ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3645/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, reclamantul S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Afacerilor Externe, a solicitat obligarea acestuia să stabilească o zi în

termen de 30 zile pentru depunerea cererii și actelor necesare cu privire la

redobândirea cetățeniei române.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că în octombrie 2006 a depus o primă cerere la Secția Consulară a

Ambasadei României din Chișinău, însă i s-a comunicat că trebuie să facă o cerere

scrisă de programare prin poștă, pentru a fi invitat să depună o cerere de

intenție în vederea de către Secția Consulară a Ambasadei României de la

Chișinău în vederea depunerii cererii.

La data de 25 iunie 2009, reclamantul a formulat

o nouă cerere dar fără nici un rezultat, motiv care-l determină să considere că

dreptul prevăzut de Legea nr. 21/1991 îi este îngrădit.

Prin

sentința civilă nr. 105 din 8 ianuarie 2010 Curtea de Apel București a admis

cererea reclamantului S.A. în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe

și a obligat pârâtul să stabilească și să comunice reclamantului o zi pentru

depunerea cererii de redobândire a cetățeniei române și a actelor anexe, în

termen de 30 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a prezentei hotărâri.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul, la

peste un an de la data formulării primei cereri, nu a fost invitat să depună

cererea de redobândire a cetățeniei.

Astfel, instanța de

fond, având în vedere că nici Legea nr. 21/1991 și nici Legea nr. 554/2004 nu

derogă de la termenul general de 30 de zile în care trebuie soluționată cererea,

a apreciat că a fost depășit termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.

10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei.

Împotriva acestei sentinței considerată nelegală și

netemeinică a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de recurs se încadrează în

dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita

aplicare a legii pentru următoarele aspecte.

În primul motiv, recurentul arată că

a invocat în fața instanței de fond excepția prescripției la acțiune, dar nu

s-a reținut în hotărârea atacată că această excepție ar fi fost pusă în discuția

părților.

Al doilea motiv privește pe fond

nelegalitatea soluției dispuse în condițiile în care nu erau îndeplinite în

cauză condițiile existenței unui refuz nejustificat de soluționare a cererii

reclamantului privind înregistrarea cererii de redobândire a cetățeniei române,

în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) și i) din Legea nr. 554/2004.

În dezvoltarea acestei critici,

recurentul susține faptul că a răspuns la cererea intimatei, în sensul că

aceasta va fi soluționată favorabil la momentul la care urmează să fie

procesate și cererile similare ale altor cetățeni moldoveni, depuse în aceeași

perioadă.

Recurentul mai menționează că durata

acestui termen rezonabil a fost decantată în jurisprudența Convenției Europene

a Drepturilor Omului dar, chiar și așa, ea nu se aplică decât în cazurile

expres specificate, în condițiile în care solicitanții sunt rezidenți în țara a

cărei cetățenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin

limitarea drepturilor individului față de celelalte persoane în mijlocul cărora

trăiește în mod statornic și care se bucură de plenitudinea beneficiilor

oferite de statutul de cetățean, ipoteză în care nu se regăsește reclamantul.

În ce

privește eforturile ministerului de a găsi soluții „de lege ferenda”,

recurentul precizează că la data de 19 noiembrie 2009, a intrat în vigoare Legea

nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 care modifică și completează Legea

nr. 21/1991.

Examinând cauza și sentința

recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție

Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate

.

În cauză, nu sunt întrunite

cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea

casării sau modificării hotărârii deoarece prima instanță a reținut corect

situația de fapt în raport cu materialul probator administrat și a realizat o

încadrare juridică adecvată.

În primul rând, Înalta Curte

constată ca fiind nefondată critica recurentului privind greșita soluționare de

către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune

motiv pentru care se impune determinarea, cu prioritate, a momentului de

început al curgerii termenului de prescripție.

În conformitate cu dispozițiile art.

261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele

pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivele de fapt și de drept la care

se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt

și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o

hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care

anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta

fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta nu înseamnă însă că instanța

este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi

sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C.proc.civ., impun doar

cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată

și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și

cele pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile acestora),

cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a

expus motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în

sensul anulării celor două acte administrative.

Astfel, în ceea ce privește prescripția

dreptului la acțiune, Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 11, două

categorii de termene pentru sesizarea instanței de contencios administrativ,

termene a căror natură juridică este prevăzută expres în alin. (5): (i) un

termen de prescripție cu durata de 6 luni, a cărui împlinire are ca efect

stingerea dreptului la acțiune [art. 11 alin. (1)] și (ii) un termen de

decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice și care nu

poate fi depășit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de

suspendare a cursului prescripției avute în vedere la alin. (1), astfel cum

prevede art. 11 alin. (2).

Termenul de prescripție de 6 luni

este aplicabil în cazul cererilor prin care se solicită anularea unui act

administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea

dreptului pretins și repararea pagubei. Acest termen începe să curgă de la date

diferite, în funcție de obiectul acțiunii, în speță fiind relevante momentele

de început prevăzute la lit. b) și c): data comunicării refuzului nejustificat

de soluționare a cererii – în cazul refuzului explicit de soluționare a

acesteia, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. i) teza I; data

expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data

expirării termenului legal de soluționare a cererii – în cazul nesoluționării

în termenul legal a unei cereri, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h).

Termenul de decădere de un an este

reglementat ca o situație de excepție de la regula prescriptibilității acțiunii

în termenul de 6 luni și devine aplicabil numai dacă acțiunea nu a fost

introdusă în termenul de 6 luni din motive temeinice. Acest termen se

calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoștință,

data introducerii cererii, în funcție de obiectul acțiunii, potrivit regulilor

configurate la alin. (1).

Prin alin. (2) al art. 11,

legiuitorul a înțeles să limiteze la 1 an perioada de așteptare a răspunsului

la o cerere, obligând subiectele de drept să depună diligențe și să nu

tergiverseze introducerea acțiunii în contencios administrativ, cu scuza că nu

s-a primit niciun răspuns în scris de la autoritatea publică sesizată și că s-a

așteptat primirea acestuia.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte

apreciază că susținerea recurentului privind greșita aplicare de către prima instanță

a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului

administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat de soluționare a

cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea

cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința în

străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de

actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile

diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi

înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie.

Din lecturarea textului legal

anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un

termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal,

trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană

pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat

parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat că

noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi

definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen

rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în

mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut

ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a

determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau

nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra

întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare

realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie

« civilă », dies a quo începe să curgă de la data sesizării

jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative

prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs

prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în

funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența

sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul

reclamantului și cel al autorităților competente.

Înalta Curte apreciază că intervalul

de timp cuprins între data formulării primei cereri – octombrie 2006 – și data

soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul

dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Pentru aceleași motive, Înalta Curte

nu poate primi nici susținerea potrivit căreia la data de 19 noiembrie 2009 a intrat

în vigoare Legea nr. 354/2009 care modifică și completează Legea nr. 21/1991.

Referitor la susținerile

recurentei-pârâte privind modificarea procedurii de depunere a cererilor de

redobândire a cetățeniei, Înalta Curte, în raport de data depunerii acțiunii

introductive, le apreciază ca fiind fără relevanță.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe

care o va menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr.105 din 8 ianuarie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 septembrie 2010.