ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4060/2012

Asupra recursului de față

În

baza actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin

încheierea de ședință din 30 noiembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr.

25734/281/2012 Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, investită cu soluționarea recursurilor declarate de Parchetul de

pe lângă Judecătoria Ploiești și de inculpații I.P., L.F.C., și R.A.Ș.,

împotriva sentinței penale nr. 1866 din data de 23 octombrie 2012 pronunțată de

Judecătoria Ploiești - Secția penală, în baza art. 300

2

raportat la

art. 160

h

alin. (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și

temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților I.P. și L.F.C., măsură

care a fost menținută.

Deliberând asupra măsurii arestării

preventive curtea a reținut că, în baza art. 3002 C. proc. pen., instanța este

datoare să verifice legalitatea și temeinicia arestării preventive în termen de

60 de zile de la ultima verificare efectuată în cauză de către instanța de

fond.

Conform art. 160

b

alin. (3)

C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au stat la baza

arestării impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi

care justifică privarea de libertate, se menține arestarea preventivă.

În

cauză, s-a constatat că măsura arestării preventive a

fost luată în condiții de deplină legalitate, fiind îndeplinite dispozițiile

art. 148 lit. f) C. proc. pen., conform cărora inculpații au săvârșit

infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și

există probe că lăsarea acestora în libertate prezintă un pericol concret

pentru ordinea publică.

La menținerea acestei măsuri au fost

avute în vedere gravitatea faptelor comise, respectiv săvârșirea infracțiunilor

prevăzute și pedepsite de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

)

lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 99 C. pen.,

pericolul social ce l-ar reprezenta lăsarea inculpaților în libertate rezultat

din împrejurările comiterea infracțiunii, modul de acționare și urmările

acesteia, precum și dispozițiile art. 1 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că

procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea

persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea

infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul legilor.

S-a apreciat că inculpații nu pot fi

judecați în stare de libertate, având în vedere modalitatea de îndeplinire a

rezoluției infracționale, reținută în rechizitoriu și confirmată de hotărârea

de condamnare a primei instanțe, în sensul că inculpatul I.P., în perioada 29

aprilie 2012-15 mai 2012, pe timp de zi, în loc public, în diferite forme de

participație și în realizarea aceRONași rezoluții infracționale, împreună cu

inculpatul L.F.C. și cu învinuitul T.R. cu ajutorul inculpatului R.A.Ș. și a

învinuitul R.A., a deposedat, prin violență, părțile vătămate D.C., I.A., J.V.,

S.C., I.E., M.E., A.I., N.S., S.V.S., P.M. și N.E. de bijuteriile pe care

acestea le purtau.

S-a mai reținut că inculpatul L.F.C. la

data de 30 aprilie 2012 și data de 09 mai 2012, pe timp de zi, în loc public, Ie-a

deposedat, prin violență, pe părțile vătămate I.A. și A.I. de bijuteriile pe care

le purtau, beneficiind de ajutorul inculpatului I.P. și a învinuitului T.R., care

au asigurat paza și i-a asigurat paza inculpatului I.P. pentru ca acesta să o deposedeze,

prin violență, la data de 09 mai 2012, pe partea vătămată N.S. de lănțișorul pe

care îl purta.

Totodată, Curtea a avut în vedere prevederile

art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.în acest sens, instanța a avut în vedere practica C.E.D.O, (cauza Letellier

c.Franței), în sensul că, datorită gravității deosebite și a reacției publicului

față de acestea, unele infracțiuni pot determina tulburări sociale care pot justifica

arestarea preventivă, cel puțin pentru o anumită perioadă de timp. în plus, privarea

de libertate va continua să fie legitimă numai dacă ordinea publică va fi pe mai

departe amenințată, continuarea privării de libertate neputând fi folosită ca o

anticipare a pedepsei cu închisoare.

Cum, în intervalul scurs de la luarea măsurii

arestării preventive nu au apărut date noi care să justifice revocarea sau înlocuirea

cu o măsură mai puțin restrictivă de libertate și, câtă vreme inculpații nu au invocat

și depus probe directe și concludente care să ateste o altă situație de fapt decât

cea care rezultă din actele dosarului, așa cum a fost expusă mai sus, Curtea a constatat

legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpații

I.P. și L.F.C. și, în baza art. 160

h

C. proc. pen., a menținut arestarea

preventivă a inculpaților.

Împotriva acestei încheieri de ședință

a declarat, în termen legal, recurs inculpatul L.F.C. fără a arăta în scris motivele

de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 5 decembrie 2012, sub numărul 7756/1/2012,

fiind fixat termen de judecată la data de 7 decembrie 2012 .

La termenul fixat pentru soluționarea recursului,

Înalta Curte, din oficiu în temeiul dispozițiilor art. 302 alin. (1) C. proc.

pen. raportat la art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. a) teza ll-a C.

proc. pen. și art. 417 alin. (1) C. proc. pen. a pus în discuție admisibilitatea

recursului declarat de inculpatul L.F.C.

Concluziile apărătorului recurentului inculpat,

ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate în partea introductivă

a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Examinând cererea de recurs formulată de

L.F.C. împotriva încheierii de ședință din 30 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul

nr. 25734/281/2012 Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare.

Dând eficiență principiului stabilit prin

art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac

în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la

justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate

prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac,

același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine așadar, părții interesate obligația

sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea

căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială,

Titlul

II,

Capitolul III, Secțiunile

I

și

II

C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată

de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care

au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac

și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere

reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile

judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 417

C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Partea specială, Cap.lll

din Titlul

II

al aceluiași cod, se prevede că deciziile

pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de atac, ele fiind

definitive și executorii.

Așadar, limitând calea de atac menționată

exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală

a stabilit principiul unicității acesteia, față de care posibilitatea legală a declarării

mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se

prin exercitare.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte

condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă

în ordinea de drept.

În

prezenta cauză, secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție a fost sesizat cu recursul declarat de către inculpatul L.F.C. împotriva

unei hotărâri definitive, respectiv încheierea de ședință din 30 noiembrie 2012

a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 25734/281/2012.

Pentru considerentele ce preced, potrivit

art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a respinge

ca inadmisibil recursul declarat de inculpatul L.F.C., împotriva încheierii de ședință

din 30 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze

cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 25734/281/2012.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat

de inculpatul L.F.C., împotriva încheierii de ședință din 30 noiembrie 2012 a Curții

de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 25734/281/2012.

Obligă

recurentul inculpat L.F.C., la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 7

decembrie 2012.