ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2564/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2564/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 2 august 2012, Curtea de

Apel Ploiești a respins, ca nefondate, cererile de liberare provizorie sub

control judiciar formulate de inculpații B.G. și I.S.M. și în baza art. 300

2

rap. la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat

legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpații

B.G. și I.S.M. și a menținut această măsură.

A constatat instanța

că inculpații sunt cercetați în cauză pentru comiterea unor infracțiuni grave,

care sunt sancționate de către legea penală cu pedepse în cuantumuri ridicate.

A apreciat că pedepsele stabilite de lege sunt unele importante, iar prima

instanță prin sentința pronunțată a condamnat cei doi inculpați la pedepse cu

executare în regim de detenție, cu toate că a avut în vedere la individualizarea

pedepselor atât conduita sinceră a acestora, cât și lipsa antecedentelor

penale, apreciind că nu se poate exclude riscul ca aceștia să se sustragă

judecății, chiar dacă această judecată se află în faza soluționării căii

ordinare de atac prevăzută de dispozițiile legale în vigoare sau, ulterior,

executării pedepselor stabilite de către instanțele de judecată.

A mai apreciat că nu

este pe deplin eliminat riscul ca în situația în care ar fi puși în libertate

inculpații nu ar relua o comportamentul infracțional, în condițiile în care

faptele, pentru care sunt cercetați, și condamnați de către prima instanță,

sunt unele care pot fi comise fără ca organele prevăzute de lege să poate

descoperi această activitate decât după trecerea unui interval de timp îndelungat.

Nici posibilitatea ca puși în libertate inculpații să încerce să perturbe

normala desfășurare a procesului penal prin eventuale încercări de influențare

a celorlalți inculpați, nu este pe deplin eliminată, chiar dacă în fața

instanței de fond inculpații au înțeles să se prevaleze de prevederile art. 320

1

C. proc. pen.

A constatat că

cererile formulate nu îndeplinesc condițiile de temeinicie prev. de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., refuzul acordării liberării provizorii sub control

judiciar pentru inculpați, și după pronunțarea în cauză a unei hotărâri de

condamnare, neconstituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, a

constatat că temeiurile ce au determinat luarea măsurii arestării preventive nu

au încetat, instanța de fond pe baza probelor administrate în cauză, coroborate

cu declarația inculpaților de recunoaște a comiterii faptelor ce fac obiectul

sesizării, în conformitate cu prevederile art. 320

1

C. proc. pen.

reținând existența faptelor și vinovăției inculpaților, i-a condamnat la

pedeapsa rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare. Ca urmare, în raport de

modalitatea concretă de operare, perioada mare de timp în care au fost comise

faptele, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile comise de

inculpați și rezonanța socială a faptelor deduse judecății, revocarea arestării

preventive și înlocuirea acesteia cu obligarea de a nu părăsi țara nu se

impune, lăsarea lor în libertate prezentând pericol concret pentru ordinea

publică.

Împotriva încheierii

din 2 august 2012 a Curții de Apel Ploiești a declarat recurs inculpatul I.S.

și a solicitat admiterea recursului, arătând că se află arestat de un an și

patru luni, a recunoscut fapta și nu sunt temeiuri pentru menținerea stării de

arest.

Analizând recursul

declarat, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de

legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3)

C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul I.S.

este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin rechizitoriul

nr. 285/D/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

DIICOT Serviciul Teritorial Ploiești s-a dispus trimiterea în judecată a

inculpatului I.S.M. pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, prev.

de art. 9, alin. (1), lit. a), b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu

aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și inițierea sau constituirea unui grup

infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui

astfel de grup prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, constând în

aceea că în perioada anilor 2009 - 2010, în calitate de asociat ori

administrator al SC R.C. Târgoviște, SC S.P.C. SRL Ploiești și SC A.T. SRL

Ploiești, împreună cu inculpații S.G.M., B.G. și P.C.A., constituiți într-un

grup infracțional organizat, în baza aceleiași rezoluții infracționale și în

mod repetat au efectuat operațiuni comerciale ilicite constând în achiziții

intracomunitare de fier beton și tablă de la mai mulți agenți economici din

Bulgaria, fără a le evidenția în contabilitatea societăților și fără a le

declara autorităților fiscale, mărfurile fiind valorificate pe piața internă

sustrăgându-se de la plata obligațiilor datorate bugetului consolidat al

statului cu suma totală de 1.809.503 RON reprezentând TVA și impozit pe profit.

Prin Sentința penală

nr. 231 din 21 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, a fost condamnat

inculpatul I.S.M. în baza art. 9 alin. (1) lit. a), b) și alin. (2) din Legea

nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., infracțiunea de evaziune fiscală, în formă continuată,

faptă din perioada anilor 2009 - 2010 prejudiciu 1.809.503 RON, la pedeapsa de

3 (trei) ani și 6 (șase) luni închisoare și în baza art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 39/2003, cu o aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.,

infracțiunea de inițiere sau constituirea unui grup infracțional organizat ori

aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup, faptă din

perioada anilor 2009 - 2010, la pedeapsa de 3 (trei) ani și 4 (patru) luni

închisoare.

În baza art. 33 lit.

a) și 34 lit. b) C. pen. urmează ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai

grea, aceea de 3 ani și 6 luni închisoare.

Au fost aplicate art.

71 și 64 lit. a) și b) C. pen. cu excepția dreptului de alege.

Conform art. 65 C.

pen. au fost interzise inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64

lit. a), b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege pe o durată de 2 ani după

executarea pedepsei principale.

Conform art. 350 C.

proc. pen. a fost menținută starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88

C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive

de la 10 mai 2011 la zi.

Înalta Curte,

apreciază că îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 160

2

alin.

(1) și (2) C. proc. pen. nu conduc în mod automat la admiterea cererii de

liberare provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu

este obligatorie ci facultativă și reprezintă un beneficiu recunoscut de lege

inculpatului arestat preventiv care urmează a fi acordată numai în măsura în

care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar

scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanția pe care o oferă

persoana inculpatului și obligațiile ce se impun la liberare de către instanță.

De asemenea, instanța de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute

în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive și să aibă în vedere

toate circumstanțele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana

inculpatului.

Potrivit

dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la

infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica

sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la

judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din

următoarele măsuri preventive: a) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi

localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

Deși nu este o măsură

preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele

măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna

desfășurare a procesului penal în ansamblul său. Individualizarea măsurii

preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, pentru a

aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv

menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.

Din analiza

dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie,

trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție

pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de

privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări

de arest efectiv.

A doua condiție

vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect,

potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.

"liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul

infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor

intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18

ani".

Înalta Curte constată

că cererea inculpatului este admisibilă, având în vedere infracțiunile reținute

în sarcina inculpatului I.S., respectiv art. 9 alin. (1) lit a), b) și alin.

(2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen. și

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 320

1

C.

proc. pen.

Condiția negativă vizează comportamentul

inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Astfel, în art. 160

2

C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate

acorda în cazul în care nu există date din care ar rezulta necesitatea de a-l

împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că

acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte.

Se observă că

legiuitorul, folosind expresia de "date" nu a avut în vedere

existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații,

împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului,

modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o

justifice.

Îndeplinirea celor

trei condiții deși nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie,

ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune

măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția

provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi

asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie

poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar,

cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității

între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice

persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din

prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau

eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Totodată, s-a statuat

că gravitatea unei fapte nu poate justifica menținerea stării de arest în

condițiile în care durata acesteia a depășit o limită rezonabilă.

Prin Încheierea nr.

24 din 12 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, în Dosarul nr.

4009/105/2011 s-a dispus arestarea inculpatului I.S.M. în temeiul art. 148 lit.

b) și f) C. proc. pen., astfel încât în raport de disp. art. 5 parag. 3 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului termenul rezonabil nu a fost încălcat.

Astfel, la aprecierea

temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se țină cont și să se

facă o relaționare între circumstanțele reale ale comiterii faptei

(infracțiunile și pedepsele ridicate prevăzute de lege pentru infracțiunile

săvârșite, rezonanța socială a faptelor deduse judecății, prejudiciul produs în

valoare de 1.809.503 RON), și cele personale ale inculpatului, respectiv să se

țină cont de rezultatul infracțiunilor, de lezarea gravă a relațiilor sociale

ocrotite prin incriminarea infracțiunilor care aduc atingere unor activități de

interes public.

Garanțiile de ordin

personal (faptul că nu are antecedente o penale, a avut o atitudine sinceră și

a solicitat aplicarea disp. art. 320

1

C. proc. pen.), cât și cele

prevăzute de art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen., nu sunt de natură a

înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în

libertate.

În ceea ce privește

menținerea măsurii arestării preventive, Înalta Curte constată că în

conformitate cu dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice

persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea

sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul

după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod

arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate,

circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile

art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit textului

invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau

reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării

de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la

aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției

obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să

se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea

națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile

Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Înalta Curte constată

că menținerea arestării preventive a inculpatului I.S.M. este justificată, acesta

fiind trimis în judecată pentru infracțiuni caracterizate de un grad ridicat de

pericol social, care prin natura lor, împrejurările comiterii și, îndeosebi,

urmările produse - prejudiciul produs, impun menținerea detenției provizorii.

Din această perspectivă,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că pericolul concret pentru

ordinea publică al faptelor o poate fi dedus atât din pericolul social concret

deosebit de ridicat al faptelor, cât și din modul în care inculpatul a

acționat, care ar cea în rândul colectivității un sentiment de insecuritate, de

pericol și de nesiguranță specific pericolului pentru ordinea publică. La

stabilirea pericolului social al faptelor săvârșite de inculpatul I.S.M., se

ține seama de gravitatea faptelor, împrejurările în care au fost comise,

importanța valorilor puse în pericol, activitatea infracțională în care au fost

implicați inculpații, constatându-se totodată că durata măsurii arestării

preventive, respectiv de la data de 12 mai 2011, nu depășește limitele unui termen

rezonabil, avându-se în vedere complexitatea cauzei.

În consecință, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul I.S.M. împotriva încheierii din data

de 2 august 2012 a Curții de Apel Ploiești Secția Penală și pentru Cauze cu

Minori și de Familie.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul I.S.M. împotriva încheierii din data de 2 august 2012 a Curții de

Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 3716/105/2012.

Obligă recurentul la

plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 16 august 2012.

Procesat de GGC - CL