ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1137/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, reclamanta T.T. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, pentru A.R. din Republica Moldova, ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se constate refuzul nejustificat al

pârâtului de a soluționa cererea sa privind stabilirea datei pentru primirea

actelor necesare redobândirii cetățeniei române, și pe cale de consecință să

fie obligat să primească de îndată cererea reclamantei și actele necesare cu

privire la redobândirea cetățeniei române, cât și obligarea pârâtului la plata

sumei de 1000 lei cu titlu de daune morale.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că în luna august 2008 s-a prezentat personal la Secția Consulară a A.R.

la Chișinău, în vederea depunerii cererii și a actelor necesare pentru redobândirea

cetățeniei române.

A mai arătat reclamanta că a primit

răspuns prin adresa nr. G5-1/P/1699 din 02 octombrie 2008 a D.R.C. din cadrul

M.A.E., în sensul că urmează a fi programată pentru depunerea cererii.

Reclamanta a revenit cu o nouă cerere, în data de 20 octombrie 2008, invocând

obligația de soluționare într-un termen rezonabil, termen care nu a fost

respectat de pârât.

A apreciat reclamanta că îi este

îngrădit dreptul actual, legal și constituțional de depunere, înregistrare a

cererii de redobândire a cetățeniei române, drept reglementat de Legea nr. 21/1991.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul

Ministerul Afacerilor Externe a solicitat respingerea acțiunii, invocând

numărul foarte mare de astfel de solicitări, de ordinul sutelor de mii, precum

și dificultățile generate de spațiul prea mic al secției consulare, numărul

restrâns de funcționari, astfel că cererile sunt procesate în ordine

cronologică, fiind inechitabilă soluționarea „peste rând” a cererii reclamantei.

La termenul de judecată din data de

24 aprilie 2009, Curtea a invocat din oficiu excepția netimbrării capătului

accesoriu având ca obiect daunele morale, după punerea în vedere a reclamantei a

timbrajului și precizarea reprezentanților acesteia că nu înțeleg să satisfacă

timbrajul pe acest petit.

Prin Sentința nr. 1592 din 10

aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ

și fiscal, a fost admisă excepția netimbrării capătului accesoriu având ca

obiect daunele morale și a fost admisă, în parte, cererea formulată. Instanța a

obligat pârâtul să primească de îndată cererea și actele reclamantei pentru

redobândirea cetățeniei române. Instanța a anulat capătul accesoriu având ca

obiect daunele morale, ca netimbrat.

Pe fondul cauzei, prima instanță a

apreciat că amânarea reclamantei pentru o durată neprecizată pentru depunerea

cererii de redobândire a cetățeniei române, duce la imposibilitatea de

valorificare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 21/1991, lipsind de efecte

juridice prevederile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, cu atât mai mult

cu cât aceasta este prima etapă a procedurii prevăzute de lege.

În atare condiții, prima instanță a

constatat refuzul pârâtului de a soluționa cererea reclamantei privind

stabilirea datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei

române și a apreciat că motivele manageriale invocate de pârât nu au relevanță

sub acest aspect.

Referitor la capătul accesoriu al

cererii, având ca obiect daune morale, instanța a constatat că reclamanta nu a

achitat taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar datorate potrivit

dispozițiilor art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997, astfel că aceasta l-a

anulat ca netimbrat.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea

ei în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

A fost invocat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a susținut

că soluția adoptată asupra fondului cauzei, este rezultatul interpretării

greșite a legii.

Criticând concluzia nerespectării

termenului rezonabil, recurentul a susținut că răspunsul transmis reclamantului

nu încorporează un refuz și, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca

exprimând o restricționare a unui drept.

Pentru instanța de fond nu a avut

relevanță starea de fapt obiectivă invocată de M.A.E., deși tocmai aceasta a

determinat, într-o legătură cauzală directă, situația specifică a derulării

procedurii consulare în discuție.

Motivele obiective invocate, care nu

au fost valorificate drept cauză exoneratoare de culpă administrativă, au o

importanță esențială, din moment ce actul de organizare a activității M.A.E. în

Republica Moldova nu a aparținut integral deciziei luate la nivelul instituției

acestuia, așa cum o pot face celelalte autorități administrative române de pe

cuprinsul țării în gestionarea atribuțiilor ce le revin.

În opinia recurentului, nu se poate

pune semnul echivalenței între factorul volitiv, definit ca sursă a refuzului

indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și factorul obiectiv

al imposibilității autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii

Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire și pentru

procesarea acestor solicitări într-un termen cât mai scurt.

Or, în lipsa unei culpe

administrative, instituția pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii

contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită și să primească

cererea reclamantei.

Totodată, susține recurentul, în

lipsa unui termen legal concret, puterea judecătorească nu se poate substitui

puterii legislative în a edicta termenele de primire a cererilor, dereglând

activitatea secției consulare a A.R. la Chișinău.

Pe de altă parte, durata termenului

rezonabil, decantată în jurisprudența C.E.D.O., se aplică numai în cazurile

expres specificate, respectiv atunci când solicitanții sunt rezidenți în țara a

cărei cetățenie o solicită, putându-li-se limita drepturile față de celelalte

persoane în mijlocul cărora trăiesc în mod statornic și care se bucură de

plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză în care nu

se regăsește și reclamanta.

Mai mult, durata termenului

rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări trebuie determinată în

funcție de toate circumstanțele relevante, în sensul aceleiași jurisprudențe,

neputându-se omite faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei se

subsumează dreptului suveran al statului de a analiza aceste cereri raportat la

condițiile obiective în care activitatea în cauză se poate desfășura.

Prin urmare, a concluzionat

recurentul, instanța nu avea niciun temei legal pentru obligarea M.A.E. la

stabilirea datei de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei, fiind

inacceptabil ca aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului de

drept cutumiar, specific spațiului anglo-saxon, în condițiile în care sistemul

de drept de origine continentală (franceză și germană) nu admite decât

aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii.

S-a precizat, de asemenea, că,

raportat la numărul mare (peste 300.000) al cererilor de programare, s-au făcut

demersuri pentru modificarea cadrului legislativ, astfel încât documentele

vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi depuse și la prefecturile oricărui

județ din România, concluzionându-se că lipsa de diligență a S.R. pentru deblocarea

impasului real în care s-a ajuns în ceea ce privește activitatea actului de

preluare a cererilor nu poate fi reținută.

Examinând actele dosarului,

hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor

legale incidente în materia supusă controlului judiciar, și cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Se impune în mod evident, cel puțin

pentru anumite considerente circumscrise necesității respectării rigorii

juridice și aplicării unitare a legii, ca pentru examinarea temeiniciei

acțiunii reclamantei să fie avută în vedere aceeași dată a depunerii ultimei

cereri, pasivitatea/așteptarea recurentului din perioada anterioară nefiind de

natură să justifice reținerea unei eventuale culpe administrative în sarcina

instituției pârâtei prin raportare la data primei cereri, în condițiile în care

această pasivitate a avut drept consecință decăderea reclamantei din dreptul de

a recurge la forța de constrângere a S.R. pentru rezolvarea acesteia, cum s-a

arătat mai sus. Aceasta cu atât mai mult cu cât comportamentul reclamantei

constituie, alături de cel al autorității competente, unul din criteriile

consacrate în jurisprudența C.E.D.O. pentru stabilirea caracterului rezonabil

al duratei unei proceduri.

Reglementând obiectul acțiunii

judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr. 554/2004 prevede că se

poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră

vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluționarea în termen

sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin

refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru

exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

În înțelesul acestei legi,

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri rezidă în faptul de a nu

răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii,

dacă prin lege nu se prevede alt termen [(art. 2 alin. (1) lit. h)].

Recurentul-pârât a răspuns petiționarului,

iar în ipoteza prevăzută la art. 2 alin. (1), lit. h) din Legea nr. 554/2004 nu

se face nicio distincție în funcție de tipul soluției administrative

oferită-favorabilă sau nefavorabilă.

Or, în aceste condiții, tăcerea

administrației ca act administrativ asimilat, supus controlului de legalitate

exercitat de instanța de contencios administrativ, nu poate fi reținută,

ipoteza art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nefiind îndeplinită.

Totodată, în raport cu

circumstanțele concrete ale cauzei, existența unei vătămări a reclamantei în

interesul său legitim derivat din vocația dobândită în temeiul art. 10

1

din Legea nr. 21/1991, de a redobândi sau de a i se recunoaște cetățenia română,

care să fie produsă printr-un refuz nejustificat de soluționare a cererii sale,

grefat pe un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i), teza I și lit.

n) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reținută, impunându-se a se examina doar

dacă o atare vătămare a fost cauzată din perspectiva nerespectării limitelor

rezonabilității în stabilirea termenelor pentru depunerea actelor necesare

pentru redobândirea cetățeniei.

Legiuitorul a reglementat, prin art.

12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor care au domiciliul sau

reședința în străinătate de a depune cererea de redobândire a cetățeniei

române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de

lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale României, fără a

stabili și un termen în care autoritățile române trebuie să proceseze astfel de

cereri.

Convenția Europeană pentru

Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de

România prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10, că „fiecare stat

parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale sau

eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Obligația astfel instituită

subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar aprecierea

caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare cauză în

parte, în funcție de toate circumstanțele relevante și ținând cont de

criteriile consacrate în jurisprudența C.E.D.O., în special complexitatea

cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

Din această perspectivă, nu se poate

face abstracție de faptul că cererea reclamantei de a fi programată pentru

depunerea actelor necesare în vederea redobândirii cetățeniei nu a fost

soluționată nici până la această dată.

Prin urmare, având în vedere și

faptul că măsurile preconizate pentru deblocarea impasului creat, la care s-a

făcut referire în motivarea cererii de recurs, nu au devenit operaționale, se

impune a se concluziona că limita rezonabilității în soluționarea cererii reclamantei,

raportat desigur și la obiectul acesteia, a fost depășită, motiv pentru care

soluția adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată.

Reținând, față de cele expuse, că nu

subzistă în cauză nici un motiv care să impună casarea sau modificarea hotărârii

atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Afacerilor Externe împotriva Sentinței nr. 1592 din 10 aprilie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 martie 2010.