ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4499/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții M.I. și M.L.

au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe pentru ca prin hotărârea

ce se va pronunța să fie obligat să stabilească o zi, într-un termen rezonabil,

scurt, maxim 30 de zile, pentru a putea depune cererea de redobândire a cetățeniei

române și actele necesare.

Reclamanții au arătat

că în septembrie 2006 au dorit să depună la Secția Consulară a Ambasadei României

din Chișinău, cererea și actele necesare pentru redobândirea cetățeniei române însă

au fost refuzați.

S-a mai arătat că s-au

prezentat personal cu cererea însă li s-a comunicat că trebuie să facă o cerere

scrisă de programare, prin poștă, pentru a fi invitați să depună cererea de redobândire

a cetățeniei romane.

La data de 23 iunie 2009

au formulat o nouă cerere prin care au solicitat să se stabilească o zi, într-un

termen rezonabil, pentru depunerea cererii și actelor necesare referitoare la redobândirea

cetățeniei române, însă nu au primit niciun răspuns la această cerere.

Pârâtul a depus întâmpinare,

prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 61 din 06 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamanților M.I. și M.L. formulată în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a obligat pârâtul să stabilească

o zi pentru primirea cererii reclamanților de redobândire a cetățeniei române și

a actelor necesare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinței.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a apreciat că nu se poate reține susținerea pârâtului

în sensul că nu este vorba în cauză de un refuz nejustificat, deoarece și necomunicarea

unui răspuns sau neprogramarea reclamanților timp de 3 ani echivalează cu un refuz

de a soluționa cererea într-un termen rezonabil.

De asemenea, în aprecierea

unui termen rezonabil de rezolvare a cererii, în raport de dispozițiile art. 10

al Convenției Europene privind Cetățenia, instanța de fond a reținut că trebuie

avut în vedere și faptul că ulterior primirii dosarului la Chișinău este transmis

la Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, după care este verificat, sunt

solicitate avize de la o serie de autorități și apoi se poate lua o decizie în privința

cererii de redobândire a cetățeniei române.

Instanța de fond a considerat

că dacă s-ar aprecia că este justificată susținerea pârâtului potrivit căreia numai

pentru primirea dosarului și a cererii este necesar un termen îndelungat, în speță

peste 3 ani, atunci întreaga procedură ar dura ani de zile, ceea ce evident nu se

mai poate subscrie unui termen rezonabil așa cum stipulează art. 10 din Convenția

Europeană asupra Cetățeniei ratificată prin Legea nr. 396/2002.

Împotriva hotărârii instanței

de fond, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că instanța a procedat greșit când a constatat că din susținerile reclamanților

reiese că aceștia au dorit să depună cererea de redobândire a cetățeniei române

încă din 2006.

Din piesele dosarului

nu poate fi stabilită această stare de fapt. Nu există nicio dovadă care să confirme

o corespondență poștală a reclamanților cu Ambasada Românei la Chișinău anterior

datei de 23 iunie 2009.

Deci toată argumentarea

din considerente hotărârii instanței de fond este falsă pentru că, în lipsa probelor,

nu este legal a se reține împrejurarea că „neprogramarea reclamanților timp de 3

ani echivalează cu un refuz”.

Recurentul mai menționează

că în prezent, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un nivel satisfăcător

față de anii anteriori, prin deschiderea unei noi locații a Secției Consulare a

Ambasadei României la Chișinău. Dar acumularea cererilor de intenție a cetățenilor

moldoveni pentru redobândirea cetățeniei din perioada când nu se înregistra ritmul

actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează și astăzi o mare dificultate

în îndeplinirea doleanțelor acestor cetățeni de a fi programați cât mai repede în

vederea depunerii actelor.

În lipsa unei culpe administrative,

pentru argumentele susținute, recurentul apreciază că nu putea fi obligat, în baza

legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri

anterior reclamanților, dar care nu au formulat acțiune în instanță), să schimbe

ordinea cronologică stabilită și să primească cererea reclamanților.

Chiar în eventualitatea

în care s-ar considera că cererea de programare a datei pentru prezentarea la sediul

oficiului consular în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei nu a

fost soluționată în cuprinsul a trei ani, trebuia analizat pe fond dacă se întrunesc,

în cauză condițiile de existență ale unui refuz nejustificat.

Răspunsul administrativ

pe care îl oferă Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău în spețe similare

nu încorporează un refuz de soluționare a cererii de depunere a dosarului, ci arată

condițiile concrete în care acesta urmează să fie procesat, fără a conține formulări

pur potestative din partea autorității publice solicitate în sensul de a nu îndeplini

obligația prevăzută de Legea nr. 21/1991.

Pe de o parte, durata

acestui termen rezonabil a fost decantată numai în jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, dar, chiar și așa, ea nu se aplică decât în cazurile expres

specificate în condițiile în care solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie

o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor

individului față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiește în mod statornic

și care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean,

ipoteză în care nu se regăsesc reclamanții.

Pe de altă parte, instanța

nu avea niciun temei legal pentru a obliga ministerul la primirea cererii de redobândire

a cetățeniei „în termen de maxim 30 de zile”. Sistemul românesc de drept, având

origine continentală (franceză și germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice

de interpretare a legii (conform dispozițiilor normative scrise) și este inacceptabil

ca instanța română să judece în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar,

specific spațiului anglo-saxon.

În lipsa unui termen legal

concret, recurentul consideră că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii

executive în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire a cetățeniei.

Recurentul mai menționează

că, la data de 19 noiembrie 2009, a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru

aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 ce modifică și completează Legea nr. 21/1991.

Potrivit acestei legi

cererea și documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi înregistrate

și la birourile teritoriale aflate în subordinea Direcției Cetățenie din cadrul

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, astfel că nu se poate invoca

lipsa de diligență a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a

ajuns la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău în activitatea de colectare

a cererilor actuale de redobândire a cetățeniei române.

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente în cauză, precum și cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Din actele și lucrările

dosarului, rezultă fără putință de tăgadă că intimații-reclamanți nu au făcut dovada

celor reținute de instanța de fond, deoarece la dosar nu există nicio cerere formulată

anterior datei de 23 iunie 2009.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C.

proc. civ.

Potrivit prevederilor

art. 129 C. proc. civ., instanța este în drept să pună întrebări părților sau să

pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea

pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona

dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc.

De asemenea, instanța

este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul

și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor

activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Nu în ultimul rând, instanța

poate să invoce din oficiu încălcarea normelor imperative pentru a se respecta contradictorialitatea

și dreptul la apărare.

Neprocedând în acest mod,

instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

Nu se poate considera

că între data formulării cererii (23 iunie 2009) și data introducerii acțiunii

(08 august 2009) a fost depășit termenul în care autoritățile române trebuiau să

soluționeze cererea.

Potrivit art. 12

alin. (3) din Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința

în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de

actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice

sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată

Comisiei pentru Cetățenie.

Din lecturarea textului

legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit

un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui

asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 06 noiembrie 1997

și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat

parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile

privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia

sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat

că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită

după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie

apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.

Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces,

în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie civilă,

dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el

include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției

este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,

în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente.

În cauza de față, Înalta

Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri

(iunie 2009) și data înregistrării acțiunii (08 august 2009) nu poate reprezenta

o încălcare a garanției instituită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului privind soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că susținerile recurentului sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat

o hotărâre netemeinică și nelegală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, recursul va fi

admis, hotărârea atacată va fi modificată în sensul că va fi respinsă acțiunea intimaților-reclamanți,

ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 61 din 06 ianuarie

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată

în sensul că respinge acțiunea reclamanților M.I. și M.L., ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 octombrie 2010.