ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10236/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10236/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Deliberând
asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția civilă, sub nr. 2890/63/2006,
reclamanta V.R.M. a chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului Craiova
și Primarul municipiului Craiova, solicitând anularea dispoziției nr. 6790/2006
emisă de acesta din urmă; acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent
constând în compensare cu alte bunuri deținute de entitatea învestită cu
soluționarea notificării nr. 917/N/01, în cazul imposibilității restituirii în
natură a imobilului situat în Craiova.
Pe parcursul
procesului a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâților
Colegiul „Ștefan Velovan” din Craiova, cerere admisă în principiu prin
încheierea de ședință din 27 februarie 2008.
Prin sentința
civilă nr. 243 din 17 septembrie 2008 a aceleiași instanțe, s-a respins
excepția tardivității contestației, invocată de pârâții Primăria municipiului
Craiova și Primarul municipiului Craiova și de intervenientul accesoriu
Colegiul „Ștefan Velovan” din Craiova; s-a admis cererea de intervenție
accesorie; s-a respins acțiunea formulată de reclamantă.
În pronunțarea
acestei hotărâri, prima instanță a reținut că excepția de tardivitate a
formulării contestației este neîntemeiată deoarece nu s-a dovedit că dispoziția
anterioară nr. 6342 din 10 iulie 2003, în raport de care s-a susținut excepția
respectivă, ar fi fost comunicată reclamantei; pe de altă parte, prin această
dispoziție, nu s-a dat o soluție finală asupra pretențiilor părții menționate,
ci doar s-a înaintat dosarul Prefecturii județului Dolj, cu propunere de
acordare a măsurilor reparatorii.
Pe fond, în
raport de dispozițiile art. 10 și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,
republicată, în cazul imposibilității restituirii în natură a imobilului
solicitat, măsurile reparatorii prin echivalent constau în acordarea, în
compensare, de alte bunuri sau servicii sau acordarea de despăgubiri în
condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a
despăgubirilor aferente pentru imobilele preluate în mod abuziv.
Prima instanță a
constatat că bunurile imobile indicate de reclamantă, cu titlu de compensare,
nu au caracterul și natura juridică de bunuri imobile disponibile pentru a fi
restituite persoanei îndreptățite.
În ceea ce
privește bunurile aparținând domeniului public, acestea pot fi acordate în
compensare dacă, în prealabil, au fost dezafectate și trecute în proprietatea privată
a statului sau a unității administrativ-teritoriale, conform prevederilor Legii
nr. 213/1998.
Măsura
compensării reprezintă o veritabilă dare în plată, ceea ce implică efectuarea
unui act de dispoziție juridică a deținătorului cu privire la un bun din
patrimoniul său.
Aprecierea
asupra oportunității acordării de bunuri în compensare aparține, exclusiv,
deținătorului imobilului care, în speță, este unitatea
administrativ-teritorială.
Acordarea de
bunuri în compensare are la bază un scop mediat (aprecierea deținătorului
referitoare la scoaterea bunului din patrimoniul său ori la necesitatea
menținerii acestui bun în patrimoniu), care nu poate fi cenzurat de către
instanță.
Imobilele
solicitate de reclamantă fac parte din domeniul public și sunt necesare și
utile activităților de interes public din învățământ, neputând fi atribuite în
compensare.
În ceea ce
privește cererea de intervenție accesorie, aceasta este întemeiată deoarece nu
s-a dovedit existența unui imobil disponibil pentru a fi acordat cu titlu de
măsuri compensatorii pentru bunurile solicitate.
Regimul juridic
al terenului aflat în perimetrul împrejmuit la Colegiul „Ștefan Velovan” din Craiova este determinat de Legea nr. 213/1998, în sensul că
imobilul aparține domeniului public din municipiul Craiova, este afectat
învățământului, domeniu de interes național, după cum rezultă din art. 32 din
Constituția României.
Terenul din incinta
liceului a devenit, ulterior anului 1945, proprietate de stat, intrând în
domeniul public al municipiului Craiova, în condițiile Legii nr. 213/1998 și
Legii nr. 84/1995, republicată, privind învățământul, fiind dat în
administrarea Consiliului local și Colegiului „Ștefan Velovan” din Craiova, ca
bază materială a învățământului.
În aceste
condiții, terenul este insesizabil și inalienabil și, în consecință,
indisponibil.
Împotriva
acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta, care a fost respins conform
deciziei civile nr. 18 din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I
civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Curtea de Apel a
constatat că reclamanta nu a contestat afectațiunea actuală a imobilului care a
format obiectul notificării, situat în Craiova, ci doar modalitatea de acordare
a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Pe de altă
parte, prin cererea adresată Primarului, la data de 13 mai 2003, a recunoscut
că nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului și a solicitat
acordarea despăgubirilor bănești, în cuantum de 400.000 dolari SUA, ceea ce a
generat emiterea dispoziției inițiale nr. 6342 din 10 iulie 2003, prin care
Primăria municipiului Craiova a înaintat notificarea Prefecturii județului
Dolj, ce avea, la acea dată, competența de a propune această formă de măsură
reparatorie.
Situația actuală
a imobilului este confirmată și de expertiza tehnică efectuată în cauză, prin
care s-a constatat că terenul este ocupat de extinderea unui bulevard, de
blocuri de locuințe și de grădina botanică.
Dispoziția nr. 6790/2006
a Primarului municipiului Craiova, atacată în prezenta cauză, s-a emis ca
urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pârâtul propunând acordarea
despăgubirilor în condițiile prevăzute de lege și stabilirea lor de către
Comisia Centrală din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea
Proprietăților.
Cum această
dispoziție a fost emisă după intrarea în vigoare a legii sus-menționate,
instanța nu mai avea competența de a stabili cuantumul despăgubirilor, dar, în
speță, s-a efectuat o expertiză pentru stabilirea valorii terenului și
construcțiilor preluate de la autorul reclamantei. Cuantumul acestora poate
face obiect de analiză al instanței de contencios administrativ, după
stabilirea lor prin decizia Comisiei Centrale.
În plus, prin
acțiune, reclamanta a solicitat nu stabilirea valorii despăgubirilor, ci doar
înlocuirea acestei forme de reparație cu cea a compensării cu alte bunuri.
Inițial,
reclamanta a indicat, în acest sens, imobilele în care funcționează grădinițe,
evidențiate în domeniul public al municipiului Craiova, și 14 imobile în care
funcționează licee și colegii, solicitând, în final, expertizarea doar a
imobilului din Craiova, în care funcționează Colegiul „Ștefan Velovan” din
Craiova (Liceul Pedagogic), mai exact, o suprafață de 11.373,02 mp teren.
Din expertiza
tehnică efectuată în cauză, de expert N., și din înscrisurile depuse la dosar,
rezultă că acest teren este necesar funcționării Colegiului, fiind ocupat de
baza sportivă a unității școlare sau afectat unor lucrări de extindere a bazei
sportive cu o sală de sport necesară unei normale funcționări a Colegiului,
raportat la numărul mare de elevi (1700) și o grădiniță - de aplicație a
unității școlare.
Totodată,
conform adresei nr. 4255 din 14 iulie 2005 a Agenției pentru Protecția
Mediului, partea de teren ce reprezintă parc natural, cu o vechime de peste 125
ani, cuprinde specii de arbori protejate prin lege, astfel că nu i se poate
schimba destinația.
Pe de altă
parte, potrivit art. 166 alin. (4
3
) teza a II-a, înstrăinarea sau
schimbarea destinației bunurilor din baza materială a învățământului se poate
realiza doar cu avizul Ministerului Educației și Cercetării, încălcarea acestei
dispoziții constituind infracțiune, iar conform alin. (5) din același text,
construcțiile și terenurile aferente procesului instructiv educativ nu pot fi
transferate decât cu aprobarea guvernului, la propunerea aceluiași minister,
fără plată și numai în interes public.
Prin urmare,
imobilul solicitat de reclamantă în compensare nu este disponibil în sensul legii.
Prima instanță a
făcut distincția necesară între ipoteza din art. 16 al Legii nr. 10/2001, ce permite
restituirea imobilelor preluate abuziv care aparțin domeniului public, și
ipoteza din litigiul de față, a unui imobil aparținând domeniului public,
solicitat în compensare, care nu a aparținut persoanei îndreptățite.
În mod corect,
prima instanță a reținut că această din urmă ipoteză nu este posibilă,
compensarea directă presupunând o trecere a imobilului în domeniul privat.
Împotriva
acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru
următoarele motive:
Instanțele au
interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul
acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Raportul juridic
dintre Statul Român, prin unitatea administrativ-teritorială, și reclamantă
este un raport obligațional, în cadrul căruia primul este debitorul obligației
de restituire a imobilului preluat în mod abuziv, iar recurenta este titulara
dreptului corespunzător.
Acest raport
juridic este susceptibil de a fi adus la îndeplinire pe cale judiciară,
procedură în cadrul căreia instanța dispune, iar nu părțile.
Intenționând să
denatureze obiectul cererii deduse judecății și să nu aplice Legea nr. 10/2001,
în litera și spiritul ei, în dispozitivul hotărârii recurate, Curtea de Apel
Craiova nu a indicat obiectul cererii, ci a menționat „având ca obiect Legea
nr. 10/2001”.
Instanțele au
rezolvat pretențiile reclamantei într-o manieră în care nici nu au contrazis
dreptul acesteia, dar nici nu au acordat satisfacție cererii sale, în raport și
de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
De asemenea,
instanța a creat concepte noi, care să sprijine poziția Municipiului Craiova,
și a calificat litigiul ca fiind o solicitare de anulare parțială a dispoziției
pârâtului, deși, în corecta aducere la îndeplinire a caracterului reparatoriu
al Legii nr. 10/2001, este absurd a se conchide că o contestație împotriva
refuzului de îndeplinire a prevederilor acestei legi echivalează cu o cerere de
anulare parțială a dispoziției emise.
Și dacă această
calificare a contestației ar avea vreun corespondent literar, ar fi trebuit să
conducă, în mod obligatoriu, instanța de apel la exprimarea, prin dispozitiv, a
punctului de vedere cu privire la dispoziția emisă nr. 6790/2006, în raport de
faptul că nici instanța de fond nu a precizat în dispozitivul sentinței punctul
de vedere asupra legalității și temeiniciei acestei dispoziții.
Pe lângă viciul
de a denatura cauza procesului, eroarea de a se opera cu conceptul de „nulitate
parțială”, străin Legii nr. 10/2001 și inadecvat scopului ei, creează și un
risc major pentru ordinea de drept. Inventarea unor „categorii” de anulări
deschide calea susținerilor că instanțele nu ar fi competente să stabilească
valoarea imobilelor, ceea ce ar reprezenta o limitare a principiului liberului
acces la justiție, în conținutul său, și ar redeschide precedentul orientării
judiciare care a inaugurat cazuistica condamnării României la C.E.D.O.
A mai susținut
recurenta că hotărârile sunt date cu încălcarea legii, prin aplicarea greșită a
acesteia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanțele au
denaturat cererea dedusă judecății, lipsind Legea nr. 10/2001 de orice
interpretare echitabilă, în spiritul C.E.D.O. și al Constituției României, și
actul normativ însuși de finalitate.
Rămâne neacoperit
prejudiciul provocat prin încălcarea art. 1-6 din Tratatul de aderare a
României la Uniunea Europeană: „Constituția și dreptul adoptat de instituțiile
Uniunii, în exercitarea competențelor care îi sunt atribuite acesteia, au
întâietate față de dreptul statelor membre”.
Pe parcursul
procesului, au fost invocate, în repetate rânduri, articole din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu privire
la proprietate și la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, hotărârile
Curții Europene a drepturilor omului decurg din situația că măsurile
reparatorii acordabile în condițiile legii speciale din România nu reprezintă veritabile
măsuri de despăgubire; Fondul „Proprietatea” nu este funcțional și nu își
îndeplinește rolul presupus de România prin adoptarea legislației referitoare
la această problemă.
Curtea de Apel
inovează conceptul de „compensare directă”, distincție nefăcută de legiuitor.
În cazul
inexistenței unei asemenea distincții normative, singura variantă posibilă
conduce la concluzia că, prin opoziție cu conceptul de „compensare directă”,
caz în care persoana îndreptățită este efectiv despăgubită, în cazul
„compensării indirecte”, această persoană nu va fi niciodată despăgubită
deoarece Statul, prin unitatea administrativ-teritorială învestită cu
soluționarea notificării, nu consideră că se află într-un raport direct
obligațional, ci numai într-un amalgam de raporturi indirecte, cu elemente
necunoscute.
Curtea de Apel
face referire și la necesitatea unui „act de dispoziție”, procedând la o nouă
încălcare a legii și a principiului liberului acces la justiție, atunci când
consideră că instanțele nu pot repara nedreptatea comisă de regimul totalitar
și că nu pot hotărî în locul pretinsului act de dispoziție al autorității
administrative locale.
Recurenta
susține și existența motivelor străine de natura pricinii în cadrul deciziei
recurate, care a condus la aplicarea greșită a legii, în condițiile art. 304
pct. 7 teza finală și pct. 9 teza finală C. proc. civ.
Prin distincțiile
nepermise de lege și analizate în precedent (compensare directă/indirectă,
dilema „actului de dispoziție”), instanțele au ajuns la un nou considerent,
străin de natura pricinii.
Apare și
aspectul de inechitate procesuală deoarece, pe de o parte, reclamanta a
întreprins toate demersurile pentru a indica imobile de aceeași valoare, aflate
în proprietatea municipiului Craiova, iar pe de altă parte, intimata pârâtă a
ascuns bunurile disponibile pe care le are în patrimoniu.
Concluzia că persoana căreia i-a
fost preluat abuziv bunul are obligația de a indica imobile posibil acordate în
compensare este o idee folosită de instanțele anterioare pentru a fundamenta
poziția Primarului, care nu se regăsește în lege. Legea a trasat persoanei
îndreptățite numai sarcina de a-i indica bunul care i-a fost preluat abuziv.
Faptul de a fi arătat disponibilul Municipiului
Craiova reprezintă doar o diligență, iar nu o obligație impusă de lege în
sarcina persoanei îndreptățite.
Curtea de Apel Craiova a susținut că
s-au administrat toate probatoriile, deși Primarul municipiului Craiova a
refuzat să transmită instanței lista bunurilor disponibile, în timp ce a dispus
înstrăinarea de sute de bunuri imobile din patrimoniul municipiului, către
diverse persoane, în realizarea intereselor acestora.
Hotărârile cuprind motive străine de
natura pricinii ca urmare a interpretării greșite a actului juridic dedus
judecății, motive de recurs aflate sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7
teza finală și pct. 8 teza I C. proc. civ.
Astfel, Curtea de Apel nu a
menționat valoarea imobilului ce a aparținut autorului reclamantei, stabilită
prin expertiza judiciară, de 1.956.298,22 Euro, reprezentând echivalentul a
6.105.998 RON.
De asemenea, a reținut că s-au
administrat toate probele, deși expertul A.M., numit pentru evaluarea
imobilului din Municipiul Craiova, posibil de acordat în compensare, a refuzat
la numeroase termene să efectueze expertiza, care nici nu a mai fost întocmită,
fără aplicarea vreunei sancțiuni judiciare, ceea ce a condus la situația ca
proba să nu mai fie pertinentă în raport de stadiul la care ajunseseră
lucrările dosarului.
În plus, reclamanta a relevat că
expertiza dispusă în cauză nu a putut fi efectuată și față de opoziția agresivă
a unui grup de persoane care au susținut că reprezintă conducerea Liceului,
fără ca instanța să aplice vreo măsură.
În acest cadru, partea
sus-menționata a considerat că trebuie să cedeze în sensul acordării unei
suprafețe mai mici decât cea care reprezintă echivalentul valoric al proprietății
preluate de la autorul său, V.A.
Instanța de apel nu menționează
nimic în legătură cu aceste lucrări, concluzionând doar că terenul indicat ca
fiind posibil de acordat în compensare nu are caracterul de bun disponibil.
Deși părțile au participat la
constatările expertului, contrasemnând procesul verbal în care s-a menționat că
suprafața de 13.078,22 mp este liberă, neafectată de utilități sau servituți
legale, instanțele au susținut exact contrariul și anume că, din expertiza
efectuată în cauză, ar reieși că acest teren este ocupat, aspect care nu
corespunde probelor administrate.
Recurenta reclamantă a solicitat
admiterea căii de atac, modificarea hotărârilor pronunțate de instanțele
anterioare și, pe fond, admiterea acțiunii, acordarea, ca măsură reparatorie în
compensare, a terenului în suprafață de 11.913,22 mp, teren identificat conform
raportului de expertiză, din care urmează a fi scăzută suprafața de 540,20 mp
reprezentând groapa bazinului de înot, dezafectat, și o zonă de siguranță,
reprezentând o lățime de 4 ml pe fiecare latură, măsurată de la marginea
bazinului.
În dosar, au depus întâmpinări
intimații pârâți și intervenientul, invocând excepția nulității recursului
pentru imposibilitatea încadrării în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și, pe
fond, respingerea căii de atac exercitate de reclamantă.
În ceea ce privește excepția
nulității recursului, aceasta este neîntemeiată deoarece criticile formulate de
reclamantă permit încadrarea în cazurile de casare și de modificare prevăzute
de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., iar cele care nu sunt susceptibile de
încadrare nu vor fi analizate.
Pe fond, verificând decizia recurată
din perspectiva susținerilor formulate de reclamantă și a textelor de lege
sus-menționate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru
următoarele considerente:
Mai întâi, criticile referitoare la
natura raportului juridic dintre stat și reclamantă, la rolul instanței în
executarea obligațiilor specifice acestui raport juridic, precum și la
calificarea cererii de chemare în judecată vor fi analizate din perspectiva
motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ.,
iar nu a art. 304 pct. 8 din același cod. Astfel, recurenta nu invocă, în
susținerea criticilor prezentate în cadrul primului motiv de recurs, un act
juridic concret între părți, în sens de convenție sau act juridic unilateral,
ale cărui clauze să fi fost interpretate greșit, cu consecința schimbării
naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, ci chestiuni
de nelegalitate vizând aspectele menționate mai sus.
Referitor la posibilitatea instanței
de a cenzura un eventual abuz de drept din partea deținătorului unui imobil
care cade sub incidența Legii nr. 10/2001 de a nu declara bunurile disponibile
care pot fi acordate în compensare, susținerile recurentei sunt întemeiate.
Într-adevăr, în cadrul procedurii
judiciare, instanța este abilitată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, în
forma actuală (art. 24 în forma de la data intrării în vigoare), să analizeze
cererea reclamantului (reclamantei, în speță) sub toate aspectele de legalitate
și temeinicie, inclusiv în ceea ce privește categoria măsurilor reparatorii ce
i se cuvine, măsură ce se înscrie în sfera ei de competență (potrivit
plenitudinii de jurisdicție) și nu reprezintă o ingerință în atribuțiile
organelor administrative.
De altfel, spre deosebire de prima
instanță care a menționat că oportunitatea acordării unui teren în compensare
este lăsată la aprecierea exclusivă a deținătorului bunului respectiv, în
calitate de proprietar al acestuia, Curtea de Apel nu a enunțat un astfel de
considerent în decizia recurată, astfel încât susținerile recurentei sub acest
aspect, deși reale, sunt nerelevante, nefundamentându-se pe argumentarea
Curții. Această instanță a avut în vedere, la soluționarea pretențiilor
reclamantei, că bunul solicitat în compensare nu este disponibil în sensul
legii și, prin urmare, nu poate forma obiect al formei de reparație propusă de V.R.M.
Pe de altă parte, este real că nu
reclamantei îi revine obligația, potrivit Legii nr. 10/2001, de a identifica,
în patrimoniul deținătorului, bunuri sau servicii ce pot fi acordate în
compensare pentru imobile preluate abuziv și imposibil de restituit în natură.
Conform art. 1 alin. (5) din legea
specială, în forma actuală, primarii sau, după caz, conducătorii entităților
învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în
termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii
precedente, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile
care pot fi acordate în compensare.
În cazul în care deținătorul
imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi acordate în
compensare, astfel cum a declarat pârâtul Primarul municipiului Craiova (fila
243 dosar fond), este fără dubiu că reclamanta are obligația de a
individualiza, în mod concret, bunuri cu privire la care consideră că pot fi
acordate în compensare. Ea este partea care a optat pentru această formă de
reparație și este persoană interesată în probarea existenței unor bunuri
disponibile în patrimoniul deținătorului imobilului ce nu poate fi restituit în
natură, conform art. 1169 C. civ.
Susținerile recurentei în sensul că
Primarul municipiului Craiova a înstrăinat numeroase bunuri imobile din patrimoniul
său au caracter generic, iar eventuala transmitere a unor astfel de bunuri în
proprietatea altor persoane este un argument în plus pentru ca asemenea bunuri
să nu mai poată fi atribuite în compensare reclamantei din moment ce au ieșit
din patrimoniul intimatului. Condițiile în care s-au încheiat acte juridice
pentru diverse imobile din proprietatea pârâtului nu reprezintă obiect de
dezbatere în dosarul de față.
Trecerea mențiunii „având ca obiect
Legea nr. 10/2001”, în dispozitivul deciziei recurate, nu reprezintă o
denaturare a obiectului litigiului, nici nu influențează soluția dată asupra
apelului sau pretențiilor reclamantei pe fondul cererii de chemare în judecată
și nu constituie o interpretare sau aplicare greșită a dispozițiilor
procedurale, de către Curtea de Apel, în condițiile motivului de casare
prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, prin cererea de chemare în
judecată, reclamanta a solicitat anularea dispoziției nr. 6790/2006 emisă de
Primarul municipiului Craiova în baza Legii nr. 10/2001, având ca temei juridic
acest act normativ. În mod clar, apelul declarat de partea sus-menționată a
vizat, în esență, aplicarea dispozițiilor acestei legi, astfel încât
menționarea actului normativ respectiv în cuprinsul dispozitivului, chiar dacă
nu era necesară, nu este greșită, litigiul de față purtând asupra interpretării
și aplicării legii în discuție.
De asemenea, soluția pronunțată
asupra apelului declarat de reclamantă s-a fundamentat pe caracterul
indisponibil al imobilului solicitat în compensare, raportat la existența sa în
domeniul public și la afectațiunea de bun destinat desfășurării activității
unei unități de învățământ, nicidecum nu a fost determinată de indicarea în
dispozitiv a Legii nr. 10/2001, care, de altfel, este și incidentă în cauză.
În ceea ce privește pretinsa
calificare greșită a cererii de chemare în judecată ca fiind o cerere de
anulare parțială a dispoziției nr. 6790 din 2 martie 2006, în loc de
contestație împotriva refuzului pârâtului de a aduce la îndeplinire prevederile
legii sus-enunțate, criticile recurentei sunt neîntemeiate.
Calificarea acțiunii, de către
instanța de apel, a avut la bază chiar obiectul cererii, astfel cum a fost
menționat de reclamantă, aceasta solicitând anularea dispoziției emise de
Primar, este adevărat, nu parțială, cum a reținut Curtea de Apel.
Pe de altă parte, menționarea
solicitării de anulare parțială a fost dedusă de instanță din faptul că reclamanta
nu a contestat dispoziția în legătură cu respingerea cererii de restituire în
natură a imobilului preluat de stat de la autorul său, ci în privința
modalității reparației în echivalent, ceea ce înseamnă că pretențiile părții nu
pot viza decât o parte din dispoziție, și anume cea referitoare la propunerea
de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,
menționată în art. 2 din actul respectiv.
Într-adevăr, deși în cererea de
chemare în judecată se solicită acordarea de teren în compensare, în cazul în
care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului teren situat în
Craiova, preluat de stat de la autorul reclamantei, cererea nu cuprinde motive
concrete de contestare a dispoziției sub aspectul soluției de respingere a cererii
de restituire în natură a imobilului ce a aparținut lui V.A. Nici în apel,
reclamanta nu a adus critici privind modalitatea de soluționare a acțiunii, în
primă instanță, în ceea ce privește menținerea dispoziției atacate sub aspectul
respingerii cererii de restituire în natură a imobilului menționat.
De asemenea, instanța de apel a
reținut, față de cererea depusă la fila 300 dosar fond, că reclamanta a recunoscut
imposibilitatea restituirii în natură a terenul proprietatea autorului său, în
raport de situația lui actuală, fiind ocupat de lucrări de utilitate publică, aspect
pe care l-a avut în vedere atunci când a considerat că dispoziția emisă de
Primar este atacată în parte, cu privire la forma de reparație prin echivalent.
Ca atare, nu se poate considera că
instanța de apel ar fi utilizat termeni juridici incorecți sau străini de
natura pricinii în raport de limitele de învestire prin cererea de chemare în
judecată, care, cum s-a arătat deja, nu se referă la contestarea soluției de
respingere a cererii de restituire în natură a imobilului, cum a reținut, în
mod corect, Curtea de Apel.
În ceea ce privește refuzul unității
deținătoare a imobilului de a face aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001,
ceea ce ar fi condus la o altă calificare a acțiunii, și anume de contestație
împotriva acestui refuz, susținerile recurentei sunt, de asemenea,
neîntemeiate. Pârâtul a emis două dispoziții în legătură cu pretențiile
reclamantei privind imobilul, procedând la interpretarea și aplicarea actului
normativ în discuție în sensul celor considerate de această parte, reclamanta având
posibilitatea să conteste actul emis de unitatea deținătoare, în condițiile
art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală [art. 24 alin. (7)
din Lege, în forma veche].
Formularea acțiunii care reprezintă
obiectul dosarului de față constituie expresia liberului acces la justiție, de
al cărui exercițiu reclamanta a beneficiat conform art. 21 din Constituția
României și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, pretențiile sale fiind analizate atât în fapt, cât
și în drept, de instanțe, în limitele învestirii.
Cauza acțiunii formulate de
reclamantă este determinată de scopul pentru care a fost promovat demersul
judiciar respectiv, și anume obținerea unei hotărâri prin care să acorde, în
compensare, terenul solicitat de parte, instanța soluționând pretențiile
reclamantei în raport de motivul care a determinat-o să acționeze. Nu se poate
vorbi, prin urmare, de „denaturarea” cauzei procesului, așa cum a afirmat
recurenta în mod nefundamentat.
S-a mai susținut că instanța de apel
ar fi trebuit să exprime, prin dispozitiv, punctul de vedere cu privire la
dispoziția atacată nr. 6790/2006, cu atât mai mult cu cât nici prima instanță
nu a precizat, în aceeași parte a hotărârii, aprecierea sa în legătură cu
legalitatea și temeinicia dispoziției respective.
Contrar susținerilor recurentei,
ambele instanțe au menționat, în dispozitivul hotărârilor pronunțate, concluzia
lor asupra dispoziției atacate, prin însăși soluția pronunțată, de respingere a
acțiunii, respectiv a apelului declarat de reclamantă. Dispoziția instanțelor,
de respingere a acțiunii, respectiv a apelului, corespunde pe deplin cu tehnica
de redactare a conținutului dispozitivului, în care trebuie consemnată soluția
dată asupra mijlocului procedural exercitat de parte (cererea de chemare în
judecată, cale de atac), fără să se specifice argumentele care au condus la
rezolvarea dată demersului procesual respectiv. Motivele pentru care instanțele
au respins acțiunea și apelul reclamantei se regăsesc în partea de mijloc a
hotărârii, care cuprinde argumentele de fapt și de drept ce au format
convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile
părților, în condițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu alte cuvinte, punctul
de vedere al instanțelor în legătură cu legalitatea și temeinicia dispoziției
atacate, în raport de susținerile părților. În consecință, în afara soluției
date de instanțe asupra acțiunii, respectiv a apelului, dispozitivul
hotărârilor nu trebuia să cuprinsă și o mențiune separată privind legalitatea
și temeinicia dispoziției emise de pârât, aceasta fiind subînțeleasă în modul
de rezolvare a cererii introduse la prima instanță și a căii de atac.
Recurenta a mai criticat hotărârea
și pentru încălcarea și aplicarea greșită a legii, și anume a finalității legii
speciale de reparație, dar și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., precum și a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6.
Susținerile sale sunt neîntemeiate.
Astfel, documentul european asigură
protecția dreptului de proprietate, în condițiile art. 1 din Protocolul nr. 1
adițional, în cazul „bunurilor” părții, noțiune care vizează fie „bunurile
actuale”, fie valorile patrimoniale , inclusiv creanțe, în virtutea cărora
reclamanta poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a beneficia
efectiv de un drept de proprietate.
Speranța părții de a i se recunoaște
un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi
considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru
contra României, hotărârea C.E.D.O. din 1 decembrie 2005).
În prima ipoteză, un „bun actual”
pentru care se solicită aplicarea garanțiilor din Convenție, din perspectiva
Protocolului nr. 1, se referă ori la existența bunului în patrimoniul părții,
la data la care se pretinde protecția documentului european, ori la existența
unei hotărâri judecătorești care să-i recunoască un asemenea drept, recurenta
neaflându-se în niciunul dintre cele două cazuri.
Imobilul solicitat în compensare, în
prezentul dosar, ca, de altfel, și cel care a aparținut autorului său, nu se
află în proprietatea reclamantei, ceea ce a și generat formularea, de către
aceasta, a acțiunii de față, și nici nu există o hotărâre de recunoaștere din
partea instanței de judecată a dreptului respectiv; așadar, partea nu este
titulara unui „bun” din perspectiva Convenției Europene.
De asemenea, aceasta nu are nicio
speranță legitimă de a-l obține în cadrul acțiunii de față deoarece bunul
pretins se află în domeniul public al unității administrativ-teritoriale și
este afectat unei utilității publice, având toate caracteristicile unor astfel
de bunuri, printre care și aceea de a fi indisponibil, cum, în mod corect, au
reținut și instanțele anterioare.
În ceea ce privește încălcarea art. 6
din Convenție, recurenta nu a detaliat în ce a constat încălcarea, de către
Curte, a dreptului părții la un proces echitabil, reclamanta beneficiind în
ambele faze anterioare ale litigiului de toate garanțiile procesuale, inclusiv
de soluționarea cauzei de către o instanță independentă și imparțială conform
accepțiunii Convenției.
Rezolvarea pretențiilor deduse
judecății într-un sens care, însă, nu îi este favorabil reclamantei, nu
echivalează cu încălcarea principiilor din Convenție și din Protocolul
adițional nr. 1, deoarece niciunul dintre aceste documente nu-i garantează
părții câștig de cauză.
A mai invocat încălcarea art. 1-6
din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europe ană, texte care conțin, printre altele, definiții și prevederi privind
caracterul obligatoriu pentru România și Bulgaria al tratatelor fundamentale și
al actelor adoptate de instituțiile comunitare anterior aderării.
Nu rezultă din cererea de recurs
care dintre articolele din Tratatul de aderare, cu aplicație directă asupra
litigiului de față, ar fi fost încălcat, recurenta referindu-se, în realitate,
la dispoziții din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, deja analizate pe parcursul acestor considerente, iar
nu la norme comunitare.
În legătură cu preeminența dreptului
comunitar față de sistemul de drept național, reglementată inclusiv prin art. 148
alin. (2) din Constituția României, aceasta reprezintă un aspect de
necontestat, dar fără relevanță juridică pentru procesul de față, recurenta
neopunând un text comunitar care să fi fost incident în cauză unei dispoziții
contrare din legislația națională.
În ceea ce privește
nefuncționalitatea Fondului „Proprietatea”, într-o manieră susceptibilă de a
asigura acordarea efectivă a unor despăgubiri, deși relevată în numeroase
ocazii, de jurisprudența Curții Europene, nu poate fi apreciată în abstract, în
absența finalizării procedurii desfășurate în fața Comisiei Centrale pentru
Stabilirea Despăgubirilor, către care a fost trimis dosarul întocmit în baza
notificării formulate de reclamantă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin
O.U.G. nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor
aferente imobilelor preluate în mod abuziv, s-a introdus, la art. 3 din Titlul
VII al Legii nr. 247/2005, lit. h), care permite emiterea, în condițiile legii,
a titlurilor de plată, ce încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor
asupra statului român, de a primi în numerar o sumă de maxim 500.000 lei.
Pe de altă parte, chiar și în
ipoteza unor disfuncționalități ale Fondului „Proprietatea”, reclamanta nu are
dreptul la forma de reparație prin echivalent pretinsă de ea, deoarece, cum s-a
mai arătat, terenul nu poate forma obiect al dreptului de proprietatea privată,
fiind bun din domeniul public.
În plus, nu a aparținut niciodată reclamantei
sau autorului său, pentru a se pune problema concursului între reparația în
natură, ca regulă a măsurilor reparatorii stabilite prin Legea nr. 10/2001, și
caracterul său de bun public, ci se află în domeniul public al unității
administrativ-teritoriale și în administrarea unei unități de învățământ,
intervenientul Colegiul Național „Ștefan Velovan”, urmând regimul juridic
distinct reglementat de Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică.
Recurenta a mai susținut
nelegalitatea hotărârii și pentru că instanța de apel nu a menționat valoarea
imobilului ce a aparținut autorului reclamantei, de 1.956.298,22 Euro,
reprezentând echivalentul a 6.105.998 lei.
În raport de data emiterii
dispoziției contestate, 2 martie 2006, care este ulterioară intrării în vigoare
a Legii nr. 247/2005 (25 iulie 2005), nici deținătorul imobilului, care face
propunerea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din actul normativ
menționat [potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], nici instanțele
de judecată, nu mai pot să stabilească limitele valorice ale despăgubirilor,
acest atribut revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,
conform art. 13 alin. (1) din Titlul VII.
Referitor la folosirea, de către
instanța de apel, a unor noțiuni care, în opinia recurentei, nu-și găsesc
corespondent în lege, ca „act de dispoziție” și „compensare directă”, argumentele
Curții fiind, astfel, străine de natura pricinii, prezenta instanță constată că
nu sunt întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7
sub acest aspect.
Acordarea unui bun în compensare
reprezintă, într-adevăr, un act de dispoziție deoarece presupune transferul
dreptului de proprietate asupra bunului respectiv dintr-un patrimoniu în altul,
astfel încât concluzia Curții cu privire la natura juridică a acestei măsuri
reparatorii este corectă, chiar dacă, în actul normativ, nu se regăsește definirea
formei de reparație respective din perspectiva clasificării actelor juridice în
raport de importanța lor.
Cât privește noțiunea de „compensare
directă”, într-adevăr, legiuitorul nu o folosește și nici nu este definită, ca
instituție juridică, în doctrina de specialitate, eventual prin raportare la
noțiunea de „compensare indirectă”. În contextul argumentelor deciziei
recurate, este posibil ca instanța de apel să fi avut în vedere că, în cazul
„compensării directe”, spre deosebire de speța de față, nu este necesară
trecerea imobilului din domeniul public în cel privat al unității
administrativ-teritoriale, ci presupune un singur act de dispoziție, constând
în trecerea „directă” a imobilului din patrimoniul deținătorului în cel al
persoanei îndreptățite. În acest sens, Curtea s-a referit la imobile din
categoria celor prevăzute în art. 16 din Legea nr. 10/2001, care au destinația
uzului public, dar au aparținut în proprietate celor care se consideră
îndreptățiți la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi sau autorilor lor.
În această situație, însă,
restituirea bunului în natură nu poate fi calificată drept „compensare”
deoarece măsura de restituire vizează chiar imobilul ce a aparținut celui care
solicită această formă de reparație, în consecință, este chiar o reparație
directă asupra bunului respectiv, și nu prin compensare.
Pe de altă parte, folosirea
improprie a sintagmei de „compensare directă” nu prezintă relevanță asupra
soluției pronunțate atât timp cât aceasta este legală, față de apartenența
imobilului solicitat în compensare la domeniul public al unității
administrativ-teritoriale și de inexistența, la momentul actual, al unui act de
transfer al bunului din domeniul public în domeniul privat al Municipiului, sub
condiția dezafectării prealabile a bunului, în condițiile art. 1.7 din Normele
metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Susținerile recurentei privind
impedimentele ce au generat neefectuarea expertizei pentru imobilul nr. 36, de
asemenea, sunt irelevante față de renunțarea avocatului reclamantei la efectuarea
acestei probe, după cum s-a consemnat în încheierea de ședință din 10
septembrie 2008, în dosarul primei instanțe.
În ceea ce privește pretinsa
contradicție dintre raportul de expertiză efectuat pentru terenul în litigiu și
concluziile instanței de apel referitoare la afectarea imobilului de utilități
publice, Înalta Curte nu poate verifica această critică față de structura
actuală a recursului.
Astfel, susținerile recurentei
vizează schimbarea situației de fapt sub acest aspect, în raport de o probă
administrată în cauză, ceea ce nu se mai poate realiza în urma abrogării
motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I
pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, motiv care permitea reevaluarea situației de
fapt.
În consecință, pentru toate
argumentele prezentate, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele
motivelor de recurs din perspectiva cărora au fost analizate criticile
formulate de reclamantă, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1), va respinge calea
de atac, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de
reclamanta V.R.M. împotriva deciziei nr. 18 din 21 ianuarie 2009 pronunțată de
Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de
familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi,
18 decembrie 2009.