ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3689/2012

Asupra recursului penal de față; În baza actelor de la dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 30 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 8237/3/2012, în baza art. 300 C. proc. pen. cu referire la art. 160 b C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului D.M., dispunându-se menținerea stării de arest a acestuia. Pentru a dispune astfel, instanța învestită cu soluționarea apelului declarat de inculpatul D.M. împotriva sentinței penale nr. 806 din 21 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri fată de inculpat subzistă în continuare, impunând privarea de libertate a acestuia.

În considerentele încheierii, s-a reținut că probele administrate până la acest moment procesual nu au făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit fapta pentru care a fost trimis în judecată (și condamnat în primă instanță), fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 cu referire la art. 681 C. proc. pen. Sub aspectul dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 681 C. proc. pen., s-a constatat că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunea pentru care a fost arestat și ulterior trimis în judecată. De asemenea, s-a apreciat că este incident în continuare cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., întrucât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă încă un pericol concret pertru ordinea publică, având în vedere modalitatea de comitere a faptei, ui mările produse și impactul negativ asupra opiniei publice. S-a reținut că, la acest moment procesual, instanța nu a identificat vreun motiv întemeiat pentru punerea inculpatului în libertate, întregul material probator administrat în cauză impunând privarea de libertate, în continuare, a acestuia, iar nu vreo altă măsură preventivă alternativă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul măsurilor preventive, reglementat de art. 136 C. proc.

pen. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul D.M. solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, susținând că nu mai subzistă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri. Înalta Curte, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat, pentru considerentele următoare: Prin sentința penală nr. 806 din 21 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. 8237/3/2012, în baza art. 20 C. pen. rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.M. la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I și b) C. pen.

pe o perioadă de 10 ani. S-a făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) teza II-a și b) C. pen. în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului. În actul de sesizare, s-a reținut, în esență că inculpatul D.M., în noaptea de 19/20 noiembrie 2011, în jurul orei 00:00, la intersecția străzilor F. și G. din sectorul 2, pe fondul unui conflict spontan, a lovit-o în mod repetat cu un cuțit pe partea vătămată V.A.B., cu intenția de a-i suprima viața. în urma agresiunii partea vătămată a fost internată la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca cu diagnosticul "agresiune fizică cu armă albă (cuțit); plăgi înjunghiate multiple supraclaviculare bilateral, suprascapular și braț stâng; pneumotorax stâng", unde a fost supusă unei intervenții chirurgicale.

împotriva acestei sentințe penale a declarat apel inculpatul. La termenul din 30 octombrie 2012, fixat pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului, instanța de control judiciar a menținut starea de arest a acestuia, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză. Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 5 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de prevederile art. 5 parag.

1 lit. c). Conform textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. Înalta Curte constată că, în cauza supusă analizei, au fost respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției. Dispozițiile art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., prevăd că instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice pericdic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Totodată,- conform art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive. În prezenta cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a procedat la efectuarea verificărilor impuse de legea procesual penală și a constatat corect că temeiurile de fapt și de drept care au determinat luării măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat și nici nu au încetat, impunând în continuare privarea acestuia de libertate. Înalta Curte constată că sunt îndeplinite în continuare condițiile cumulative impuse de dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc.

pen., cu referire la art. 143 din același cod avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul D.M., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de care acesta este acuzat este mai mare de 4 ani închisoare și există probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, având în vedere natura și gravitatea faptei pentru care este judecat. De asemenea, în prezenta cauză, sunt incidente și prevederile art. 5 par. 1 lit. a) din C.E.D.O., având în vedere că hotărârea de condamnare a inculpatului, pronunțată de instanța de fond, chiar dacă nu are caracter definitiv, este de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.M., urmând ca, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., să se dispună obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul -declarat de inculpatul D.M. împotriva încheierii de ședință din 30 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 8237/3/2012. Obligă recurentul inculpat la plata suriei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 13 noiembrie 2012.