ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2544/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 1 august 2012 Curtea de Apel București în conformitate cu art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. a menținut starea de arest a inculpaților M.C. și N.M.G. A reținut instanța, că lăsarea în libertate a acestora prezintă și în prezent un pericol concret pentru ordinea publică, fiind îndeplinite cumulativ condițiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., întrucât fapta reținută în sarcina lor constituie infracțiune pedepsită de lege cu închisoare mai mare de 4 ani, existând probe că lăsarea lor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, pericol ce rezidă din natura și gravitatea infracțiunii, dar și din modul de desfășurare a activității infracționale, valorile sociale lezate de o deosebită importanță ce vizează viața și patrimoniul persoanei, natura faptei și gravitatea acesteia, modalitatea de săvârșire folosind obiecte, sabie și bâtă, precum și persoana inculpaților și atitudinea lor procesuală. S-a constatat că lăsarea inculpaților în libertate nu este justificată și nici oportună, starea de arest preventiv nedepășind limitele unui termen rezonabil și că în prezent subzistă temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, măsură luată și menținută cu respectarea disp.

art. 143 C. proc. pen., și respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen. S-a apreciat că există suficiente indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. (3) C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit fapta pentru care sunt cercetați, relevante fiind probele administrate la dosar și că menținerea măsurii arestării preventive se justifică în scopul de a-i face pe inculpați să "conștientizeze asupra comportamentului lui antisocial", cât și pentru buna desfășurare a judecății și pentru a-i împiedica să comită alte fapte penale. Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul M.C. și a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și judecarea în stare de libertate, arătând că din probatoriul administrat nu rezultă că ar fi fost prezent la locul incidentului.

Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 alin. (3) și art. 385 14 din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul M.C. este nefondat, pentru considerentele se vor arăta în continuare: Prin rechizitoriul nr. 269/P/2011 din 18 august 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița, au fost trimiși în judecată inculpații M.C. și N.M.G., pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. pentru inculpatul M.C., reținându-se și starea de recidivă prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen.

Prin Sentința penală nr. 130 din 25 aprilie 2012 a Tribunalului Ialomița în baza art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul M.C. la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen. pentru infracțiunea de tentativă la omor calificat. În fapt, s-a reținut că în ziua de 16 iunie 2011, inculpații M.C. și N.M.G., pe fondul unui conflict datorat unor neînțelegeri bănești, i-au aplicat părții vătămate I.M., lovituri în cap cu un obiect tăietor despicător, probabil sabie și respectiv cu un corp dur, probabil bâtă, provocându-i leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 11 - 12 zile de îngrijiri medicale.

Inculpații au fost arestați la data de 24 iunie 2011 prin Încheierea nr. 13/A/ din 24 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Ialomița a fost admisă propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița. Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.C. se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive.

În ceea ce privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunea reținută în sarcina inculpatului art. 20 rap la art. 174 - art. 175 lit. i), alin. (2) C. pen. este sancționată cu pedeapsa ce depășește 4 ani închisoare. Analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. În conformitate cu dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag.

1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței). Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică. Înalta Curte constată că menținerea arestării preventive a inculpatului M.C.

este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru o infracțiune caracterizată de un grad ridicat de pericol social, care prin natura sa, împrejurările comiterii și, îndeosebi, urmările produse, impune menținerea detenției provizorii, respectiv infracțiunea de tentativă la omor calificat. Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor comise poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat, cât și din circumstanțele personale ale inculpatului care este recidivist, din modul în care acesta a acționat, care ar crea în rândul colectivității un sentiment de insecuritate, de pericol și de nesiguranță specific pericolului pentru ordinea publică și ar încuraja săvârșirea unor fapte similare.

În consecință, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul M.C. cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C. împotriva încheierii din data de 1 august 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 3352/98/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 13 august 2012. Procesat de GGC - AA