ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2544/2012

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 1 august 2012 Curtea de

Apel București în conformitate cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.

a menținut starea de arest a inculpaților M.C. și N.M.G.

A reținut instanța,

că lăsarea în libertate a acestora prezintă și în prezent un pericol concret

pentru ordinea publică, fiind îndeplinite cumulativ condițiile prev. de art.

148 lit. f) C. proc. pen., întrucât fapta reținută în sarcina lor constituie

infracțiune pedepsită de lege cu închisoare mai mare de 4 ani, existând probe

că lăsarea lor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, pericol ce

rezidă din natura și gravitatea infracțiunii, dar și din modul de desfășurare a

activității infracționale, valorile sociale lezate de o deosebită importanță ce

vizează viața și patrimoniul persoanei, natura faptei și gravitatea acesteia,

modalitatea de săvârșire folosind obiecte, sabie și bâtă, precum și persoana

inculpaților și atitudinea lor procesuală.

S-a constatat că

lăsarea inculpaților în libertate nu este justificată și nici oportună, starea

de arest preventiv nedepășind limitele unui termen rezonabil și că în prezent

subzistă temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, măsură luată și menținută cu respectarea disp. art. 143

C. proc. pen., și respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen.

S-a apreciat că

există suficiente indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. (3) C. proc.

pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit fapta

pentru care sunt cercetați, relevante fiind probele administrate la dosar și că

menținerea măsurii arestării preventive se justifică în scopul de a-i face pe

inculpați să "conștientizeze asupra comportamentului lui antisocial",

cât și pentru buna desfășurare a judecății și pentru a-i împiedica să comită

alte fapte penale.

Împotriva încheierii

a declarat recurs inculpatul M.C. și a solicitat admiterea recursului, casarea

încheierii atacate și judecarea în stare de libertate, arătând că din

probatoriul administrat nu rezultă că ar fi fost prezent la locul incidentului.

Analizând recursul

declarat, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de

legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3)

C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul M.C.

este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare:

Prin rechizitoriul

nr. 269/P/2011 din 18 august 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Ialomița, au fost trimiși în judecată inculpații M.C. și N.M.G., pentru

săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20

raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. pentru inculpatul M.C., reținându-se

și starea de recidivă prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen.

Prin Sentința penală

nr. 130 din 25 aprilie 2012 a Tribunalului Ialomița în baza art. 20 raportat la

art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. a fost

condamnat inculpatul M.C. la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare și 3 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) C.

pen. pentru infracțiunea de tentativă la omor calificat.

În fapt, s-a reținut

că în ziua de 16 iunie 2011, inculpații M.C. și N.M.G., pe fondul unui conflict

datorat unor neînțelegeri bănești, i-au aplicat părții vătămate I.M., lovituri

în cap cu un obiect tăietor despicător, probabil sabie și respectiv cu un corp

dur, probabil bâtă, provocându-i leziuni pentru a căror vindecare au fost

necesare 11 - 12 zile de îngrijiri medicale.

Inculpații au fost

arestați la data de 24 iunie 2011 prin Încheierea nr. 13/A/ din 24 iunie 2011

pronunțată de Tribunalul Ialomița a fost admisă propunerea Parchetului de pe

lângă Tribunalul Ialomița.

Înalta Curte, pornind

de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului M.C. se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f)

din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din

același cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea

prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani

și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive.

În ceea ce privește

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care

subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea

cerințelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, se constată

că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege

menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că

infracțiunea reținută în sarcina inculpatului art. 20 rap la art. 174 - art. 175

lit. i), alin. (2) C. pen. este sancționată cu pedeapsa ce depășește 4 ani

închisoare.

Analiza actelor și

lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ,

în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în

libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

În conformitate cu

dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul

la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul

la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană

nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă

există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute,

în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit textului

invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau

reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării

de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la

aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției

obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să

se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea

națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile

Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

În jurisprudența sa

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale

acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui

inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă

(Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să

împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită

noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea

publică (Letellier c. Franței).

Înalta Curte constată

că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul

ca inculpatul să tulbure ordinea publică.

Înalta Curte constată

că menținerea arestării preventive a inculpatului M.C. este justificată, acesta

fiind trimis în judecată pentru o infracțiune caracterizată de un grad ridicat

de pericol social, care prin natura sa, împrejurările comiterii și, îndeosebi,

urmările produse, impune menținerea detenției provizorii, respectiv

infracțiunea de tentativă la omor calificat.

Din această

perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că pericolul concret

pentru ordinea publică al faptelor comise poate fi dedus atât din pericolul

social concret deosebit de ridicat, cât și din circumstanțele personale ale

inculpatului care este recidivist, din modul în care acesta a acționat, care ar

crea în rândul colectivității un sentiment de insecuritate, de pericol și de

nesiguranță specific pericolului pentru ordinea publică și ar încuraja

săvârșirea unor fapte similare.

În consecință, Înalta

Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea

măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru

care, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge recursul declarat de inculpatul M.C. cu obligarea recurentului

inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C. împotriva încheierii din data de

1 august 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în

Dosarul nr. 3352/98/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma

de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 13 august 2012.

Procesat de GGC - AA