ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1665/2012

Asupra

recursurilor de față

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 27 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală,

investită cu soluționarea apelurilor declarate printre alții, de către

inculpații V.M., D.N., V.V.F. și L.N., a dispus menținerea stării de arest a

celor patru inculpați.

S-au

reținut, în esență, următoarele:

Analizând

temeiurile de fapt și de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen., instanța de

apel a apreciat că acestea se mențin în continuare și impun privarea de libertate

a celor patru inculpați.

Astfel,

probele avute în vedere la pronunțarea hotărârii primei instanțe constituie

indicii temeinice, în accepțiunea prevăzută de art. 143 alin. (1) C. proc. pen.

și art. 68 C. proc. pen., ce justifică presupunerea rezonabilă că inculpații au

săvârșit fapta reținută în sarcina acestora prin actul de sesizare a instanței

și pentru care s-a dispus condamnarea apelanților-inculpați în primă instanță.

Totodată,

sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., respectiv, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile cercetate este

mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a inculpaților

prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

În acest

sens, s-au avut în vedere natura și gravitatea deosebită a infracțiunii

reținute în sarcina inculpaților, împrejurările concrete în care se presupune

că inculpații au săvârșit fapta îndreptată contra vieții persoanei, gradul

deosebit de ridicat de pericol social pe care îl relevă natura acestor

infracțiuni, modalitatea brutală în care a fost comisă.

S-a

reținut că toate aceste elemente evidențiază, neîndoielnic, riscul producerii

unei tulburări a ordinii publice în cazul lăsării în libertate a unor persoane

bănuite de comiterea unei infracțiuni extrem de grave și justifică privarea

acestora de libertate în continuare, în vederea asigurării finalității

procesului penal.

Ca

urmare, instanța, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 alin.

(1) C. proc. pen. și art. 68

1

C. proc. pen. cu referire la art. 148 lit.

f) C. proc. pen. și, în consecință, în baza dispozițiilor art. 160

b

alin.

(1) și (3) C. proc. pen. raportat la art. 300

2

C. proc. pen. și art.

5 parag.1 lit. a) din C.E.D.O., având în vedere și dispozițiile art. 136 C. proc.

pen. privind scopul măsurilor preventive, din perspectiva pronunțării în primă

instanță împotriva inculpaților a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa

închisorii cu executare în regim de detenție, a menținut starea de arest a

acestora.

S-a mai

reținut că motivele invocate anterior, privitoare la menținerea stării de

arest, conduc, implicit, la soluția de respingere a cererilor de înlocuire a

acestei măsuri cu obligarea de a nu părăsi localitatea, formulate de inculpați.

Împotriva

încheierii sus-menționate, au declarat recurs inculpații V.M., D.N., V.V.F. și L.N.,

pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii.

Recursurile

nu sunt fondate.

Din

examinarea lucrărilor și actelor Dosarului, rezultă că temeiurile care au impus

luarea măsurii arestării preventive a inculpaților se mențin, așa cum a reținut

în mod corect instanța de apel și există temeiuri noi care justifică și impun

în continuare privarea de libertate.

Potrivit

C. proc. pen. , menținerea unei măsuri preventive privative de libertate este

condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe

probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea

penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai

mare de 4 ani și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare

expres și limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

În

cauză, se constată că temeiul care a stat la baza luării și menținerii măsurii

arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă și în

prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege: inculpații

au săvârșit infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață

sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea lor în

libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor

la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menținerea detenției este

justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel

puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru

fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul

de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de

dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

Examinând

lucrările și actele Dosarului, se constată într-adevăr, că în raport de natura

și gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptelor de omor calificat

și deosebit de grav, pentru săvârșirea cărora au fost condamnați de prima

instanță la pedepse rezultante de 10 ani închisoare, 11 ani și 6 luni

închisoare 16 ani închisoare și 17 ani închisoare, lăsarea inculpaților în

libertate ar putea crea atât riscul de a zădărnici aflarea adevărului, precum

și ca aceștia să repete asemenea fapte.

Pe de

altă parte, natura și modalitatea de comitere a infracțiunilor contra vieții

(au acționat conform unui plan stabilit anterior, ucigând victima prin lovituri

repetate cu o bâtă) și antecedentele inculpaților V.M. și D.N., săvârșind

faptele în stare de recidivă postexecutorie, relevă nu doar o periculozitate

infracțională dată și de perseverența acestora, dar și una socială care impun o

reacție fermă, deoarece lăsarea în libertate ar putea crea riscul ca aceștia să

repete asemenea fapte și ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea

publică.

Așa

fiind, temeiurile care au stat inițial la baza luării măsurii arestării

preventive nu s-au schimbat, iar condamnarea acestora în primă instanță, chiar

dacă nu înlătură prezumția de nevinovăție, care subzistă în favoarea

inculpaților, oferă indicii cu privire la vinovăția acestora și constituie un

temei care justifică în continuare privarea de libertate.

Pe de

altă parte, în raport de momentul procesual și de complexitatea cauzei, dată de

natura infracțiunilor de o gravitate sporită, de numărul mare de părți, simpla

trecere a unei perioade mai mari de timp, nu este de natură să încalce

principiul rezonabilității măsurii arestării preventive, în accepțiunea

Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât aceasta se apreciază în

concret, în raport cu atitudinea procesuală a părților și durata procedurilor

în fața instanței.

Drept

urmare, menținerea măsurii arestării preventive se impune în continuare,

întrucât prin lăsarea inculpaților în libertate s-ar crea un pericol pentru

buna desfășurare a procesului penal.

Pentru

aceste considerente, urmează ca recursurile declarate de inculpații V.M., D.N.,

V.V.F. și L.N. împotriva încheierii din 27 aprilie 2012 a Curții de Apel

București, secția a ll-a penală să fie respinse, ca nefondate, cu obligarea

acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de recurenții inculpați V.M., D.N., V.V.F.

și L.N. împotriva încheierii din 27 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția

a ll-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 26640/3/2011 (1247/2012).

Obligă

recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 21 mai 2012.