ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5231/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul T.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, constatarea refuzului nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea privind stabilirea datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române și obligarea pârâtului să-i primească cererea în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și să-i plătească daune morale în cuantum de 1.000 RON. Prin sentința civilă nr. 1387 din 18 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de T.S., reținând următoarele: - reclamantul T.S.

s-a adresat prima dată autorității publice pârâte pentru depunerea cererii de redobândire a cetățeniei române la data de 09 februarie 2009; - din apărările pârâtului formulate prin întâmpinare rezultă că la secția consulară a Ambasadei României la Chișinău există peste 360.000 de cereri de intenție formulate de cetățeni moldoveni, iar de la începutul anului 2007 au fost depuse doar 1600 de dosare, restul persoanelor fiind invitate să depună dosarele în ordinea cronologică a formulării cererilor; - din coroborarea dispozițiilor Convenției Europene asupra Cetățeniei cu ale Legii nr. 21/1991 se constată că nici unul dintre aceste acte normative nu impun statului membru sau autorităților publice din statele membre să soluționeze cererea într-un anume termen; - față de data introducerii prezentei acțiuni – 02 septembrie 2009, raportată la data primei cereri adresate secției consulare a Ambasadei României de la Chișinău - s-a constatat că nu a trecut un termen de 6 luni, respectiv, termenul rezonabil în accepțiunea Curții, pentru a aprecia că pârâtul a refuzat să examineze cererea reclamantei în termenul recomandat de Convenția Europeană.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul T.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs se susține, în esență, că deși reclamantul s-a adresat în mai multe rânduri secției consulare din Chișinău pentru a fi programat la o anumită dată pentru depunerea actelor necesare redobândirii cetățeniei române, în temeiul Legii nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, cererile formulate în acest sens au rămas fără răspuns din partea autorităților care în mod nejustificat au motivat că de la data depunerii cererilor reclamanților secția consulară a Ambasadei României la Chișinău se află în etapa de procesare a cererilor depuse la începutul anului 2006. A mai arătat recurentul că motivarea potrivit căreia în Republica Moldova există o singură locație unde se pot primi cereri de redobândire a cetățeniei române nu poate constitui o scuză pentru nerespectarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu atât mai mult cu cât condițiile specifice de desfășurare a acestei activități au fost avute în vedere de legiuitor care a statuat prin art. 12 din Legea nr. 21/1991 că cererile de redobândire a cetățeniei române se vor depune la secțiile consulare ale României din statele de reședință ale petenților.

De altfel, a mai precizat reclamantul-recurent, că deși cererea prin care au solicitat redobândirea cetățeniei române a fost adresată pârâtei pe data de 09 februarie 2009, nici până la momentul formulării recursului pârâtul nu a comunicat data la care se va putea de pune cererea de redobândire a cetățeniei române. Or, în conformitate cu hotărârile instanțelor judecătorești prin termen rezonabil de soluționare a unei cereri se înțelege cel mult 6 luni de la data primei cereri trimise prin scrisoare recomandată, termen care la momentul pronunțării deciziei în recurs va fi de mult expirat. Recursul este întemeiat.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va admite recursul formulat pentru considerentele ce urmează: Potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991 a cetățeniei române, cu modificările și completările ulterioare, „Persoanele care au domiciliul sau reședința în străinătate pot depune cererea de acordare, întemeiată pe dispozițiile art. 10 1 , sau de redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare competente ale României.

Cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie". Înalta Curte a constatat că reclamantul s-a adresat în mai multe rânduri pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea cetățeniei române, însă cererea a rămas tară soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva României). Or, din această perspectivă Înalta Curte reține că neprimirea cererii formulate de recurentul-reclamant, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii cetățeniei române. Principiul legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile, or în cauza de față Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul cererilor de redobândire a cetățeniei române.

Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudența, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată (cauza Frydlender împotriva Franței și cauza Hartman împotriva Republicii Cehe). În opinia Înaltei Curți litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar neprimirea cererii adresate instituției pârâte este de natură a crea o vătămare a acestuia într-un drept prevăzut de lege, drept la care reclamantul privește cu speranță legitimă.

Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât instituția recurentă a fost în culpă pentru neprimirea cererii reclamantului și trebuia să-și ia toate diligentele pentru rezolvarea situației create. Orice amânare în soluționarea cererii ar însemna depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, amânarea pentru o dată neprecizată în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 5 54/2004, modificată.

De asemenea, Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele internaționale. Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a cetățeniei române, văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of.

nr. 490/09.07.2002, dispoziții conform cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie. Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, pe fond va obliga pârâtul să primească cererea reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de T.S., împotriva Sentinței civile nr. 1387 din 18 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și obligă Ministerul Afacerilor Externe să primească cererea reclamantului T.S. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2010.