ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5937/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta N.E. a chemat în judecată pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând să se dispună anularea deciziei

nr. 1367 din 05 februarie 2008 emisă de pârâtă, prin care a fost respinsă contestația

formulată de reclamantă împotriva hotărârii nr. 213 din 26 septembrie 2007 a Comisiei

Județene Iași pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Comisia județeană reținuse

că în dovedirea calității de refugiat a autorului reclamantei, M.V., nu a fost depus

niciun document oficial sau declarație de martor și nici nu s-a făcut dovada inițierii

unei corespondențe cu instituțiile abilitate în acest sens.

Completându-și cererea,

reclamanta N.E. a arătat că este unica moștenitoare a tatălui său, M.V., născut

la 07 octombrie 1904, în localitatea Florești, județul Soroca, din Basarabia, și

că a moștenit de la părinți o casă și mai multe terenuri, în suprafață de 2 ha,

în intravilanul orașului Bălți din Basarabia, iar tatăl său mai avea în proprietate

28 ha teren agricol, în împrejurimile aceluiași oraș.

Sesizat inițial, Tribunalul

Iași, prin sentința civilă nr. 1043/CA din 25 noiembrie 2008, a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași.

Prin sentința nr. 82/CA

din 14 mai 2009, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal,

a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, instanța de fond a reținut că probatoriul administrat nu este suficient

și de natură a crea convingerea cu privire la temeinicia solicitărilor formulate.

Astfel, din documentele

emise de Arhiva Națională a Republicii Moldova și Arhiva Municipală a Orașului Bălți

rezultă că numele autorilor reclamantei nu figurează pe listele cuprinzând proprietățile

imobiliare supuse naționalizării în anii 1945-1947 neexistând informații despre

averea acestora nici pentru perioada anterioară anului 1944.

Instanța fondului a avut

în vedere și dispozițiile art. 7 din Legea nr. 290/2003, potrivit cărora, în situația

imposibilității temporare de a procura acte doveditoare, solicitanții trebuiau să

depună cererea cu acte incomplete sau neînsoțită de acte, menționând procurarea

ulterioară a dovezilor.

Or, reclamanta nu a depus

acte doveditoare și nici nu a susținut că ar fi în imposibilitatea de a le procura,

declarația pe proprie răspundere a acesteia, precum și declarațiile a 2 martori

fiind considerate insuficiente fără dovedirea imposibilității de a procura documente

oficiale.

Curtea de Apel Iași a

mai reținut că nu s-a făcut dovada prin niciun înscris că, la data când se pretinde

că autorul reclamantei s-a refugiat, acesta avea în proprietate bunurile imobile

pentru care se pretind despăgubiri sau compensații.

Împotriva sentinței pronunțate

de instanța de fond a declarat recurs reclamanta N.E., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea căii de atac,

încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a făcut

o prezentare a istoricului litigiului, arătând că deși nu a depus acte doveditoare

în momentul formulării cererii și nici cu ocazia contestației, acțiunea trebuia

admisă întrucât legea nu prevede nicio sancțiune pentru nerespectarea termenului

prevăzut la art. 7 din Legea nr. 290/2003, aceste acte putând fi depuse inclusiv

la instanța de judecată, ceea ce ar fi făcut.

Mai mult susține recurenta

atâta timp cât a făcut dovada imposibilității de a procura acte de proprietate,

legea permite dovedirea acestor bunuri prin declarații de martori.

Prin întâmpinare, intimata

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în baza art. 308 C.

proc. civ. a solicitat menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală.

Examinând cauza, conform

prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele, inclusiv conform

art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a motivului de ordine publică privind competența

materială de soluționare a cauzei, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea

recursului pentru următoarele considerente:

Reclamanta-recurentă N.E.

a chemat la instanța de contencios administrativ pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, solicitând anularea deciziei nr. 1367 din 05 august

2008 dată în aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații

cetățenilor români pentru bunurile proprietatea acestora, sechestrate, reținute

sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de

război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate,

semnat la Paris la 10 februarie 1947.

Înalta Curte apreciază

că, pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu, sunt relevante

prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003.

Conform alin. (3) al

art. anterior indicat, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit

de hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea

Legii nr. 290/2003 poate face contestație la Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

În plus, alin. (4) al

aceluiași articol prevede că, în termen de cel mult 60 de zile, Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003

va analiza contestațiile și le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată

a vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care

coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Alin. (5) din articolul

în discuție precizează că hotărârile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților

sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

De asemenea, art. 17

alin. (6) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea Normelor metodologice de aplicare

a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, menționează faptul că deciziile

vicepreședintelui sunt supuse, controlului judecătoresc, conform prevederilor legale,

putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios

administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.

Astfel, deși în urma modificării,

legea prin prevederile alin. (5) al art. 8, ar putea fi considerată neclară, dacă

se face paralelă cu celelalte dispoziții ale art. 8 și cu normele de aplicare ale

Legii nr. 290/2003, din interpretarea tuturor acestor texte normative rezultă că

actele administrative emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanța de contencios administrativ,

fiind vorba de o competență exclusivă a Tribunalului.

Ca atare, sunt aplicabile

dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care dispun că necompetența este de

ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad,

în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o Curte de apel.

Competența materială a

instanței de judecată este reglementată de norme imperative.

În litigiul de față suntem

în prezența unei acțiuni prin care se solicită anularea deciziei motivată a vicepreșendintelui

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin care s-a respins contestația

formulată de reclamanta-recurentă conform art. 3 din Legea nr. 290/2003.

Altfel spus, trebuie aplicat

principiul lex specialia generalibus derogant fiind vorba despre un litigiu generat

de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 290/2003.

Prin urmare, instanța

de control judiciar reține că nu sunt incidente în speță normele de drept comun

în materia competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10

din Legea nr. 554/2004, modificată.

Se constată astfel că

în cauză competența de soluționare a acțiunii aparține Tribunalului, secția de contencios

administrativ, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (5) și (6) din Legea nr. 290/2003,

dispoziții cu caracter special derogatoriu de la dreptul comun în materie, reprezentat

de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În consecință, Înalta

Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3

C. proc. civ., va admite recursul și în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va

casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de N.E. împotriva sentinței nr. 82/CA din 14 mai 2009 a Curții de Apel Iași, secția

contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Iași, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 decembrie 2009.