1 lit. a) din Anexa nr.2 a Legii nr. 10/2001, caz în care reclamantul urmează a fi obligat să-i mențină actuala afectațiune pentru o perioadă de 5 ani, și nu în categoria imobilelor prevăzute în Anexa nr. 2 lit. a) pct. 3, cum eronat a reținut prima instanță, motiv pentru care, sub acest aspect, se impune a fi modificată sentința. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Municipiul Craiova și Primarul municipiului Craiova, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. In motivarea recursului, pârâții susțin că în mod greșit instanțele de fond au apreciat că notificarea transmisă prin poștă de reclamant este valabilă și au respins excepția tardivității, reținând că nerespectarea cerinței referitoare la comunicarea notificării prin intermediul executorului judecătoresc nu ar fi sancționată de legiuitor.

In susținerea criticii menționate, pârâții afirmă că instanțele trebuiau să aibă în vedere întreaga procedură administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv faptul că dispozițiile art. 22 alin. (2) din lege impun obligația pentru persoana îndreptățită să comunice notificarea prin executorul judecătoresc, cu mențiunea că prin interpretarea restrictivă dată de instanțele de fond acestor dispoziții legale se ajunge la eludarea legii. Dată fiind tardivitatea notificării, pârâții susțin că în mod greșit instanțele au soluționat în fond cererea de restituire în natură, reținând incidența în cauză a dispozițiilor deciziei în interesul legi nr. XX/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, aplicabile doar în ipoteza în care este dat refuzul nejustificat al entității deținătoare de a soluționa o notificare transmisă prin executorul judecătoresc.

In fine, pârâții susțin că instanțele de fond au motivat lapidar îndeplinirea condiției relative la caracterul abuziv al preluării de stat a imobilului în litigiu, prin trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, susținând că analiza probatoriilor administrate nu relevă în mod evident o astfel de preluare. Pârâții susțin, totodată, că atâta timp cât imobilul revendicat este o unitate de învățământ funcțională, ce aparține domeniul public al Municipiului Craiova, se poate prezuma că a făcut obiectul unei exproprieri dispusă de stat, respectiv, că pe terenul expropriat a fost construită Grădinița nr. 38, realizându-se astfel scopul exproprierii.

În atare condiții, pârâții susțin că raportului juridic dedus judecății îi erau aplicabile prevederile art. 26 alin. (1) și ale art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, sens în care se impunea respingerea cererii de restituire formulată de reclamant, cu mențiunea că suprafața de 522 mp teren liber de construcții aparține unității de învățământ menționate, fiind o amenajare de utilitate publică, în înțelesul art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. La data de 15 septembrie 2010 a decedat reclamantul D.D.M., procesul fiind continuat de moștenitoarea acestuia G.F. Analizând recursul, în limita susținerilor pârâților care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente: In drept, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripție își are sediul persoana juridică deținătoare a imobilului iar potrivit alin. (5), nerespectarea termenului de 6 luni, prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Din cuprinsul dispozițiilor legale mai sus arătate, rezultă că legiuitorul a sancționat cu pierderea dreptului de a se obține măsuri reparatorii în procedura acestui act de reparație lipsa înregistrării unei notificării în termenul prevăzut de lege, nu și faptul netrimiterii notificării prin intermediul executorului judecătoresc. Așa fiind, înregistrarea la entitatea deținătoare a unei notificări de către persoana îndreptățită, în termenul legal, nu justifică refuzul acesteia de a o soluționa în condițiile prescrise prin legea de reparație și nu atrage incidența excepției tardivității, motivat de faptul că nu a fost transmisă prin intermediul unui executor judecătoresc. In speța supusă analizei, se constată că la data de 11 februarie 2002, adică în termenul legal, reclamantul a notificat entității deținătoare pretenția de retrocedare a imobilului în litigiu.

In atare condiții, interpretând corect dispozițiile legale mai sus arătate, instanțele de fond au statuat cu privire la refuzul nejustificat de soluționare a notificării de către pârâți și la lipsa de fundament juridic a excepției tardivității formulării acesteia, soluționând în fond pretenția de restituire deduse judecății de către reclamant, posibilitate statuată prin dispozițiile deciziei în interesul legii nr. XX /2007 dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se constată, totodată, că pârâții, în susținerea motivului de recurs instituit prin dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu dezvoltă nicio critică de nelegalitate ci se rezumă să invoce caracterul concis al motivării hotărârii recurate în partea referitoare la analiza condițiilor de fapt în care autoarea reclamantului a fost deposedată de stat de imobilul în litigiu, aspect care nu se confundă cu nemotivarea.

In susținerea acestui motiv de recurs se constată, totodată, că pârâții dezvoltă critici de netemeinicie, anume afirmă că instanțele de fond au stabilit greșit situația de fapt, printr-o apreciere greșită a probatoriilor administrate relative la modalitatea în care imobilul în litigiu a fost preluat de stat reiterând, fără a argumenta, apărarea potrivit căreia cât timp imobilul este afectat desfășurării unei activități de învățământ se poate prezuma că a făcut obiectul unei exproprierii, motiv pentru care raportului juridic dedus judecății îi erau aplicabile prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, apărare analizată și respinsă, motivat, de instanța de apel. De altminteri, astfel de critici, prin care se invocă săvârșirea de către instanțele de fond a unei greșeli grave de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, ca urmare a abrogării prevederilor art. 304 pct. 11 C. proc.

civ. prin O.U.G. nr. 138/2000. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Municipiul Craiova prin Primar și Primarul municipiului Craiova împotriva deciziei nr. 230 din 5 iulie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2011.