ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 654/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul

D.V.  a solicitat instanței obligarea pârâtului Ministerul Afacerilor

Externe să-i primească în termen rezonabil cererea de redobândire a

cetățeniei române.

Reclamantul a arătat în esență ca la data de 13 septembrie

2006 a depus cererea de intenție pentru a fi programat în vederea

depunerii cererii, conform reglementărilor interne ale Ambasadei Române la Chișinău, însă nu a primit nici un răspuns.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției

dreptului la acțiune având în vedere faptul că reclamantul a sesizat

instanța cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art.

11 din Legea nr. 554/2004,

Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că nu poate procesa cererea

reclamantului cu prioritate față de alte cereri, depuse anterior, iar

personalul din cadrul Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău

este subdimensionat în raport cu numărul cererilor existente în lucru.

Prin sentința civilă nr. 2171

din 26 mai 2009 Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantului

și a obligat pârâtul să primească de îndată cererea

reclamantului de redobândire a cetățeniei române, în 30 de zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut că excepția invocată este

nefondată, deoarece pârâtul nu a depus la dosar dovada datei la care a

înregistrat cererea de intenție a reclamantului, în raport cu care se

calculează termenul prevăzut de art. 11 Legea nr. 554/2004.

De asemenea,

instanța de fond a mai constatat că pârâtul nu a dovedit în niciun

mod existența unui număr foarte mare de scrisori de intenție în

raport cu capacitățile de procesare a acestora și prin urmare nu

a putut reține această apărare. Chiar dacă situația

invocată de pârât ar fi reală, se observă o atitudine

inexplicabilă de pasivitate din partea acestei autorități, care

nu a întreprins niciun demers pentru remedierea sau cel puțin atenuarea

problemelor și care nu pare să observe că prin această

atitudine împiedică Statul Român să-și îndeplinească

obligația de examinare a cererilor, obligație asumată prin Legea

nr. 21/1991.

Împotriva hotărârii instanței

de fond pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată

că

față de împrejurarea

că există un răspuns administrativ al MAE ce a fost comunicat

reclamantului, judecătorul fondului trebuia să analizeze dacă

acesta

încorporează un refuz

nejustificat și, cu atât mai mult, dacă acesta poate fi

considerat ca exprimând o restricționare a

realizării unui drept sau interes legitim.

Justificarea

refuzului îndeplinirii operațiunii învederate de reclamant (programarea

datei

pentru depunerea cererii de redobândire a cetățeniei) nu poate atrage

condamnarea autorității administrative solicitate deoarece

contenciosul administrativ (varietate a răspunderii civile delictuale)

sancționează exclusiv culpa administrativă

(prin

dovedirea unei forme de vinovăție) și nu faptul obiectiv al

neîndeplinirii unei atribuții (prezumat relativ, conform art. 1 din Legea

nr. 554/ 2004, a constitui un prejudiciu prin vătămarea adusă de

încălcarea unui drept sau interes legitim al

petiționarului).

Corect este

să menționăm că, la data prezentei, stadiul procesării

cererilor de

redobândire a atins un nivel satisfăcător

față de anii anteriori, prin deschiderea unei noi locații a

Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău. Dar acumularea

cererilor de intenție a cetățenilor

moldoveni pentru redobândirea cetățeniei din

perioada când

nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări)

generează și astăzi o mare dificultate în îndeplinirea

doleanțelor acestor cetățeni de

a fi programați cât mai repede

în vederea depunerii actelor.

În lipsa unei culpe administrative, recurentul

consideră că nu putea fi obligat în baza legii contenciosului

administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior

reclamantului dar care nu au formulat acțiune în instanță), să

schimbe ordinea cronologică stabilită și să primească

cererea reclamantului.

De aceea, recurentul apreciază

că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii

executive în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire a

cetățeniei și de a le impune apoi subscrisului, potrivit autorității

lucrului judecat, într-o ordine ce ar putea însemna dereglarea

activității secției consulare a Ambasadei României în Republica

Moldova.

„Termenul rezonabil" de

soluționare a cererii, invocat de reclamant, nu se regăsește în

legislația română de lege lata.

Pe de o parte, instanța nu avea

nici un temei legal pentru a obliga MAE la stabilirea datei de depunere a

cererii în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a

prezentei hotărâri, iar sistemul românesc de drept, având origine

continentală (franceză și germană) nu admite decât

aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii (conform

dispozițiilor normative scrise) și este inacceptabil ca instanța

română să judece în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar,

specific spațiului anglo-saxon.

Recurentul mai menționează

că durata acestui termen rezonabil a fost decantată în

jurisprudența CEDO dar, chiar și așa, ea nu se aplică decât

în cazurile expres specificate, în condițiile în care solicitanții

sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie o

solicită, durata analizării cererii determină o

vătămare prin limitarea drepturilor individului față de

celelalte persoane în mijlocul cărora trăiește în mod statornic

și care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de

cetățean, ipoteză în care nu se regăsește reclamantul.

Determinarea termenului rezonabil de

procesare a unor astfel de solicitări se stabilește în funcție

de toate circumstanțele relevante.

Pe de altă

parte, este de notorietate faptul că situația de la Secția Consulară a

Ambasadei României în Republica Moldova nu se mai

regăsește la nicio altă secție a

rețelei

misiunilor diplomatice române deoarece, excluzând România, Republica Moldova

este țara cu cel mai mare număr de cetățeni de etnie

română. De aceea,

procedura de programare a depunerii cererii de

redobândire a cetățeniei nu se va

regăsi la

secțiile consulare din țări, precum Canada, unde se află

de-asemenea

persoane

ce-și doresc redobândirea cetățeniei române.

Examinând sentința

recurată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în

baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că

recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare

.

Instanța de control judiciar

constată că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele impuse

de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării

sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat

și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Critica recurentului privind greșita

aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2

alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care definește

noțiunea de refuz nejustificat de soluționare a cererii, nu este

fondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea

cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau

reședința în străinătate pot depune cererea de redobândire

a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc

îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau

oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de

îndată Comisiei pentru cetățenie.

Problema care se impune a fi

rezolvată în cauză este legată de termenul în care

autoritățile române trebuie să soluționeze cererile de redobândire

a cetățeniei române.

Din lecturarea textului legal anterior

arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a

stabilit un termen în care autoritățile române să proceseze

astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui asemenea termen

legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din

Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr.

396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă

astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind

dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a

arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o

noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii

stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat

într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în

considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul

său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului

procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce

conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie «civilă»,

dies

a quo

începe să curgă de la data sesizării jurisdicției

competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile,

atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs

prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în

funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de

jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea

speței, comportamentul reclamantului și cel al

autorităților competente.

În cauză, Înalta Curte

apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării

cererii – septembrie 2006 – și data soluționării cauzei nu poate

fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus

menționate și a jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul

că există un număr foarte mare de cereri, care

depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare a

Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia

măsurile necesare pentru respectarea principiului celerității,

care guvernează materia aflată în discuție.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va

menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 2171 din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.