ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1141/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1141/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, reclamantul G.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Afacerilor Externe - pentru Ambasada României din Republica Moldova,

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate refuzul

nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea sa privind stabilirea

datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei

române, și pe cale de consecință să fie obligat să

stabilească data de depunere a cererii într-un termen de maxim 2 luni de

la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

A mai solicitat și obligarea pârâtului la acordarea daunelor morale

în cuantum de 1000 lei.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în luna

octombrie 2008 s-a prezentat personal la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău, în vederea depunerii cererii și a actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei române,

fiind invitat să depună prin poștă cererea sa.

Reclamantul

a mai arătat că potrivit recomandării făcute a depus prin

poștă cererea sa, neprimind însă niciun răspuns de

acceptare, motiv pentru care a apreciat că atitudinea Secției

Consulare reprezintă un refuz nejustificat de a soluționa cererea

privind invitarea într-un termen scurt, rezonabil, în vederea depunerii cererii

de redobândire a cetățeniei române.

A

apreciat reclamantul că îi este îngrădit dreptul actual, legal

și constituțional de depunere, înregistrare a cererii de redobândire

a cetățeniei române, drept reglementat de Legea nr. 21/1991.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe

a solicitat respingerea acțiunii, invocând numărul foarte mare de

astfel de solicitări, de ordinul sutelor de mii, precum și

dificultățile generate de spațiul prea mic al secției

consulare, numărul restrâns de funcționari, astfel că cererile

sunt procesate în ordine cronologică, fiind inechitabilă

soluționarea „peste rând" a cererii reclamantului.

Prin

sentința nr. 2034 din 15 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, a fost

admisă, în parte, cererea formulată. Instanța a obligat pârâtul

să stabilească data de depunere de către reclamant a cererii de

redobândire a cetățeniei române, în termen de 30 de zile de la data

rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri și a respins cererea

privind plata daunelor morale.

Pe

fondul cauzei, prima instanță a apreciat că amânarea

reclamantului pentru o durată neprecizată pentru depunerea cererii de

redobândire a cetățeniei române, duce la imposibilitatea de

valorificare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 21/1991, lipsind de

efecte juridice prevederile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, cu atât

mai mult cu cât aceasta este prima etapă a procedurii prevăzute de

lege.

În atare condiții, prima instanță a constatat refuzul

pârâtului de a soluționa cererea reclamantului privind stabilirea datei

pentru primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române

și a apreciat că motivele manageriale invocate de pârât nu au

relevanță sub acest aspect.

Având în vedere totuși volumul de activitate al pârâtului care are

de înregistrat și de soluționat multe asemenea cereri, Curtea a

considerat că există un caz fortuit care a împiedicat pe pârât

să-și îndeplinească obligația prevăzută de lege,

astfel încât a respins cererea reclamantului privind plata daunelor morale.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe,

solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca

neîntemeiată.

A fost invocat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a

susținut că soluția adoptată asupra fondului cauzei, este

rezultatul interpretării greșite a legii.

Criticând concluzia nerespectării

termenului rezonabil, recurentul a susținut că răspunsul

transmis reclamantului nu încorporează un refuz și, cu atât mai mult,

acesta nu poate fi considerat ca exprimând o restricționare a unui drept.

Pentru instanța de fond nu a avut

relevanță starea de fapt obiectivă invocată de M.A.E.,

deși tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală

directă, situația specifică a derulării procedurii

consulare în discuție.

Motivele obiective invocate, care nu au

fost valorificate drept cauză exoneratoare de culpă

administrativă, au o importanță esențială, din moment

ce actul de organizare a activității M.A.E. în Republica Moldova nu a

aparținut integral deciziei luate la nivelul instituției acestuia,

așa cum o pot face celelalte autorități administrative române de

pe cuprinsul țării în gestionarea atribuțiilor ce le revin.

În opinia recurentului, nu se poate pune

semnul echivalenței între factorul volitiv, definit ca sursă a

refuzului indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și

factorul obiectiv al imposibilității autorităților române

de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru

preluarea cererilor de redobândire și pentru procesarea acestor

solicitări într-un termen cât mai scurt.

Or, în lipsa unei culpe administrative,

instituția pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii

contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică

stabilită și să primească cererea reclamantului.

Totodată, susține recurentul,

în lipsa unui termen legal concret, puterea judecătorească nu se

poate substitui puterii legislative în a edicta termenele de primire a cererilor,

dereglând activitatea secției consulare a Ambasadei Române la Chișinău.

Pe de altă parte, durata termenului

rezonabil, decantată în jurisprudența CEDO, se aplică numai în

cazurile expres specificate, respectiv atunci când solicitanții sunt

rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită,

putându-li-se limita drepturile față de celelalte persoane în

mijlocul cărora trăiesc în mod statornic și care se bucură

de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean,

ipoteză în care nu se regăsește și reclamantul.

Mai mult, durata termenului rezonabil de

procesare a unor astfel de solicitări trebuie determinată în

funcție de toate circumstanțele relevante, în sensul aceleiași

jurisprudențe, neputându-se omite faptul că întreaga procedură

de redobândire a cetățeniei se subsumează dreptului suveran al

statului de a analiza aceste cereri raportat la condițiile obiective în

care activitatea în cauză se poate desfășura.

Prin urmare, a concluzionat recurentul,

instanța nu avea niciun temei legal pentru obligarea M.A.E. la stabilirea

datei de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei, fiind

inacceptabil ca aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului

de drept cutumiar, specific spațiului anglo-saxon, în condițiile în

care sistemul de drept de origine continentală (franceză și

germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de

interpretare a legii.

S-a precizat, de asemenea, că,

raportat la numărul mare (peste 300.000) al cererilor de programare, s-au

făcut demersuri pentru modificarea cadrului legislativ, astfel încât

documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi

depuse și la prefecturile oricărui județ din România,

concluzionându-se că lipsa de diligență a Statului Român pentru deblocarea

impasului real în care s-a ajuns în ceea ce privește activitatea actului

de preluare a cererilor nu poate fi reținută.

Examinând actele dosarului,

hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma

dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului

judiciar, și cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Se impune în mod evident, cel

puțin pentru anumite considerente circumscrise necesității respectării

rigorii juridice și aplicării unitare a legii, ca pentru examinarea

temeiniciei acțiunii reclamantului să fie avută în vedere

aceeași dată a depunerii ultimei cereri, pasivitatea/așteptarea

recurentului din perioada anterioară nefiind de natură să justifice

reținerea unei eventuale culpe administrative în sarcina instituției

pârâtei prin raportare la data primei cereri, în condițiile în care

această pasivitate a avut drept consecință decăderea

reclamantului din dreptul de a recurge la forța de constrângere a Statului

Român pentru rezolvarea acesteia, cum s-a arătat mai sus. Aceasta cu atât

mai mult cu cât comportamentul reclamantului constituie, alături de cel al

autorității competente, unul din criteriile consacrate în

jurisprudența CEDO pentru stabilirea caracterului rezonabil al duratei

unei proceduri.

Reglementând obiectul acțiunii

judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr. 554/2004 prevede

că se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel

care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al

său, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de

soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei

anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau

protejarea dreptului sau interesului legitim.

În înțelesul acestei legi,

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri rezidă în faptul de a

nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea

cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)].

Recurentul-pârât a răspuns

petiționarului, iar în ipoteza prevăzută la art. 2 alin. (1),

lit. h) din Legea nr. 554/2004 nu se face nicio distincție în funcție

de tipul soluției administrative oferită-favorabilă sau

nefavorabilă.

Or, în aceste condiții,

tăcerea administrației ca act administrativ asimilat, supus

controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ, nu poate fi reținută, ipoteza art. 2 alin. (1) lit. h)

din Legea nr. 554/2004 nefiind îndeplinită.

Totodată, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei,

existența unei vătămări a reclamantului în interesul

său legitim derivat din vocația dobândită în temeiul art. 10

1

din Legea nr. 21/1991 – de a redobândi sau de a i se recunoaște

cetățenia română – care să fie produsă printr-un refuz

nejustificat de soluționare a cererii sale, grefat pe un exces de putere,

în sensul art. 2 alin. (1) lit. i), teza I și lit. n) din Legea nr.

554/2004, nu poate fi reținută, impunându-se a se examina doar

dacă o atare vătămare a fost cauzată din perspectiva

nerespectării limitelor rezonabilității în stabilirea termenelor

pentru depunerea actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei.

Legiuitorul a reglementat, prin art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991,

dreptul persoanelor care au domiciliul sau reședința în

străinătate de a depune cererea de redobândire a cetățeniei

române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea

condițiilor impuse de lege, la misiunile sau oficiile consulare competente

ale României, fără a stabili și un termen în care

autoritățile române trebuie să proceseze astfel de cereri.

Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr.

396/2002, dispune însă, prin art. 10, că „fiecare stat parte trebuie

să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei

sale sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Obligația astfel instituită subsumează, în mod evident,

toate etapele unei proceduri, iar aprecierea caracterului rezonabil al duratei

acesteia trebuie făcută în fiecare cauză în parte, în

funcție de toate circumstanțele relevante și ținând cont de

criteriile consacrate în jurisprudența CEDO , în special complexitatea

cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente.

Din această perspectivă, nu se poate face abstracție de

faptul că cererea reclamantului de a fi programat pentru depunerea actelor

necesare în vederea redobândirii cetățeniei nu a fost soluționată

nici până la această dată.

Prin urmare, având în vedere și faptul că măsurile

preconizate pentru deblocarea impasului creat, la care s-a făcut referire

în motivarea cererii de recurs, nu au devenit operaționale, se impune a se

concluziona că limita rezonabilității în soluționarea

cererii reclamantului, raportat desigur și la obiectul acesteia, a fost

depășită, motiv pentru care soluția adoptată de

judecătorul fondului va fi păstrată.

Reținând, față de cele expuse, că nu subzistă

în cauză nici un motiv care să impună casarea sau modificarea

hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 2034 din 15 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 2 martie 2010.