ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2416/2012

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele; Prin încheierea din 4 iulie 2012, Curtea Apel București, secția a II-a penală, investită cu soluționarea cauzei privind pe inculpații M.A., A.M., C.R., C.E., R.G., S.O., S.I., B.M. și S.V., printre altele, în baza art. 300 2 și art. 160 b , C. proc. pen., a menținut starea de arest preventiv a inculpaților M.A. și A.M.; totodată au fost respinse ca neîntemeiate cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara formulate de aceiași inculpați. Pentru a pronunța această încheiere, instanța a reținut că măsura arestării preventive este legală si temeinică, fiind respectate cumulativ disp.

art. 136 alin. (1) și alin. ultim. art. 143 alin. (1) și (4), raportat la art. 148 lit. f) C. proc. pen. S-a constatat ca există probe directe si indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă ca inculpații au săvârșit infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată, că pedepsele prevăzute de lege pentru faptele săvârșite sunt mai mari de 4 ani, iar lăsarea în liberate a acestora ar prezenta un pericol social concret pentru ordinea publică, în înțelesul disp. art. 148 lit. f) C. proc. pen. ; Cât privește pericolul concret pentru ordinea publica pe care I-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaților, în lipsa unor dispoziții legale imperative privind aprecierea acestuia, a fost definit, în doctrină, drept temerea că, odată pus în libertate, inculpatul ar comite noi fapte penale ori ar declanșa reacții puternice în rândul opiniei publice, determinate de fapta pentru care ar fi cercetat.

Astfel, pentru inculpații M.A. și A.M., s-a apreciat că acest pericol rezultă din natura si modalitatea concreta de săvârșire a infracțiunilor, numărul mare de inculpați implicați în activitatea infracțională, instanța apreciind ca infracțiunile ce se rețin în sarcina inculpaților tulbura nu numai ordinea juridica, dar si mediul social, aceasta tulburare fiind susceptibila de a se repeta in viitor, în aprecierea acestuia instanța reținând că nu trebuie făcută abstracție de gravitatea faptelor.

Curtea a apreciat că faptele presupus săvârșite de inculpații M. și M., prin gravitatea deosebită, prin împrejurarea că aceștia s-au folosit de funcțiile de primari pe care le dețin, de legăturile create în exercitarea acestor funcții și, nu în ultimul rând prin sumele mari de bani la care se face referire, creează o stare de neliniște socială care justifica menținerea măsurii arestării preventive, fiind satisfăcute astfel și exigențele prev. art. 5 CEDO, ce se referă la reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni ori la un răspuns mai puțin ferm al autorităților. Desigur că instanța a avut în vedere și circumstanțele personale favorabile ale inculpaților, invocate de către inculpați în această fază procesuală, că au o situație familială stabilă, inc.

M. având un copil minor în întreținere, poziția acestora în societate, că nu au antecedente penale, însă acestea au fost avute în vedere de instanțe atât la luarea cât și la menținerea măsurii arestării preventive și nu constituie împrejurări de natura a înlătura pericolul pentru ordinea publică și doar acestea nu ar justifica, în acest moment, punerea în libertate a celor doi inculpați. În ceea ce privește susținerile inculpaților că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive au încetat ori s-au schimbat, prin aceea că până în acest moment au fost audiați inculpații, dar și martorul denunțători P.F. și martorii S., F. și D., instanța a constatat că, încă de la început, măsura arestării preventive a fost luată, în privința inculpaților, în considerarea cazului pre.

de art. 148 lit. f) și nu cel prev. de art. 148 lit. b) C. proc. pen. Totodată, Curtea a constat că arestarea inculpaților nu a depășit o durată rezonabilă până în acest moment și că în cauză există motive de menținere în stare de arest preventiv a inculpaților M.A. și A.M., care țin de tulburarea gravă adusă prin faptele acestora ordinii juridice și mediului social, ocrotit de valorile sale fundamentale, prin normele dreptului penal și procesual penal, dar și împrejurarea că atât urmărirea penală cât și cercetarea judecătorească s-au desfășurat cu celeritate, fără întreruperi nejustificate ale procesului penal, această durată trebuind a fi apreciată, avându-se în vedere complexitatea cauzei, numărul inculpaților și al martorilor, durata administrării mijloacelor de probă.

Pentru considerentele arătate cu privire la starea de arest a inculpaților și la menținerea temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii, instanța a apreciat că înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, nu corespunde scopului măsurilor preventive astfel cum este reglementat de art. 136 C. proc. pen. și nu poate servi unei bune administrări a cauzei, impunerea măsurilor de supraveghere enumerate de art. 145 C. proc. pen., nefiind suficiente pentru a asigura un comportament procesual corect din partea inculpaților și de a prezerva siguranța și ordinea publică și pe cale de consecință respinge, ca neîntemeiate, cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive, cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea.

Împotriva acestei încheieri, inculpații au declarat, în termen legal, prezentele recursuri, solicitând, prin apărători, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau țara. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, precum și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385 alin. (3) C. proc. pen. , apreciază că recursurile sunt nefondate. Potrivit art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Potrivit art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive. În raport cu stipulațiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 23 din Constituția României , măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că acesta a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, asigurarea desfășurării în bune condiții a procesului penal.

Pericolul pentru ordinea publică își găsește expresia și în starea de neliniște, în sentimental de insecuritate în rândul societății, generată de faptul că persoane bănuite de săvârșirea unor infracțiuni grave sunt cercetate și judecate în stare de libertate. Pornindu-se de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților, se reține că, potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.

Condițiile art. 143 C. proc. pen. se referă la existența probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Din examinarea actelor dosarului se constată că inculpații au fost arestați în baza art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând motive temeinice de a bănui că au săvârșit infracțiunile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. (1) C. pen.; art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257 alin. (1) C. pen.; art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; art. 25 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 78/2000 și art. 323 alin. (1) și alin. (2) C. pen.

rap. la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. - M.A. și infracțiunilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 31 alin. (2) C. pen. rap. la art. 289 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; art. 25 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 78/2000; art. 323 alin. (1) și alin. (2) C. pen. rap. la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. - A.M. Doctrina juridică în materie a explicat faptul că termenul rezonabil prevăzut în art. 5 se calculează de la data reținerii sau arestării preventive și se sfârșește la data pronunțării unei hotărâri de condamnare în primită instanță, chiar nedefinitivă.

După pronunțarea unei asemenea hotărâri, privarea de libertate este autorizată de existența condamnării, chiar nedefinitivă, pronunțată de un tribunal competent, care presupune atât constatarea vinovăției, consecutivă stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei infracțiuni, cât și aplicarea unei pedepse sau a altor măsuri privative de libertate. Jurisprudența instanței de contencios european a stabilit că perioada detenției în timpul procedurilor în apel sau în casație nu poate fi examinată prin prisma art. 5 paragraf 3, ci potrivit art. 6 paragraf 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său. Dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În Codul de procedură penală nu există nicio dispoziție cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfășurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituția termenului rezonabil al arestării. Astfel, în ceea ce privește măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, în primă instanță, în apel sau în recurs, Codul de procedură penală, cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziții concrete, previzibile și accesibile luarea, revocarea, înlocuire, încetarea măsurii arestării preventive, conținând numeroase garanții procesuale, În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancțiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerința prevăzută în art. 143 C. proc.

pen. , respectiv existența probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reține inexistența vreunui temei care să justifice menținerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ceea ce nu se impun în cauză. Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpaților, Înalta Curte apreciază că el rezultă din modul în care se presupune că au fost săvârșite faptele, care prezintă un grad ridicat de pericol social.

Or, în contextul recrudescenței infracțiunilor de corupție, lăsarea în libertate a unor inculpați care săvârșesc astfel de fapte prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a activității specifice a justiției, iar pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății, ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii. La acest moment procesual, pericolul concret pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpaților l-ar prezenta este actual, real și precis fiind evidențiat prin fapte, date și indicii puternice.

Înalta Curte constată că, raportat la baza factuală reținută, necesitatea realizării unei protecții reale și eficiente a ordinii de drept justifică în continuare plasarea în detenție a inculpaților, detenție ce nu a depășit pragul de rezonabilitate în accepția reglementărilor și jurisprudenței CEDO. Cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau țara nu sunt întemeiate, întrucât protejarea ordinii publice și asigurarea bunei desfășurări a procesului penal fac necesară menținerea arestării preventive a inculpaților M.A. și A.M., după cum deja s-a arătat. Recursurile declarate învederându-se, așadar, nefondate, urmează ca, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., să fie respinse. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpații vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de câte 225 lei, din care suma de câte 25 lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorii desemnați din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.A. și A.M. împotriva încheierii din 4 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 2932/2/2012 (1116/2012).' Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 225 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorii desemnați din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 11 iulie 2012.