ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2377/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2377/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2008

reclamantul

D.D.M. a chemat în judecată pe pârâți

Primarul municipiului Craiova și Consiliul local al Municipiului Craiova

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea în

natură a imobilului situat în Municipiul Craiova, compus din construcții și

dependințe, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

In motivarea cererii,

reclamantul a susținut că a formulat notificare în procedura Legii nr. 10/2001,

prin care a solicitat restituirea imobilului mai sus arătat, imobil care a fost

proprietatea soției sale, D.D.E. și de care aceasta a fost deposedată de stat

prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, notificare pe care pârâții

au refuzat să o soluționeze în termenul prescris de lege.

In atare condiții,

reclamantul a susținut că, în baza art. 1 alin. (1) și art. 9 din Legea nr.

10/2001, se impune admiterea cererii de chemare în judecată și restituirea

imobilul preluat în mod abuziv de stat.

Prin

sentința civilă nr. 75 din 23 februarie 2010, Tribunalul Dolj, secția

civilă,

a admis cererea și a dispus restituirea în natură către

reclamant a imobilului situat în Municipiul Craiova, județul Dolj, cu obligația

reclamantului de a-i menține actuala afectațiune timp de 3 ani de la rămânerea

definitivă a hotărârii.

Prin aceeași sentință

a fost respinsă cererea de intervenție

în interesul pârâților formulată de Grădinița cu program prelungit nr. 38

Craiova, precum și excepției autorității de lucru judecat invocată de

intervenientă.

In motivarea hotărârii,

instanța a reținut că în cauză nu este dată excepția autorității de lucru

judecat în raport de dispozițiile sentinței civile nr. 18251 din 11 septembrie

2001 a Judecătoriei Craiova, întrucât nu există identitate de obiect și de

cauză juridică între prezentul proces și cel finalizat cu pronunțarea sentinței

menționate, care a avut ca obiect o acțiune în revendicare, întemeiată pe

dispozițiilor art. 480 C. civ.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că reclamantul a înregistrat notificare la entitatea

deținătoare, în termenul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu privire

la care nu poate fi primită excepția tardivității, sub motiv că nu a fost

comunicată prin intermediul unui executor judecătoresc, întrucât legea nu

prevede o atare sancțiune. Instanța a statuat, totodată, că în condițiile

refuzului entității deținătoare de a soluționa notificarea în termenul prevăzut

de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în aplicarea dispozițiilor deciziei

în interesul legii nr.

XX

din 19 martie 2007 a

I.C.C.J., Secții Unite, se impune soluționarea în fond a cererii de retrocedare

deduse judecății de reclamant în prezentul proces.

Analizând probatoriile

administrate, instanța a reținut că reclamantul a dovedit că imobilul în

litigiu a fost dobândit în proprietate, în baza actului de vânzare-cumpărare

încheiat la data de 1 septembrie 1945, de soția sa B.E. și faptul că acest

imobil a fost preluat de stat, în temeiul art. 1 lit. d) din Decretul nr.

111/1951 și în executarea sentinței civile nr. 5353 din 30 noiembrie 1956 a

Tribunalului Popular al orașului Craiova, și nu în temeiul Decretului nr.

92/1950 - cum greșit s-a susținut prin cererea dedusă judecății, preluare care

este abuzivă, în înțelesul art. 1 lit. e) din Legea 10/2001.

Constatând și că

reclamantul este singurul moștenitor al soției sale, conform mențiunilor

certificatului de moștenitor din 13 aprilie 1994, precum și faptul că imobilul

- construcție este afectat desfășurării activității unei grădinițe, instanța a

apreciat că se impune, în conformitate cu prevederile art. 1, art. 7 și art. 9

din Legea nr. 10/2001, restituirea sa în natură către reclamant, cu obligația

de a-i menține, conform art. 16 alin. (1) din lege, actuala afectațiune timp de

3 ani.

Prin

decizia civilă nr. 230 din 5 iulie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția

I

civilă și pentru

cauze cu minori și de familie,

a admis apelurile declarate de

pârâții Municipiul Craiova și Primarul

Municipiului Craiova și de intervenienta în interesul pârâților, Grădinița cu

program prelungit nr. 38 Craiova și a schimbat, în parte sentința, în sensul că

a stabilit o perioadă de 5 ani pentru care urmează a fi menținută actuala

afectațiune dată imobilului în litigiu.

In motivarea deciziei,

instanța de apel a reținut că tribunalul a făcut o corectă apreciere a probatoriilor

administrate în vederea stabilirii situației de fapt și, respectiv, o corectă

aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reclamantul dovedind atât calitatea

sa de persoană îndreptățită la restituire, cât și faptul preluării abuzive de

către stat a imobilului în litigiu din patrimoniul autoarei sale, sens în care,

în aplicarea principiului prevalentei restituirii imobilului în natură, se

impunea admiterea cererii deduse judecății.

Totodată, cât timp

imobilul în litigiu nu a făcut obiectul unei măsuri de expropriere dispusă de

stat și cât timp vechea construcție nu a fost demolată iar pe teren nu s-a

edificat o construcție nouă, instanța de apel a reținut dispozițiile art. 11

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, invocate de apelanți nu sunt aplicabile raportului

juridic dedus judecății.

Instanța de apel

reținut, totodată, că imobilul în litigiu se încadrează în categoria celor

prevăzute la pct. 1 lit. a) din Anexa nr.2 a Legii nr. 10/2001, caz în care

reclamantul urmează a fi obligat să-i mențină actuala afectațiune pentru o

perioadă de 5 ani, și nu în categoria imobilelor prevăzute în Anexa nr. 2 lit.

a) pct. 3, cum eronat a reținut prima instanță, motiv pentru care, sub acest

aspect, se impune a fi modificată sentința.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Municipiul Craiova și Primarul municipiului

Craiova, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

In motivarea recursului,

pârâții susțin că în mod greșit instanțele de fond au apreciat că notificarea

transmisă prin poștă de reclamant este valabilă și au respins excepția

tardivității, reținând că nerespectarea cerinței referitoare la comunicarea

notificării prin intermediul executorului judecătoresc nu ar fi sancționată de

legiuitor.

In susținerea criticii

menționate, pârâții afirmă că instanțele trebuiau să aibă în vedere întreaga

procedură administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv faptul că

dispozițiile art. 22 alin. (2) din lege impun obligația pentru persoana îndreptățită

să comunice notificarea prin executorul judecătoresc, cu mențiunea că prin

interpretarea restrictivă dată de instanțele de fond acestor dispoziții legale

se ajunge la eludarea legii.

Dată fiind tardivitatea

notificării, pârâții susțin că în mod greșit instanțele au soluționat în fond

cererea de restituire în natură, reținând incidența în cauză a dispozițiilor

deciziei în interesul legi nr. XX/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, aplicabile doar în ipoteza în care este dat refuzul

nejustificat al entității deținătoare de a soluționa o notificare transmisă

prin executorul judecătoresc.

In fine, pârâții susțin

că instanțele de fond au motivat lapidar îndeplinirea condiției relative la

caracterul abuziv al preluării de stat a imobilului în litigiu, prin trimitere

la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, susținând că

analiza probatoriilor administrate nu relevă în mod evident o astfel de

preluare.

Pârâții susțin,

totodată, că atâta timp cât imobilul revendicat este o unitate de învățământ

funcțională, ce aparține domeniul public al Municipiului Craiova, se poate

prezuma că a făcut obiectul unei exproprieri dispusă de stat, respectiv, că pe

terenul expropriat a fost construită Grădinița nr. 38, realizându-se astfel

scopul exproprierii.

În atare condiții,

pârâții susțin că raportului juridic dedus judecății îi erau aplicabile

prevederile art. 26 alin. (1) și ale art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001, sens în care se impunea respingerea cererii de restituire formulată de

reclamant, cu mențiunea că suprafața de 522 mp teren liber de construcții

aparține unității de învățământ menționate, fiind o amenajare de utilitate

publică, în înțelesul art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

La data de 15 septembrie

2010 a decedat reclamantul D.D.M., procesul fiind continuat de moștenitoarea

acestuia G.F.

Analizând

recursul, în limita susținerilor pârâților care fac posibilă

încadrarea în

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este

fondat pentru următoarele

considerente:

In drept, potrivit art.

22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen

de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică

deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Potrivit alin. (3) al

aceluiași articol, notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de

pe lângă judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află imobilul

solicitat sau în a cărei circumscripție își are sediul persoana juridică

deținătoare a imobilului iar potrivit alin. (5), nerespectarea termenului de 6

luni, prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Din cuprinsul

dispozițiilor legale mai sus arătate, rezultă că legiuitorul a sancționat cu

pierderea dreptului de a se obține măsuri reparatorii în procedura acestui act

de reparație lipsa înregistrării unei notificării în termenul prevăzut de lege,

nu și faptul netrimiterii notificării prin intermediul executorului

judecătoresc.

Așa fiind, înregistrarea

la entitatea deținătoare a unei notificări de către persoana îndreptățită, în

termenul legal, nu justifică refuzul acesteia de a o soluționa în condițiile

prescrise prin legea de reparație și nu atrage incidența excepției

tardivității, motivat de faptul că nu a fost transmisă prin intermediul unui

executor judecătoresc.

In speța supusă

analizei,

se constată că

la data de 11 februarie 2002, adică în termenul legal, reclamantul a notificat

entității deținătoare pretenția de retrocedare a imobilului în litigiu.

In atare condiții,

interpretând corect dispozițiile legale mai sus arătate, instanțele de fond au

statuat cu privire la refuzul nejustificat de soluționare a notificării de

către pârâți și la lipsa de fundament juridic a excepției tardivității

formulării acesteia, soluționând în fond pretenția de restituire deduse

judecății de către reclamant, posibilitate statuată prin dispozițiile deciziei

în interesul legii nr.

XX

/2007 dată de Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Se constată, totodată,

că pârâții, în susținerea motivului de recurs instituit prin dispozițiile art.

304 pct. 7 C. proc. civ., nu dezvoltă nicio critică de nelegalitate ci se

rezumă să invoce caracterul concis al motivării hotărârii recurate în partea

referitoare la analiza condițiilor de fapt în care autoarea reclamantului a

fost deposedată de stat de imobilul în litigiu, aspect care nu se confundă cu

nemotivarea.

In susținerea acestui

motiv de recurs se constată, totodată, că pârâții dezvoltă critici de

netemeinicie, anume afirmă că instanțele de fond au stabilit greșit situația de

fapt, printr-o apreciere greșită a probatoriilor administrate relative la

modalitatea în care imobilul în litigiu a fost preluat de stat reiterând, fără

a argumenta, apărarea potrivit căreia cât timp imobilul este afectat

desfășurării unei activități de învățământ se poate prezuma că a făcut obiectul

unei exproprierii, motiv pentru care raportului juridic dedus judecății îi erau

aplicabile prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, apărare analizată și

respinsă, motivat, de instanța de apel.

De altminteri, astfel de

critici, prin care se invocă săvârșirea de către instanțele de fond a unei

greșeli grave de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor

administrate, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, ca urmare a

abrogării prevederilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000.

Așa fiind, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus

judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâții Municipiul Craiova prin Primar și Primarul

municipiului Craiova împotriva deciziei nr. 230 din 5 iulie 2010 a Curții de

Apel Craiova, secția

I

civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 martie 2011.