ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4282/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 171 din 13 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții T.A., I.T. și C.G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției – Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, prin care aceștia au solicitat obligarea pârâtului să le comunice decizia emisă în urma soluționării cererilor depuse în temeiul O.U.G. nr. 214/1999. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în esență, următoarele: Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, instanța a constatat că este neîntemeiată în raport de prevederile art. 1201 C. civ.

S-a reținut că, în speță, reclamanții T.A., I.T. și C.G. au solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a le comunica decizia pronunțată în Dosarul. nr. 492/2006. Prin sentința civilă nr. 1758 din 28 aprilie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 1637/2/2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții T.A., M.S., I.T. și C.G., acțiune care a avut ca obiect refuzul nejustificat al pârâtului Ministerul Justiției de a soluționa cererile ce au format obiectul Dosarului nr. 492/2006 al autorității pârâte.

Instanța de fond a constatat că, în prezenta cauză, reclamanții, deși cunoșteau împrejurarea că Dosarul nr. 492/2006 a fost soluționat, au solicitat comunicarea deciziei de către pârât, reținând că acest obiect al acțiunii nu este identic cu obiectul Dosarului nr. 1637/2/2009, în care a fost vizată o etapă anterioară emiterii actului administrativ de către autoritatea pârâtă. Pentru aceste considerente, constatând că nu este îndeplinită condiția existenței triplei identități de obiect, părți și cauză, Curtea de apel a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârât, ca neîntemeiată. Pe fondul cauzei, s-a reținut de către instanța de fond faptul că acțiunea reclamanților este neîntemeiată în raport de înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Astfel, s-a arătat că din sentința civilă nr. 1758 din 28 aprilie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 1637/2/2009, depusă în copie la dosar, rezultă că în timpul soluționării acestei cauze, pârâtul a comunicat decizia nr. 493 din 22 noiembrie 2007 prin care acesta, prin Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, a respins cererea petenților T.A., I.T. și C.G. Instanța a reținut că din modul de redactare a acțiunii care face obiectul dosarului nu rezultă că reclamanții au înțeles să conteste legalitatea deciziei nr. 492 din 22 noiembrie 2007. Instanța fiind ținută, conform principiului disponibilității părților, de obiectul cererii de chemare în judecată, a constatat că nu poate acorda părților mai mult decât au cerut, în sensul aprecierii acțiunii ca fiind o contestație împotriva deciziei nr. 492 din 22 noiembrie 2007 și nu doar un refuz de comunicare act administrativ.

Astfel, instanța de fond a apreciat că în speță nu este vorba despre un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri și, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri, reclamanții T.A., I.T. și C.G. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că în baza Legii 173/2006 și a O.U.G.

nr. 214/1999 recurenții s-au adresat în termen legal la Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă din cadrul Ministerului Justiției cu cerere, care a făcut obiectul Dosarului nr. 492/2006, prin care au solicitat să se stabilească perioada de persecuție a tatălui și respectiv bunicului lor defunct I.G.C., cu ultimul domiciliul în comuna Mănești, județul Dâmbovița, care a fost persecutat de regimul comunist pe criterii politice, să se dispună acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, precum și daune morale moștenitorilor.

Recurenții au precizat că la Ministerul Justiției - Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă au depus două acțiuni: Prin prima acțiune, introdusă de moștenitorii T.A., I.T., în calitate de fii, și C.G., în calitate de nepot de fiică, care a făcut obiectul Dosarului nr. 492/2006, aceștia au solicitat acordarea drepturilor prevăzute de lege pentru că tatăl și respectiv bunicul lor defunct I.G.C. a fost persecutat de regimul comunist, fiind condamnat pe nedrept la închisoare prin sentințele penale nr. 2046/1957 și nr. 1205/1965 ale Tribunalului Raional Târgoviște. Prin a doua acțiune, introdusă de moștenitorii T.A., M.S., I.T., în calitate de fii, și C.G., nepot de fiică, care a făcut obiectul Dosarului nr. 493/2006, aceștia au solicitat drepturile prevăzute de lege pe motivul că C.A.P.

le-a luat ilegal suprafața de 2,70 ha teren agricol prin sentința civilă nr. 6526/1976 a Judecătoriei Târgoviște și decizia nr. 412/1977 a Tribunalului Județean Dâmbovița. Datorită faptului că până la data de 19 februarie 2009 Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă nu le-a comunicat decizia de soluționare la niciuna din acțiuni, au depus recurs la Curtea de apel. Prin sentința civilă nr. 1758 din 28 aprilie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 1637/2/2009, Curtea de apel a respins acțiunea ca neîntemeiată, acțiune care a avut ca obiect refuzul Ministerului Justiției de a soluționa cererea ce a format obiectul Dosarului nr. 493/2006 și nu al Dosarului nr. 492/2006, cum se arată în sentință.

La data de 24 iunie 2009, recurenții au revenit cu recurs împotriva Comisiei pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă din cadrul Ministerului Justiției pentru acțiunea care a format obiectul Dosarului nr. 492/2006, pe motivul că până la acea dată nu a fost comunicată decizia de soluționare a dosarului. Dosarul a fost repus pe rol și, prin sentința civilă nr. 171 din 13 ianuarie 2010, Curtea de Apel a respins acțiunea ca neîntemeiată, fapt pentru care au declarat recurs în contencios administrativ la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, în recursul formulat, se critică faptul că instanța de fond a respins acțiunea care a avut obiect refuzul Ministerului Justiției de a soluționa cererea ce a format obiectul Dosarului nr. 493/2006 și nu al Dosarului nr. 492/2006, cum se arată în sentința atacată, dar și faptul că nu s-a luat în considerare atitudinea ostilă manifestată față de regimul comunist de numitul I.G.C., situație care ar fi trebuit să conducă la anularea deciziei Comisiei de respingere a cererii de acordare a calității de luptător în rezistența anticomunistă pentru ruda decedată, acordarea calității respective acesteia, precum și acordarea de daune morale către moștenitorii săi. Față de considerentele expuse anterior, recurenții solicită anularea sentinței civile nr. 171 din 13 ianuarie 2010, acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă defunctului I.G.C.

și acordarea de daune morale moștenitorilor. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtului Ministerul Justiției la comunicarea deciziei de respingere a cererilor de acordare a calității de luptător în rezistența anticomunistă formulate pentru ruda decedată a reclamanților și nu o contestație împotriva deciziei nr. 492 din 22 noiembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 492/2006 al Ministerului Justiției.

Din înscrisurile aflate la dosar rezultă cu evidență faptul că în Dosarul nr. 492/2006 a fost pronunțată o decizie, la data de 22 noiembrie 2007, prin care s-a respins cererea de constatare a calității de luptător în rezistența anticomunistă formulată pentru autorul reclamanților, motivat de faptul că aceasta nu se încadrează în dispozițiile art. 1, coroborat cu art. 2 și 3 din O.U.G. nr. 214/1999. Mai mult, prin sentința civilă nr. 1758 din 28 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 1637/2/2009, având ca obiect cererea formulată de reclamanți pentru constatarea refuzului de soluționare a cererii de constatare a calității de luptător în rezistența anticomunistă, s-a reținut că cererea reclamanților a fost soluționată prin decizia nr. 492 din 02 noiembrie 2007, împotriva căreia reclamanții nu au formulat contestație.

Se constată, de asemenea, că reclamanții au luat cunoștință de conținutul deciziei nr. 492/2007 în cadrul procesului anterior soluționat prin sentința civilă nr. 1758 din 28 aprilie 2009. În mod corect a reținut instanța de fond că din modul de redactare al acțiunii care face obiectul prezentului dosar nu rezultă că reclamanții au înțeles să conteste legalitatea deciziei anterior menționate, astfel încât, conform principiului disponibilității părților, instanța este ținută de obiectul cererii de chemare în judecată, neputând acorda părților mai mult decât au cerut. Referitor la solicitarea recurenților de acordare a calității de luptător în rezistența anticomunistă de către instanța de judecată, Înalta Curte reține că potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G.

nr. 214/1999, act normativ cu prevederi speciale, numai Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă poate constata și acorda această calitate persoanelor îndreptățite, iar cu privire la drepturile ce se cuvin persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, acestea sunt enumerate la art. 7 din ordonanță și se acordă numai persoanelor titulare, în viață, în timp ce în cazul persoanelor decedate acordarea calității se face numai cu scopul unei reparații morale și, prin urmare, moștenitorii acestora nu pot beneficia personal de drepturile prevăzute de art. 7 din ordonanță. De asemenea, nici solicitarea de acordare de daune morale nu este întemeiată, având în vedere că în cauză nu s-a produs niciun prejudiciu, respectiv nu s-a făcut dovada prejudiciului moral suferit, nu s-a probat trauma, suferința, șocul cauzat exclusiv de așa-zisa nesoluționare a cererii la termenul dorit.

De altfel, suferința psihică ori durerea sufletească sunt în esență incompatibile cu un echivalent bănesc, astfel încât justificarea acordării unor compensații pecuniare într-un asemenea caz ar putea fi susținută numai dacă ar fi fost probată o vădită rea credință și intenție a pârâtului de a produce suferințe psihice adânci, ori de a discredita în așa măsură încât să producă un prejudiciu moral evident, iar repararea acestuia să necesite în mod firesc compensație monetară. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurenții-reclamanți sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de T.A., I.T. și C.G. împotriva sentinței civile nr. 171 din 13 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2010.