ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4001/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4001/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului
de față,
În baza lucrărilor
dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 22 noiembrie 2012
Curtea de Apel Ploiești, în baza art. 300
2
rap. la art. 160
b
alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării
preventive a inculpatului M.C. și a menținut această măsură.
Pentru a dispune
astfel, Curtea de Apel a reținut că inculpatul M.C. a fost trimis în judecată pentru
comiterea infracțiuni prevăzute de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C.
pen., reținându-se ca situație de fapt că, în noaptea de 14 octombrie 2011 în Barul
V. din Găești, prin aplicarea unei lovituri cu cuțitul în zona abdominală, a provocat
părții vătămate C.L., leziuni ce au necesitat 14 - 16 zile de îngrijiri medicale,
punându-i în primejdie viața.
Măsura arestării
preventive față de inculpat a fost dispusă prin încheierea de ședință nr. 27
din 14 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, constatându-se că se află
în situațiile prevăzute de art. 136, art. 149, art. 149
1
combinate cu
art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Așa fiind, Curtea
a constatat că cerința prevăzută de art. 143 C. proc. pen. privind existența probelor
și indiciilor temeinice, verosimile ce atestă participația inculpatului la săvârșirea
faptei, este în continuare satisfăcută, câtă vreme pe parcursul urmăririi penale
au fost administrate suficiente mijloace de probă din coroborarea cărora rezultă,
cel puțin până la acest moment, comiterea de către recurent a faptelor ce formează
obiectul judecății, probe care au fost parțial readministrate și în mod nemijlocit
de către instanța de fond, fără ca să fie infirmate indiciile rezultate din probele
urmăririi penale.
Este adevărat
că, pe întreg parcursul procesului penal, până la pronunțarea unei hotărâri definitive
își produc efectele pe deplin dispozițiile ce reglementează incidența prezumției
de nevinovăție, însă, atâta vreme cât pe parcursul urmăririi penale, dar și a cercetării
judecătorești ce s-a desfășurat până în prezent, au fost administrate probe și sunt
suficiente indicii temeinice din care rezultă bănuiala legitimă și verosimilă de
participare a apelantului la săvârșirea faptei, privarea sa de libertate nu constituie
o înfrângere a principiului prezumției de nevinovăție, ci o expresie a aplicării
art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Observându-se
că infracțiunea pentru care este trimis în judecată inculpatul - tentativă la infnacțiune
de omor calificat - aduce atingere vieții și integrității fizice a persoanei și
în condițiile în care acesta a mai fost condamnat anterior pentru același gen de
infracțiune, Curtea a considerat că și temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc.
pen. subzistă în continuare, impunând menținerea inculpatului în stare de arest,
cu atât mai mult cu cât din fișa de cazier judiciar rezultă și împrejurarea că inculpatul
a fost anterior condamnat pentru comiterea mai multor infracțiuni.
Cercetarea în
stare de arest preventiv la această dată se impune și pentru buna desfășurare a
procesului penal întrucât, o parte dintre persoanele audiate și-au schimbat declarațiile,
existând în consecință temerea că inculpatul va putea influența depozițiile pe care
aceștia urmează să le dea în continuare.
Împotriva acestei
încheieri a declarat recurs inculpatul, solicitând casarea încheierii și, rejudecând,
revocarea măsurii arestării preventive, iar, în subsidiar, înlocuirea cu o alta
mai puțin restrictivă de drepturi.
Examinând recursul
prin prisma dispozițiilor art. 385
6
alin. (3) rap. la art. 385
14
C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art.
160
b
alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor
de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia
arestării preventive.
Conform alin.
(3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat
arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată,
menținerea arestării preventive.
În cauză, Curtea
de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a procedat
la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care
au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare
privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte în
raport de împrejurările concrete de comitere a faptei, de gravitatea acesteia, cât
și de circumstanțele personale ale inculpatului, apreciază că lăsarea acestuia în
libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut
și instanța de apel.
În sarcina inculpatului
M.C., s-a reținut că în noaptea de 14 octombrie 2011 în Barul V. din Găești, prin
aplicarea unei lovituri cu cuțitul în zona abdominală, a provocat părții vătămate
C.L., leziuni ce au necesitat 14 -16 zile de îngrijiri medicale, punându-i în primejdie
viața.
Pe de altă parte,
se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentința penală
nr. 241 din 5 iulie 2012 a Tribunalului Dâmbovița în Dosarul nr. 7294/120/2011 la
o pedeapsă de 7 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă
la omor calificat, faptă prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 - 175 lit. i) C.
pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute
de art. 64 alin. (1) lit. a) Teza a II-a și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie, hotărârea
de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei suficient pentru a constata
că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă
și prevederile C.E.D.O.
În același sens,
Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția
de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil,
limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.
Aceste considerente
justifică dispoziția instanței de apel de menținere a arestării preventive, astfel
că, în conformitate cu dispozițiile art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc.
pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
În baza art. 192
alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor
judiciare către stat, urmând ca onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din
oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de inculpatul M.C. împotriva încheierii din 22 noiembrie 2012
a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,
pronunțată în Dosarul nr. 7294/120/2011.
Obligă recurentul
inculpat la plata sumei de 225 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma
de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea
apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, azi
04 decembrie 2012.