ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1506/2012

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea

înregistrată la data de 13 octombrie 2011, reclamantul M.P.D. în contradictoriu

cu Comisariatul General al Gărzii Financiare, a solicitat să se dispună

suspendarea executării Deciziei nr. 1255 din 28 iulie 2011 emisă de pârât, până

la pronunțarea instanței de fond.

de Apel

Prin sentința nr. 392

din 22 noiembrie 2011 a Curții de Apel Suceava a fost admisă cererea formulată

de reclamantul M.P.D. în contradictoriu cu pârâtul Comisariatul General al

Gărzii Financiare, în sensul că a fost suspendată executarea Deciziei nr. 1255

din 28 iulie 2011 a Comisariatului General al Gărzii Financiare, până la

pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că prin Decizia nr. 1255 din 28 iulie

2011, pârâta a dispus eliberarea reclamantului cu data de 29 iulie 2011 din

funcția publică teritorială de execuție de comisar clasa I, grad profesional

principal, la Garda Financiară Botoșani, ca urmare a reorganizării Gărzii

Financiare.

La baza emiterii

deciziei a stat și Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 2253/2011 privind

aprobarea noii structuri pe secții județene, decizii, servicii, compartimente,

precum și a numărului total de posturi pe aceste structuri.

Procedura inițiată de

reclamant, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 este evident una sumară,

în care, instanța de contencios administrativ verifică numai aparența

dreptului.

Din această

perspectivă, prin raportare la art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Curtea a

reținut că nepublicarea Ordinului președintelui A.N.A.F. nr. 2253/2011 în M.

Of. al României Partea I, act administrativ cu caracter normativ, care a stat

la baza emiterii deciziei criticate, este o chestiune de drept care este de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității tuturor actelor

administrative subsecvente.

Instanța de primă

jurisdicție a reținut că ordinul menționat, prin care s-a procedat la

reorganizarea Gărzii Financiare, produce efecte față de toți funcționarii

publici ai acestei autorități, așa încât Ordinul, calificat ca fiind un act

administrativ cu caracter normativ, se impune a fi publicat în M. Of. al

României, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr.

24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative, astfel încât neîndeplinirea acestei cerințe, conduce la

inopozabilitatea lui și evident la nulitatea actelor subsecvente.

Lipsa veniturilor

lunare de care beneficia reclamantul, anterior emiterii deciziei criticate,

inconvenientele serioase de ordin material ale reclamantului, afectarea

intereselor minorului pe care reclamantul îl are în întreținere sunt

împrejurări de fapt, care, în aprecierea Curții, se circumscriu noțiunii de

pagubă iminentă așa cum este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

de Garda Financiară - Comisariatul General

Recurenta a criticat

hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, invocând ca motiv de

recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată

cu aplicarea greșită a legii.

Recurenta a arătat că

instanța învestită cu soluționarea cererii de suspendare poate numai să pipăie

fondul cauzei, evitând a se pronunța asupra acestuia. A precizat că în mod nelegal

instanța de fond a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din

Legea contenciosului administrativ, în condițiile în care nici instanța de fond

și nici reclamantul nu au arătat care sunt acele motive de natură a crea o

îndoială puternică asupra legalității actelor administrative a căror suspendare

se solicită.

S-a arătat că

întotdeauna îndoiala serioasă asupra legalității unui act administrativ trebuie

constatată cu ușurință, în urma cercetării sumare a dreptului. Recurenta a

precizat că nu s-a făcut o asemenea dovadă, iar dimpotrivă ordinul

președintelui Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu privire la

organizarea instituțiilor subordonate, nu are un caracter normativ și nu există

obligativitatea publicării sale.

De asemenea, a fost

criticată soluția instanței de fond și cu privire la reținerea ca îndeplinită a

condiției pagubei iminente, în condițiile în care nici instanța, dar nici

reclamantul nu au arătat care este paguba iminentă ce se va produce și nici nu

s-a făcut o dovadă în acest sens.

Recurenta a invocat

practica judecătorească în materia dedusă judecății, indicând mai multe

hotărâri judecătorești în acest sens.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat

pentru considerentele ce urmează:

Prin Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de

suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14

și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din

actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de

anulare a respectivului act administrativ.

Este bine cunoscut

faptul că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la

rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate și că

acest act administrativ constituie el însuși titlu executoriu.

A nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

Tocmai de aceea

suspendarea actelor administrative, ca operație juridică de întrerupere

vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situație de excepție, care poate

fi de drept, când legea o prevede sau judecătorească, dar în limitele și

condițiile prevăzute de lege.

În cauza de față

dedusă judecății ne aflăm în situația prevăzută de art. 15 din Legea

contenciosului administrativ, în conformitate cu care

suspendarea

executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant și

prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în

parte, a actului atacat, în acest caz instanța având posibilitatea să dispună

suspendarea actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă și

irevocabilă a cauzei.

Dispozițiile mai sus

citate prevăd obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art.

14 alin. (1), întrucât cele două condiții se determină reciproc, neputându-se

vorbi despre un caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte reține faptul că prin sentința nr. 49 din 7

februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. 933/39/2011

a fost anulat Ordinul nr. 2253 din

23 iunie 2011 emis de pârâta Agenția

Națională de Administrare Fiscală București, ordin care a stat la baza emiterii

actului administrativ atacat în cauza dedusă judecății și care formează obiect

al cererii de suspendare de față.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că soluția dată de instanța sesizată cu

acțiunea în anulare a Ordinului nr. 2253/2011 ce a stat la baza emiterii

actului administrativ ce se solicită a fi acum suspendat, precum și a Ordinului

nr. 1255/2011 este de natură a induce o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ, a abuzului autorității, a atitudinii

acesteia, iar Înalta Curte reține că această situație este de natură a

argumenta cazul bine justificat, iar soluția instanței de fond urmează a fi

menținută.

Înalta Curte

apreciază incidența în cauză a dispozițiilor art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004,

situație în care măsura suspendării actului administrativ se prelungește până

la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Înalta Curte a

constatat că întotdeauna suspendarea actului administrativ se circumscrie

noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor

până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului,

consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale atât în sistemul

Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Din acest punct de

vedere, actul normativ incident în cauză răspunde recomandărilor Comitetului de

Miniștri din cadrul Consiliului Europei, pentru că prevede atribuția instanței

de contencios administrativ de a ordona măsuri provizorii de protecție a

drepturilor și intereselor particularilor, atunci când acestea sunt supuse unui

risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a

prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Față de

circumstanțele concrete ale cauzei ce formează obiectul dosarului de față,

Înalta Curte reține că indiciile de nelegalitate ale actelor contestate se

circumscriu dispozițiilor prevăzute de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004,

fiind de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ și fiind verosimilă iminența producerii unei pagube, în cazul

particular supus evaluării.

Pentru toate aceste

considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține

hotărârea instanței de fond și, pe cale de consecință, va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de Garda Financiară -

Comisariatul General împotriva sentinței nr. 392 din 22 noiembrie 2011 a

Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 martie 2012.