ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4001/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din 22 noiembrie 2012 Curtea de Apel Ploiești, în baza art. 300 2 rap. la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului M.C. și a menținut această măsură. Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a reținut că inculpatul M.C. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiuni prevăzute de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen., reținându-se ca situație de fapt că, în noaptea de 14 octombrie 2011 în Barul V. din Găești, prin aplicarea unei lovituri cu cuțitul în zona abdominală, a provocat părții vătămate C.L., leziuni ce au necesitat 14 - 16 zile de îngrijiri medicale, punându-i în primejdie viața.

Măsura arestării preventive față de inculpat a fost dispusă prin încheierea de ședință nr. 27 din 14 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, constatându-se că se află în situațiile prevăzute de art. 136, art. 149, art. 149 1 combinate cu art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Așa fiind, Curtea a constatat că cerința prevăzută de art. 143 C. proc. pen. privind existența probelor și indiciilor temeinice, verosimile ce atestă participația inculpatului la săvârșirea faptei, este în continuare satisfăcută, câtă vreme pe parcursul urmăririi penale au fost administrate suficiente mijloace de probă din coroborarea cărora rezultă, cel puțin până la acest moment, comiterea de către recurent a faptelor ce formează obiectul judecății, probe care au fost parțial readministrate și în mod nemijlocit de către instanța de fond, fără ca să fie infirmate indiciile rezultate din probele urmăririi penale.

Este adevărat că, pe întreg parcursul procesului penal, până la pronunțarea unei hotărâri definitive își produc efectele pe deplin dispozițiile ce reglementează incidența prezumției de nevinovăție, însă, atâta vreme cât pe parcursul urmăririi penale, dar și a cercetării judecătorești ce s-a desfășurat până în prezent, au fost administrate probe și sunt suficiente indicii temeinice din care rezultă bănuiala legitimă și verosimilă de participare a apelantului la săvârșirea faptei, privarea sa de libertate nu constituie o înfrângere a principiului prezumției de nevinovăție, ci o expresie a aplicării art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Observându-se că infracțiunea pentru care este trimis în judecată inculpatul - tentativă la infnacțiune de omor calificat - aduce atingere vieții și integrității fizice a persoanei și în condițiile în care acesta a mai fost condamnat anterior pentru același gen de infracțiune, Curtea a considerat că și temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă în continuare, impunând menținerea inculpatului în stare de arest, cu atât mai mult cu cât din fișa de cazier judiciar rezultă și împrejurarea că inculpatul a fost anterior condamnat pentru comiterea mai multor infracțiuni. Cercetarea în stare de arest preventiv la această dată se impune și pentru buna desfășurare a procesului penal întrucât, o parte dintre persoanele audiate și-au schimbat declarațiile, existând în consecință temerea că inculpatul va putea influența depozițiile pe care aceștia urmează să le dea în continuare.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, solicitând casarea încheierii și, rejudecând, revocarea măsurii arestării preventive, iar, în subsidiar, înlocuirea cu o alta mai puțin restrictivă de drepturi. Examinând recursul prin prisma dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) rap. la art. 385 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

În cauză, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului. Înalta Curte în raport de împrejurările concrete de comitere a faptei, de gravitatea acesteia, cât și de circumstanțele personale ale inculpatului, apreciază că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și instanța de apel. În sarcina inculpatului M.C., s-a reținut că în noaptea de 14 octombrie 2011 în Barul V. din Găești, prin aplicarea unei lovituri cu cuțitul în zona abdominală, a provocat părții vătămate C.L., leziuni ce au necesitat 14 -16 zile de îngrijiri medicale, punându-i în primejdie viața.

Pe de altă parte, se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentința penală nr. 241 din 5 iulie 2012 a Tribunalului Dâmbovița în Dosarul nr. 7294/120/2011 la o pedeapsă de 7 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat, faptă prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) Teza a II-a și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie, hotărârea de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei suficient pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile C.E.D.O.

În același sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii. Aceste considerente justifică dispoziția instanței de apel de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C. împotriva încheierii din 22 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 7294/120/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 04 decembrie 2012.