ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10236/2009

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția civilă, sub nr. 2890/63/2006, reclamanta V.R.M. a chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului Craiova și Primarul municipiului Craiova, solicitând anularea dispoziției nr. 6790/2006 emisă de acesta din urmă; acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri deținute de entitatea învestită cu soluționarea notificării nr. 917/N/01, în cazul imposibilității restituirii în natură a imobilului situat în Craiova.

Pe parcursul procesului a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâților Colegiul „Ștefan Velovan” din Craiova, cerere admisă în principiu prin încheierea de ședință din 27 februarie 2008. Prin sentința civilă nr. 243 din 17 septembrie 2008 a aceleiași instanțe, s-a respins excepția tardivității contestației, invocată de pârâții Primăria municipiului Craiova și Primarul municipiului Craiova și de intervenientul accesoriu Colegiul „Ștefan Velovan” din Craiova; s-a admis cererea de intervenție accesorie; s-a respins acțiunea formulată de reclamantă.

În pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut că excepția de tardivitate a formulării contestației este neîntemeiată deoarece nu s-a dovedit că dispoziția anterioară nr. 6342 din 10 iulie 2003, în raport de care s-a susținut excepția respectivă, ar fi fost comunicată reclamantei; pe de altă parte, prin această dispoziție, nu s-a dat o soluție finală asupra pretențiilor părții menționate, ci doar s-a înaintat dosarul Prefecturii județului Dolj, cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii. Pe fond, în raport de dispozițiile art. 10 și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul imposibilității restituirii în natură a imobilului solicitat, măsurile reparatorii prin echivalent constau în acordarea, în compensare, de alte bunuri sau servicii sau acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente pentru imobilele preluate în mod abuziv.

Prima instanță a constatat că bunurile imobile indicate de reclamantă, cu titlu de compensare, nu au caracterul și natura juridică de bunuri imobile disponibile pentru a fi restituite persoanei îndreptățite. În ceea ce privește bunurile aparținând domeniului public, acestea pot fi acordate în compensare dacă, în prealabil, au fost dezafectate și trecute în proprietatea privată a statului sau a unității administrativ-teritoriale, conform prevederilor Legii nr. 213/1998. Măsura compensării reprezintă o veritabilă dare în plată, ceea ce implică efectuarea unui act de dispoziție juridică a deținătorului cu privire la un bun din patrimoniul său. Aprecierea asupra oportunității acordării de bunuri în compensare aparține, exclusiv, deținătorului imobilului care, în speță, este unitatea administrativ-teritorială.

Acordarea de bunuri în compensare are la bază un scop mediat (aprecierea deținătorului referitoare la scoaterea bunului din patrimoniul său ori la necesitatea menținerii acestui bun în patrimoniu), care nu poate fi cenzurat de către instanță. Imobilele solicitate de reclamantă fac parte din domeniul public și sunt necesare și utile activităților de interes public din învățământ, neputând fi atribuite în compensare. În ceea ce privește cererea de intervenție accesorie, aceasta este întemeiată deoarece nu s-a dovedit existența unui imobil disponibil pentru a fi acordat cu titlu de măsuri compensatorii pentru bunurile solicitate. Regimul juridic al terenului aflat în perimetrul împrejmuit la Colegiul „Ștefan Velovan” din Craiova este determinat de Legea nr. 213/1998, în sensul că imobilul aparține domeniului public din municipiul Craiova, este afectat învățământului, domeniu de interes național, după cum rezultă din art. 32 din Constituția României.

Terenul din incinta liceului a devenit, ulterior anului 1945, proprietate de stat, intrând în domeniul public al municipiului Craiova, în condițiile Legii nr. 213/1998 și Legii nr. 84/1995, republicată, privind învățământul, fiind dat în administrarea Consiliului local și Colegiului „Ștefan Velovan” din Craiova, ca bază materială a învățământului. În aceste condiții, terenul este insesizabil și inalienabil și, în consecință, indisponibil. Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta, care a fost respins conform deciziei civile nr. 18 din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Curtea de Apel a constatat că reclamanta nu a contestat afectațiunea actuală a imobilului care a format obiectul notificării, situat în Craiova, ci doar modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Pe de altă parte, prin cererea adresată Primarului, la data de 13 mai 2003, a recunoscut că nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului și a solicitat acordarea despăgubirilor bănești, în cuantum de 400.000 dolari SUA, ceea ce a generat emiterea dispoziției inițiale nr. 6342 din 10 iulie 2003, prin care Primăria municipiului Craiova a înaintat notificarea Prefecturii județului Dolj, ce avea, la acea dată, competența de a propune această formă de măsură reparatorie. Situația actuală a imobilului este confirmată și de expertiza tehnică efectuată în cauză, prin care s-a constatat că terenul este ocupat de extinderea unui bulevard, de blocuri de locuințe și de grădina botanică.

Dispoziția nr. 6790/2006 a Primarului municipiului Craiova, atacată în prezenta cauză, s-a emis ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pârâtul propunând acordarea despăgubirilor în condițiile prevăzute de lege și stabilirea lor de către Comisia Centrală din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Cum această dispoziție a fost emisă după intrarea în vigoare a legii sus-menționate, instanța nu mai avea competența de a stabili cuantumul despăgubirilor, dar, în speță, s-a efectuat o expertiză pentru stabilirea valorii terenului și construcțiilor preluate de la autorul reclamantei. Cuantumul acestora poate face obiect de analiză al instanței de contencios administrativ, după stabilirea lor prin decizia Comisiei Centrale.

În plus, prin acțiune, reclamanta a solicitat nu stabilirea valorii despăgubirilor, ci doar înlocuirea acestei forme de reparație cu cea a compensării cu alte bunuri. Inițial, reclamanta a indicat, în acest sens, imobilele în care funcționează grădinițe, evidențiate în domeniul public al municipiului Craiova, și 14 imobile în care funcționează licee și colegii, solicitând, în final, expertizarea doar a imobilului din Craiova, în care funcționează Colegiul „Ștefan Velovan” din Craiova (Liceul Pedagogic), mai exact, o suprafață de 11.373,02 mp teren. Din expertiza tehnică efectuată în cauză, de expert N., și din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că acest teren este necesar funcționării Colegiului, fiind ocupat de baza sportivă a unității școlare sau afectat unor lucrări de extindere a bazei sportive cu o sală de sport necesară unei normale funcționări a Colegiului, raportat la numărul mare de elevi (1700) și o grădiniță - de aplicație a unității școlare.

Totodată, conform adresei nr. 4255 din 14 iulie 2005 a Agenției pentru Protecția Mediului, partea de teren ce reprezintă parc natural, cu o vechime de peste 125 ani, cuprinde specii de arbori protejate prin lege, astfel că nu i se poate schimba destinația. Pe de altă parte, potrivit art. 166 alin. (4 3 ) teza a II-a, înstrăinarea sau schimbarea destinației bunurilor din baza materială a învățământului se poate realiza doar cu avizul Ministerului Educației și Cercetării, încălcarea acestei dispoziții constituind infracțiune, iar conform alin. (5) din același text, construcțiile și terenurile aferente procesului instructiv educativ nu pot fi transferate decât cu aprobarea guvernului, la propunerea aceluiași minister, fără plată și numai în interes public.

Prin urmare, imobilul solicitat de reclamantă în compensare nu este disponibil în sensul legii. Prima instanță a făcut distincția necesară între ipoteza din art. 16 al Legii nr. 10/2001, ce permite restituirea imobilelor preluate abuziv care aparțin domeniului public, și ipoteza din litigiul de față, a unui imobil aparținând domeniului public, solicitat în compensare, care nu a aparținut persoanei îndreptățite. În mod corect, prima instanță a reținut că această din urmă ipoteză nu este posibilă, compensarea directă presupunând o trecere a imobilului în domeniul privat. Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive: Instanțele au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Raportul juridic dintre Statul Român, prin unitatea administrativ-teritorială, și reclamantă este un raport obligațional, în cadrul căruia primul este debitorul obligației de restituire a imobilului preluat în mod abuziv, iar recurenta este titulara dreptului corespunzător. Acest raport juridic este susceptibil de a fi adus la îndeplinire pe cale judiciară, procedură în cadrul căreia instanța dispune, iar nu părțile. Intenționând să denatureze obiectul cererii deduse judecății și să nu aplice Legea nr. 10/2001, în litera și spiritul ei, în dispozitivul hotărârii recurate, Curtea de Apel Craiova nu a indicat obiectul cererii, ci a menționat „având ca obiect Legea nr. 10/2001”.

Instanțele au rezolvat pretențiile reclamantei într-o manieră în care nici nu au contrazis dreptul acesteia, dar nici nu au acordat satisfacție cererii sale, în raport și de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, instanța a creat concepte noi, care să sprijine poziția Municipiului Craiova, și a calificat litigiul ca fiind o solicitare de anulare parțială a dispoziției pârâtului, deși, în corecta aducere la îndeplinire a caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, este absurd a se conchide că o contestație împotriva refuzului de îndeplinire a prevederilor acestei legi echivalează cu o cerere de anulare parțială a dispoziției emise.

Și dacă această calificare a contestației ar avea vreun corespondent literar, ar fi trebuit să conducă, în mod obligatoriu, instanța de apel la exprimarea, prin dispozitiv, a punctului de vedere cu privire la dispoziția emisă nr. 6790/2006, în raport de faptul că nici instanța de fond nu a precizat în dispozitivul sentinței punctul de vedere asupra legalității și temeiniciei acestei dispoziții. Pe lângă viciul de a denatura cauza procesului, eroarea de a se opera cu conceptul de „nulitate parțială”, străin Legii nr. 10/2001 și inadecvat scopului ei, creează și un risc major pentru ordinea de drept. Inventarea unor „categorii” de anulări deschide calea susținerilor că instanțele nu ar fi competente să stabilească valoarea imobilelor, ceea ce ar reprezenta o limitare a principiului liberului acces la justiție, în conținutul său, și ar redeschide precedentul orientării judiciare care a inaugurat cazuistica condamnării României la C.E.D.O.

A mai susținut recurenta că hotărârile sunt date cu încălcarea legii, prin aplicarea greșită a acesteia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanțele au denaturat cererea dedusă judecății, lipsind Legea nr. 10/2001 de orice interpretare echitabilă, în spiritul C.E.D.O. și al Constituției României, și actul normativ însuși de finalitate. Rămâne neacoperit prejudiciul provocat prin încălcarea art. 1-6 din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană: „Constituția și dreptul adoptat de instituțiile Uniunii, în exercitarea competențelor care îi sunt atribuite acesteia, au întâietate față de dreptul statelor membre”.

Pe parcursul procesului, au fost invocate, în repetate rânduri, articole din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu privire la proprietate și la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, hotărârile Curții Europene a drepturilor omului decurg din situația că măsurile reparatorii acordabile în condițiile legii speciale din România nu reprezintă veritabile măsuri de despăgubire; Fondul „Proprietatea” nu este funcțional și nu își îndeplinește rolul presupus de România prin adoptarea legislației referitoare la această problemă. Curtea de Apel inovează conceptul de „compensare directă”, distincție nefăcută de legiuitor.

În cazul inexistenței unei asemenea distincții normative, singura variantă posibilă conduce la concluzia că, prin opoziție cu conceptul de „compensare directă”, caz în care persoana îndreptățită este efectiv despăgubită, în cazul „compensării indirecte”, această persoană nu va fi niciodată despăgubită deoarece Statul, prin unitatea administrativ-teritorială învestită cu soluționarea notificării, nu consideră că se află într-un raport direct obligațional, ci numai într-un amalgam de raporturi indirecte, cu elemente necunoscute. Curtea de Apel face referire și la necesitatea unui „act de dispoziție”, procedând la o nouă încălcare a legii și a principiului liberului acces la justiție, atunci când consideră că instanțele nu pot repara nedreptatea comisă de regimul totalitar și că nu pot hotărî în locul pretinsului act de dispoziție al autorității administrative locale.

Recurenta susține și existența motivelor străine de natura pricinii în cadrul deciziei recurate, care a condus la aplicarea greșită a legii, în condițiile art. 304 pct. 7 teza finală și pct. 9 teza finală C. proc. civ. Prin distincțiile nepermise de lege și analizate în precedent (compensare directă/indirectă, dilema „actului de dispoziție”), instanțele au ajuns la un nou considerent, străin de natura pricinii. Apare și aspectul de inechitate procesuală deoarece, pe de o parte, reclamanta a întreprins toate demersurile pentru a indica imobile de aceeași valoare, aflate în proprietatea municipiului Craiova, iar pe de altă parte, intimata pârâtă a ascuns bunurile disponibile pe care le are în patrimoniu.

Concluzia că persoana căreia i-a fost preluat abuziv bunul are obligația de a indica imobile posibil acordate în compensare este o idee folosită de instanțele anterioare pentru a fundamenta poziția Primarului, care nu se regăsește în lege. Legea a trasat persoanei îndreptățite numai sarcina de a-i indica bunul care i-a fost preluat abuziv. Faptul de a fi arătat disponibilul Municipiului Craiova reprezintă doar o diligență, iar nu o obligație impusă de lege în sarcina persoanei îndreptățite. Curtea de Apel Craiova a susținut că s-au administrat toate probatoriile, deși Primarul municipiului Craiova a refuzat să transmită instanței lista bunurilor disponibile, în timp ce a dispus înstrăinarea de sute de bunuri imobile din patrimoniul municipiului, către diverse persoane, în realizarea intereselor acestora.

Hotărârile cuprind motive străine de natura pricinii ca urmare a interpretării greșite a actului juridic dedus judecății, motive de recurs aflate sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 teza finală și pct. 8 teza I C. proc. civ. Astfel, Curtea de Apel nu a menționat valoarea imobilului ce a aparținut autorului reclamantei, stabilită prin expertiza judiciară, de 1.956.298,22 Euro, reprezentând echivalentul a 6.105.998 RON. De asemenea, a reținut că s-au administrat toate probele, deși expertul A.M., numit pentru evaluarea imobilului din Municipiul Craiova, posibil de acordat în compensare, a refuzat la numeroase termene să efectueze expertiza, care nici nu a mai fost întocmită, fără aplicarea vreunei sancțiuni judiciare, ceea ce a condus la situația ca proba să nu mai fie pertinentă în raport de stadiul la care ajunseseră lucrările dosarului.

În plus, reclamanta a relevat că expertiza dispusă în cauză nu a putut fi efectuată și față de opoziția agresivă a unui grup de persoane care au susținut că reprezintă conducerea Liceului, fără ca instanța să aplice vreo măsură. În acest cadru, partea sus-menționata a considerat că trebuie să cedeze în sensul acordării unei suprafețe mai mici decât cea care reprezintă echivalentul valoric al proprietății preluate de la autorul său, V.A. Instanța de apel nu menționează nimic în legătură cu aceste lucrări, concluzionând doar că terenul indicat ca fiind posibil de acordat în compensare nu are caracterul de bun disponibil.

Deși părțile au participat la constatările expertului, contrasemnând procesul verbal în care s-a menționat că suprafața de 13.078,22 mp este liberă, neafectată de utilități sau servituți legale, instanțele au susținut exact contrariul și anume că, din expertiza efectuată în cauză, ar reieși că acest teren este ocupat, aspect care nu corespunde probelor administrate. Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea hotărârilor pronunțate de instanțele anterioare și, pe fond, admiterea acțiunii, acordarea, ca măsură reparatorie în compensare, a terenului în suprafață de 11.913,22 mp, teren identificat conform raportului de expertiză, din care urmează a fi scăzută suprafața de 540,20 mp reprezentând groapa bazinului de înot, dezafectat, și o zonă de siguranță, reprezentând o lățime de 4 ml pe fiecare latură, măsurată de la marginea bazinului.

În dosar, au depus întâmpinări intimații pârâți și intervenientul, invocând excepția nulității recursului pentru imposibilitatea încadrării în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și, pe fond, respingerea căii de atac exercitate de reclamantă. În ceea ce privește excepția nulității recursului, aceasta este neîntemeiată deoarece criticile formulate de reclamantă permit încadrarea în cazurile de casare și de modificare prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., iar cele care nu sunt susceptibile de încadrare nu vor fi analizate.

Pe fond, verificând decizia recurată din perspectiva susținerilor formulate de reclamantă și a textelor de lege sus-menționate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Mai întâi, criticile referitoare la natura raportului juridic dintre stat și reclamantă, la rolul instanței în executarea obligațiilor specifice acestui raport juridic, precum și la calificarea cererii de chemare în judecată vor fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., iar nu a art. 304 pct. 8 din același cod.

Astfel, recurenta nu invocă, în susținerea criticilor prezentate în cadrul primului motiv de recurs, un act juridic concret între părți, în sens de convenție sau act juridic unilateral, ale cărui clauze să fi fost interpretate greșit, cu consecința schimbării naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, ci chestiuni de nelegalitate vizând aspectele menționate mai sus. Referitor la posibilitatea instanței de a cenzura un eventual abuz de drept din partea deținătorului unui imobil care cade sub incidența Legii nr. 10/2001 de a nu declara bunurile disponibile care pot fi acordate în compensare, susținerile recurentei sunt întemeiate.

Într-adevăr, în cadrul procedurii judiciare, instanța este abilitată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală (art. 24 în forma de la data intrării în vigoare), să analizeze cererea reclamantului (reclamantei, în speță) sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, inclusiv în ceea ce privește categoria măsurilor reparatorii ce i se cuvine, măsură ce se înscrie în sfera ei de competență (potrivit plenitudinii de jurisdicție) și nu reprezintă o ingerință în atribuțiile organelor administrative. De altfel, spre deosebire de prima instanță care a menționat că oportunitatea acordării unui teren în compensare este lăsată la aprecierea exclusivă a deținătorului bunului respectiv, în calitate de proprietar al acestuia, Curtea de Apel nu a enunțat un astfel de considerent în decizia recurată, astfel încât susținerile recurentei sub acest aspect, deși reale, sunt nerelevante, nefundamentându-se pe argumentarea Curții.

Această instanță a avut în vedere, la soluționarea pretențiilor reclamantei, că bunul solicitat în compensare nu este disponibil în sensul legii și, prin urmare, nu poate forma obiect al formei de reparație propusă de V.R.M. Pe de altă parte, este real că nu reclamantei îi revine obligația, potrivit Legii nr. 10/2001, de a identifica, în patrimoniul deținătorului, bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare pentru imobile preluate abuziv și imposibil de restituit în natură. Conform art. 1 alin. (5) din legea specială, în forma actuală, primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.

În cazul în care deținătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare, astfel cum a declarat pârâtul Primarul municipiului Craiova (fila 243 dosar fond), este fără dubiu că reclamanta are obligația de a individualiza, în mod concret, bunuri cu privire la care consideră că pot fi acordate în compensare. Ea este partea care a optat pentru această formă de reparație și este persoană interesată în probarea existenței unor bunuri disponibile în patrimoniul deținătorului imobilului ce nu poate fi restituit în natură, conform art. 1169 C. civ. Susținerile recurentei în sensul că Primarul municipiului Craiova a înstrăinat numeroase bunuri imobile din patrimoniul său au caracter generic, iar eventuala transmitere a unor astfel de bunuri în proprietatea altor persoane este un argument în plus pentru ca asemenea bunuri să nu mai poată fi atribuite în compensare reclamantei din moment ce au ieșit din patrimoniul intimatului.

Condițiile în care s-au încheiat acte juridice pentru diverse imobile din proprietatea pârâtului nu reprezintă obiect de dezbatere în dosarul de față. Trecerea mențiunii „având ca obiect Legea nr. 10/2001”, în dispozitivul deciziei recurate, nu reprezintă o denaturare a obiectului litigiului, nici nu influențează soluția dată asupra apelului sau pretențiilor reclamantei pe fondul cererii de chemare în judecată și nu constituie o interpretare sau aplicare greșită a dispozițiilor procedurale, de către Curtea de Apel, în condițiile motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea dispoziției nr. 6790/2006 emisă de Primarul municipiului Craiova în baza Legii nr. 10/2001, având ca temei juridic acest act normativ.

În mod clar, apelul declarat de partea sus-menționată a vizat, în esență, aplicarea dispozițiilor acestei legi, astfel încât menționarea actului normativ respectiv în cuprinsul dispozitivului, chiar dacă nu era necesară, nu este greșită, litigiul de față purtând asupra interpretării și aplicării legii în discuție. De asemenea, soluția pronunțată asupra apelului declarat de reclamantă s-a fundamentat pe caracterul indisponibil al imobilului solicitat în compensare, raportat la existența sa în domeniul public și la afectațiunea de bun destinat desfășurării activității unei unități de învățământ, nicidecum nu a fost determinată de indicarea în dispozitiv a Legii nr. 10/2001, care, de altfel, este și incidentă în cauză.

În ceea ce privește pretinsa calificare greșită a cererii de chemare în judecată ca fiind o cerere de anulare parțială a dispoziției nr. 6790 din 2 martie 2006, în loc de contestație împotriva refuzului pârâtului de a aduce la îndeplinire prevederile legii sus-enunțate, criticile recurentei sunt neîntemeiate. Calificarea acțiunii, de către instanța de apel, a avut la bază chiar obiectul cererii, astfel cum a fost menționat de reclamantă, aceasta solicitând anularea dispoziției emise de Primar, este adevărat, nu parțială, cum a reținut Curtea de Apel.

Pe de altă parte, menționarea solicitării de anulare parțială a fost dedusă de instanță din faptul că reclamanta nu a contestat dispoziția în legătură cu respingerea cererii de restituire în natură a imobilului preluat de stat de la autorul său, ci în privința modalității reparației în echivalent, ceea ce înseamnă că pretențiile părții nu pot viza decât o parte din dispoziție, și anume cea referitoare la propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, menționată în art. 2 din actul respectiv. Într-adevăr, deși în cererea de chemare în judecată se solicită acordarea de teren în compensare, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului teren situat în Craiova, preluat de stat de la autorul reclamantei, cererea nu cuprinde motive concrete de contestare a dispoziției sub aspectul soluției de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului ce a aparținut lui V.A.

Nici în apel, reclamanta nu a adus critici privind modalitatea de soluționare a acțiunii, în primă instanță, în ceea ce privește menținerea dispoziției atacate sub aspectul respingerii cererii de restituire în natură a imobilului menționat. De asemenea, instanța de apel a reținut, față de cererea depusă la fila 300 dosar fond, că reclamanta a recunoscut imposibilitatea restituirii în natură a terenul proprietatea autorului său, în raport de situația lui actuală, fiind ocupat de lucrări de utilitate publică, aspect pe care l-a avut în vedere atunci când a considerat că dispoziția emisă de Primar este atacată în parte, cu privire la forma de reparație prin echivalent.

Ca atare, nu se poate considera că instanța de apel ar fi utilizat termeni juridici incorecți sau străini de natura pricinii în raport de limitele de învestire prin cererea de chemare în judecată, care, cum s-a arătat deja, nu se referă la contestarea soluției de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului, cum a reținut, în mod corect, Curtea de Apel. În ceea ce privește refuzul unității deținătoare a imobilului de a face aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ceea ce ar fi condus la o altă calificare a acțiunii, și anume de contestație împotriva acestui refuz, susținerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Pârâtul a emis două dispoziții în legătură cu pretențiile reclamantei privind imobilul, procedând la interpretarea și aplicarea actului normativ în discuție în sensul celor considerate de această parte, reclamanta având posibilitatea să conteste actul emis de unitatea deținătoare, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală [art. 24 alin. (7) din Lege, în forma veche]. Formularea acțiunii care reprezintă obiectul dosarului de față constituie expresia liberului acces la justiție, de al cărui exercițiu reclamanta a beneficiat conform art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pretențiile sale fiind analizate atât în fapt, cât și în drept, de instanțe, în limitele învestirii.

Cauza acțiunii formulate de reclamantă este determinată de scopul pentru care a fost promovat demersul judiciar respectiv, și anume obținerea unei hotărâri prin care să acorde, în compensare, terenul solicitat de parte, instanța soluționând pretențiile reclamantei în raport de motivul care a determinat-o să acționeze. Nu se poate vorbi, prin urmare, de „denaturarea” cauzei procesului, așa cum a afirmat recurenta în mod nefundamentat. S-a mai susținut că instanța de apel ar fi trebuit să exprime, prin dispozitiv, punctul de vedere cu privire la dispoziția atacată nr. 6790/2006, cu atât mai mult cu cât nici prima instanță nu a precizat, în aceeași parte a hotărârii, aprecierea sa în legătură cu legalitatea și temeinicia dispoziției respective.

Contrar susținerilor recurentei, ambele instanțe au menționat, în dispozitivul hotărârilor pronunțate, concluzia lor asupra dispoziției atacate, prin însăși soluția pronunțată, de respingere a acțiunii, respectiv a apelului declarat de reclamantă. Dispoziția instanțelor, de respingere a acțiunii, respectiv a apelului, corespunde pe deplin cu tehnica de redactare a conținutului dispozitivului, în care trebuie consemnată soluția dată asupra mijlocului procedural exercitat de parte (cererea de chemare în judecată, cale de atac), fără să se specifice argumentele care au condus la rezolvarea dată demersului procesual respectiv. Motivele pentru care instanțele au respins acțiunea și apelul reclamantei se regăsesc în partea de mijloc a hotărârii, care cuprinde argumentele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, în condițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., cu alte cuvinte, punctul de vedere al instanțelor în legătură cu legalitatea și temeinicia dispoziției atacate, în raport de susținerile părților. În consecință, în afara soluției date de instanțe asupra acțiunii, respectiv a apelului, dispozitivul hotărârilor nu trebuia să cuprinsă și o mențiune separată privind legalitatea și temeinicia dispoziției emise de pârât, aceasta fiind subînțeleasă în modul de rezolvare a cererii introduse la prima instanță și a căii de atac. Recurenta a mai criticat hotărârea și pentru încălcarea și aplicarea greșită a legii, și anume a finalității legii speciale de reparație, dar și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., precum și a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6. Susținerile sale sunt neîntemeiate.

Astfel, documentul european asigură protecția dreptului de proprietate, în condițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, în cazul „bunurilor” părții, noțiune care vizează fie „bunurile actuale”, fie valorile patrimoniale , inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Speranța părții de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra României, hotărârea C.E.D.O.

din 1 decembrie 2005). În prima ipoteză, un „bun actual” pentru care se solicită aplicarea garanțiilor din Convenție, din perspectiva Protocolului nr. 1, se referă ori la existența bunului în patrimoniul părții, la data la care se pretinde protecția documentului european, ori la existența unei hotărâri judecătorești care să-i recunoască un asemenea drept, recurenta neaflându-se în niciunul dintre cele două cazuri. Imobilul solicitat în compensare, în prezentul dosar, ca, de altfel, și cel care a aparținut autorului său, nu se află în proprietatea reclamantei, ceea ce a și generat formularea, de către aceasta, a acțiunii de față, și nici nu există o hotărâre de recunoaștere din partea instanței de judecată a dreptului respectiv; așadar, partea nu este titulara unui „bun” din perspectiva Convenției Europene.

De asemenea, aceasta nu are nicio speranță legitimă de a-l obține în cadrul acțiunii de față deoarece bunul pretins se află în domeniul public al unității administrativ-teritoriale și este afectat unei utilității publice, având toate caracteristicile unor astfel de bunuri, printre care și aceea de a fi indisponibil, cum, în mod corect, au reținut și instanțele anterioare. În ceea ce privește încălcarea art. 6 din Convenție, recurenta nu a detaliat în ce a constat încălcarea, de către Curte, a dreptului părții la un proces echitabil, reclamanta beneficiind în ambele faze anterioare ale litigiului de toate garanțiile procesuale, inclusiv de soluționarea cauzei de către o instanță independentă și imparțială conform accepțiunii Convenției.

Rezolvarea pretențiilor deduse judecății într-un sens care, însă, nu îi este favorabil reclamantei, nu echivalează cu încălcarea principiilor din Convenție și din Protocolul adițional nr. 1, deoarece niciunul dintre aceste documente nu-i garantează părții câștig de cauză. A mai invocat încălcarea art. 1-6 din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europe ană, texte care conțin, printre altele, definiții și prevederi privind caracterul obligatoriu pentru România și Bulgaria al tratatelor fundamentale și al actelor adoptate de instituțiile comunitare anterior aderării. Nu rezultă din cererea de recurs care dintre articolele din Tratatul de aderare, cu aplicație directă asupra litigiului de față, ar fi fost încălcat, recurenta referindu-se, în realitate, la dispoziții din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deja analizate pe parcursul acestor considerente, iar nu la norme comunitare.

În legătură cu preeminența dreptului comunitar față de sistemul de drept național, reglementată inclusiv prin art. 148 alin. (2) din Constituția României, aceasta reprezintă un aspect de necontestat, dar fără relevanță juridică pentru procesul de față, recurenta neopunând un text comunitar care să fi fost incident în cauză unei dispoziții contrare din legislația națională. În ceea ce privește nefuncționalitatea Fondului „Proprietatea”, într-o manieră susceptibilă de a asigura acordarea efectivă a unor despăgubiri, deși relevată în numeroase ocazii, de jurisprudența Curții Europene, nu poate fi apreciată în abstract, în absența finalizării procedurii desfășurate în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, către care a fost trimis dosarul întocmit în baza notificării formulate de reclamantă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin O.U.G. nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, s-a introdus, la art. 3 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, lit. h), care permite emiterea, în condițiile legii, a titlurilor de plată, ce încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, de a primi în numerar o sumă de maxim 500.000 lei. Pe de altă parte, chiar și în ipoteza unor disfuncționalități ale Fondului „Proprietatea”, reclamanta nu are dreptul la forma de reparație prin echivalent pretinsă de ea, deoarece, cum s-a mai arătat, terenul nu poate forma obiect al dreptului de proprietatea privată, fiind bun din domeniul public.

În plus, nu a aparținut niciodată reclamantei sau autorului său, pentru a se pune problema concursului între reparația în natură, ca regulă a măsurilor reparatorii stabilite prin Legea nr. 10/2001, și caracterul său de bun public, ci se află în domeniul public al unității administrativ-teritoriale și în administrarea unei unități de învățământ, intervenientul Colegiul Național „Ștefan Velovan”, urmând regimul juridic distinct reglementat de Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică. Recurenta a mai susținut nelegalitatea hotărârii și pentru că instanța de apel nu a menționat valoarea imobilului ce a aparținut autorului reclamantei, de 1.956.298,22 Euro, reprezentând echivalentul a 6.105.998 lei.

În raport de data emiterii dispoziției contestate, 2 martie 2006, care este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (25 iulie 2005), nici deținătorul imobilului, care face propunerea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din actul normativ menționat [potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], nici instanțele de judecată, nu mai pot să stabilească limitele valorice ale despăgubirilor, acest atribut revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 13 alin. (1) din Titlul VII. Referitor la folosirea, de către instanța de apel, a unor noțiuni care, în opinia recurentei, nu-și găsesc corespondent în lege, ca „act de dispoziție” și „compensare directă”, argumentele Curții fiind, astfel, străine de natura pricinii, prezenta instanță constată că nu sunt întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 sub acest aspect.

Acordarea unui bun în compensare reprezintă, într-adevăr, un act de dispoziție deoarece presupune transferul dreptului de proprietate asupra bunului respectiv dintr-un patrimoniu în altul, astfel încât concluzia Curții cu privire la natura juridică a acestei măsuri reparatorii este corectă, chiar dacă, în actul normativ, nu se regăsește definirea formei de reparație respective din perspectiva clasificării actelor juridice în raport de importanța lor. Cât privește noțiunea de „compensare directă”, într-adevăr, legiuitorul nu o folosește și nici nu este definită, ca instituție juridică, în doctrina de specialitate, eventual prin raportare la noțiunea de „compensare indirectă”.

În contextul argumentelor deciziei recurate, este posibil ca instanța de apel să fi avut în vedere că, în cazul „compensării directe”, spre deosebire de speța de față, nu este necesară trecerea imobilului din domeniul public în cel privat al unității administrativ-teritoriale, ci presupune un singur act de dispoziție, constând în trecerea „directă” a imobilului din patrimoniul deținătorului în cel al persoanei îndreptățite. În acest sens, Curtea s-a referit la imobile din categoria celor prevăzute în art. 16 din Legea nr. 10/2001, care au destinația uzului public, dar au aparținut în proprietate celor care se consideră îndreptățiți la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi sau autorilor lor.

În această situație, însă, restituirea bunului în natură nu poate fi calificată drept „compensare” deoarece măsura de restituire vizează chiar imobilul ce a aparținut celui care solicită această formă de reparație, în consecință, este chiar o reparație directă asupra bunului respectiv, și nu prin compensare. Pe de altă parte, folosirea improprie a sintagmei de „compensare directă” nu prezintă relevanță asupra soluției pronunțate atât timp cât aceasta este legală, față de apartenența imobilului solicitat în compensare la domeniul public al unității administrativ-teritoriale și de inexistența, la momentul actual, al unui act de transfer al bunului din domeniul public în domeniul privat al Municipiului, sub condiția dezafectării prealabile a bunului, în condițiile art. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. Susținerile recurentei privind impedimentele ce au generat neefectuarea expertizei pentru imobilul nr. 36, de asemenea, sunt irelevante față de renunțarea avocatului reclamantei la efectuarea acestei probe, după cum s-a consemnat în încheierea de ședință din 10 septembrie 2008, în dosarul primei instanțe. În ceea ce privește pretinsa contradicție dintre raportul de expertiză efectuat pentru terenul în litigiu și concluziile instanței de apel referitoare la afectarea imobilului de utilități publice, Înalta Curte nu poate verifica această critică față de structura actuală a recursului. Astfel, susținerile recurentei vizează schimbarea situației de fapt sub acest aspect, în raport de o probă administrată în cauză, ceea ce nu se mai poate realiza în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, motiv care permitea reevaluarea situației de fapt. În consecință, pentru toate argumentele prezentate, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele motivelor de recurs din perspectiva cărora au fost analizate criticile formulate de reclamantă, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1), va respinge calea de atac, ca nefondată. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.R.M. împotriva deciziei nr. 18 din 21 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 decembrie 2009.