ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1506/2012

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată la data de 13 octombrie 2011, reclamantul M.P.D. în contradictoriu cu Comisariatul General al Gărzii Financiare, a solicitat să se dispună suspendarea executării Deciziei nr. 1255 din 28 iulie 2011 emisă de pârât, până la pronunțarea instanței de fond. 2. Hotărârea Curții de Apel Prin sentința nr. 392 din 22 noiembrie 2011 a Curții de Apel Suceava a fost admisă cererea formulată de reclamantul M.P.D. în contradictoriu cu pârâtul Comisariatul General al Gărzii Financiare, în sensul că a fost suspendată executarea Deciziei nr. 1255 din 28 iulie 2011 a Comisariatului General al Gărzii Financiare, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin Decizia nr. 1255 din 28 iulie 2011, pârâta a dispus eliberarea reclamantului cu data de 29 iulie 2011 din funcția publică teritorială de execuție de comisar clasa I, grad profesional principal, la Garda Financiară Botoșani, ca urmare a reorganizării Gărzii Financiare. La baza emiterii deciziei a stat și Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 2253/2011 privind aprobarea noii structuri pe secții județene, decizii, servicii, compartimente, precum și a numărului total de posturi pe aceste structuri. Procedura inițiată de reclamant, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 este evident una sumară, în care, instanța de contencios administrativ verifică numai aparența dreptului.

Din această perspectivă, prin raportare la art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Curtea a reținut că nepublicarea Ordinului președintelui A.N.A.F. nr. 2253/2011 în M. Of. al României Partea I, act administrativ cu caracter normativ, care a stat la baza emiterii deciziei criticate, este o chestiune de drept care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității tuturor actelor administrative subsecvente. Instanța de primă jurisdicție a reținut că ordinul menționat, prin care s-a procedat la reorganizarea Gărzii Financiare, produce efecte față de toți funcționarii publici ai acestei autorități, așa încât Ordinul, calificat ca fiind un act administrativ cu caracter normativ, se impune a fi publicat în M. Of.

al României, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, astfel încât neîndeplinirea acestei cerințe, conduce la inopozabilitatea lui și evident la nulitatea actelor subsecvente. Lipsa veniturilor lunare de care beneficia reclamantul, anterior emiterii deciziei criticate, inconvenientele serioase de ordin material ale reclamantului, afectarea intereselor minorului pe care reclamantul îl are în întreținere sunt împrejurări de fapt, care, în aprecierea Curții, se circumscriu noțiunii de pagubă iminentă așa cum este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004. 3. Recursul declarat de Garda Financiară - Comisariatul General Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, invocând ca motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Recurenta a arătat că instanța învestită cu soluționarea cererii de suspendare poate numai să pipăie fondul cauzei, evitând a se pronunța asupra acestuia. A precizat că în mod nelegal instanța de fond a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, în condițiile în care nici instanța de fond și nici reclamantul nu au arătat care sunt acele motive de natură a crea o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative a căror suspendare se solicită. S-a arătat că întotdeauna îndoiala serioasă asupra legalității unui act administrativ trebuie constatată cu ușurință, în urma cercetării sumare a dreptului.

Recurenta a precizat că nu s-a făcut o asemenea dovadă, iar dimpotrivă ordinul președintelui Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu privire la organizarea instituțiilor subordonate, nu are un caracter normativ și nu există obligativitatea publicării sale. De asemenea, a fost criticată soluția instanței de fond și cu privire la reținerea ca îndeplinită a condiției pagubei iminente, în condițiile în care nici instanța, dar nici reclamantul nu au arătat care este paguba iminentă ce se va produce și nici nu s-a făcut o dovadă în acest sens. Recurenta a invocat practica judecătorească în materia dedusă judecății, indicând mai multe hotărâri judecătorești în acest sens. II.

Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează: Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a respectivului act administrativ. Este bine cunoscut faptul că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate și că acest act administrativ constituie el însuși titlu executoriu.

A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională. Tocmai de aceea suspendarea actelor administrative, ca operație juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situație de excepție, care poate fi de drept, când legea o prevede sau judecătorească, dar în limitele și condițiile prevăzute de lege. În cauza de față dedusă judecății ne aflăm în situația prevăzută de art. 15 din Legea contenciosului administrativ, în conformitate cu care suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, în acest caz instanța având posibilitatea să dispună suspendarea actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Dispozițiile mai sus citate prevăd obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1), întrucât cele două condiții se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține faptul că prin sentința nr. 49 din 7 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. 933/39/2011 a fost anulat Ordinul nr. 2253 din 23 iunie 2011 emis de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală București, ordin care a stat la baza emiterii actului administrativ atacat în cauza dedusă judecății și care formează obiect al cererii de suspendare de față.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluția dată de instanța sesizată cu acțiunea în anulare a Ordinului nr. 2253/2011 ce a stat la baza emiterii actului administrativ ce se solicită a fi acum suspendat, precum și a Ordinului nr. 1255/2011 este de natură a induce o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, a abuzului autorității, a atitudinii acesteia, iar Înalta Curte reține că această situație este de natură a argumenta cazul bine justificat, iar soluția instanței de fond urmează a fi menținută. Înalta Curte apreciază incidența în cauză a dispozițiilor art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, situație în care măsura suspendării actului administrativ se prelungește până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Înalta Curte a constatat că întotdeauna suspendarea actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale atât în sistemul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene. Din acest punct de vedere, actul normativ incident în cauză răspunde recomandărilor Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, pentru că prevede atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri provizorii de protecție a drepturilor și intereselor particularilor, atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Față de circumstanțele concrete ale cauzei ce formează obiectul dosarului de față, Înalta Curte reține că indiciile de nelegalitate ale actelor contestate se circumscriu dispozițiilor prevăzute de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, fiind de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ și fiind verosimilă iminența producerii unei pagube, în cazul particular supus evaluării. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține hotărârea instanței de fond și, pe cale de consecință, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de Garda Financiară - Comisariatul General împotriva sentinței nr. 392 din 22 noiembrie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2012.