ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 992/2012

Asuprea recursului de

față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

22 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în

dosarul nr. 2357/2/2012 (912/2012), investită cu judecarea cauzei în calea de

atac a apelului, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C.

proc. pen., a dispus, menținerea stării de arest preventiv a inculpatului A.M.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de apel a reținut că faptele reținute în sarcina

inculpatului constituie infracțiuni pedepsite de lege cu închisoare mai mare de

4 ani, că lăsarea în libertate a acestuia prezintă și în prezent un pericol

concret pentru ordinea publică, având în vedere că acesta este acuzat de fapte

deosebit de grave, acționând cu intenție directă. Acest pericol rezidă nu numai

din natura și gravitatea infracțiunii, ci și din modul de desfășurare a activității

infracționale, urmările produse, temerea de a fi reluată de către inculpat și

sentimentul de insecuritate pe care comiterea unei fapte penale.

De asemenea a reținut

că, există suficiente indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. (3) C. proc. pen.,

din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit fapta pentru

care este cercetat, relevante fiind probele administrate la dosar.

Totodată raportat la

dispozițiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., dar și la durata arestării

preventive (care nu depășește un termen rezonabil), Curtea de Apel a constat că

luarea față de inculpat a unei alte măsuri preventive, neprivativă de

libertate, nu este justificată și nici oportună, nedepășind limitele unui

termen rezonabil. Persistența motivelor rezonabile de a presupune că persoana

arestată a săvârșit o infracțiune este o condiție sine qua non a legalității

menținerii în detenție, dar nu este suficientă.

Astfel, instanța de

apel a apreciat că subzistă temeiurile de fapt și de drept avute în vedere la

luarea măsurii arestării preventive, măsură luată și menținută cu respectarea

disp. art. 143 C. proc. pen., și respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen. De

asemenea, reanalizând actele și lucrările dosarului a constatat că temeiurile

inițiale nu s-au modificat și nici nu au încetat.

Curtea de Apel a

apreciat că în cauză menținerea măsurii arestării preventive se justifică în

scopul de a-l face pe inculpat să „conștientizeze asupra comportamentului lui

antisocial", cât și pentru buna desfășurare a judecății și pentru a-l

împiedica să comită alte fapte penale. Împrejurarea că inculpatul s-a prevalat

de disp. art. 320

1

C. proc. pen. nu este de natură să contureze că

s-au schimbat temeiurile pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării

preventive.

Cauza fiind complexă

s-a apreciat că nu s-a depășit termenul rezonabil chiar dacă inculpatul este

arestat preventiv de peste 1 an de zile.

Împotriva acestei

încheieri a formulat recurs inculpatul A.M., solicitând, să se constate că,

măsura arestării preventive a încetat de drept și pe cale de consecință punerea

sa în stare de libertate.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385

14

C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei,

constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Analizând actele și

lucrările dosarului, înalta Curte constată că măsura arestării preventive nu a

încetat de drept, în cauză nu există îndeplinite niciuna din condițiile prev.

de art. 140 C. proc. pen.

De asemenea,

temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpatului A.M. se mențin

fiind îndeplinită una din condițiile alternative prevăzute de art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.

Sub aspectul

dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 681 C. proc. pen., Înalta

Curte constată că probatoriul administrat pană în prezent nu a făcut să

înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunile pentru

care a fost arestat și ulterior trimis în judecată.

Referitor la

dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., înalta Curte constată că și

acestea sunt întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora este

acuzat recurentul inculpat (sprijinire a unui grup infracțional organizat,

prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 99 alin. (2)

C. pen.; trafic de minori prev. de art. 13 alin. (1), (2) și (3) teza a II-a

din Legea nr. 678/2001 (rap. la art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001)

cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen; trafic de minori prev. de art. 13 alin. (1),

(2) și (3) teza a II-a din Legea nr. 678/2001 (rap. la art. 12 alin. (2) lit.

a) din Legea nr. 678/2001) cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen.; deținere, fără

drept, pentru consum propriu, de droguri de risc, prev. de art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen., trafic de droguri de

risc prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 99 alin.

(2) C. pen.; îndemnul la consum ilicit de droguri, prin orice mijloace, prev.

de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 99 alin. (2) C.

pen.; îndemnul la consum ilicit de droguri, prin orice mijloace, prev. de art. 11

alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen.; nerespectarea

regimului armelor și munițiilor, prev. de art. 279 alin. (1) C. pen. cu aplic, art.

99 alin. (2) C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen.; conducere pe drumurile

publice a unui autovehicul de către o persoană ce nu posedă permis de conducere

(datorită minoratului), prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, cu

aplic, art. 99 alin. (2) C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen., pornografie

infantilă prin sisteme informatice, prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003,

cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen., totul cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.) sunt

sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani iar lăsarea acestuia în libertate

prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.

în acest context, se

impune sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O. în special cu referire la unele

cauze împotriva Franței (Letellier v. France) s-a admis că, prin gravitatea

deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni

pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție

preventivă.

Timpul scurs de la

momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod

semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice

judecarea inculpatului în stare de libertate pentru infracțiuni de o asemenea

gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe de altă parte,

acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de

particularitățile cauzei și de diligentele sporite cu care au acționat organele

judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel.

C.E.D.O. stipulează

în art. 5 paragraful 1 lit. c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de

a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând

astfel temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar.

În Hotărârea Murray

v. Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea și temeinicia unei

bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilității sale, această

bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiția ca ea să fie

bazată pe fapte sau informații care ar stabili o latură obiectivă între suspect

și infracțiunea presupusă. în consecință, nicio privare de libertate nu se

poate baza pe impresii, intuiție, o simplă asociere de idei sau de prejudecăți

( etnice, religioase sau de altă natură) indiferent de valoarea lor, în

calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei

infracțiuni.

Prin hotărârea

CALEJJA v. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da

naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele

necesare pentru a justifica o condamnare.

În speța dedusă

judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale

ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus

la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului

urmărit de măsura luată.

La acest moment

procesual, înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în

libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză,

menționat prin sentința penală nr. 30/F din 25 ianuarie 2012, de condamnare

impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă,

arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventive reglementat

de art. 136 C. proc. pen.

Tot astfel, se

apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin

raportare la exigențele art. 5 paragraf 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul

la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și

suficiente a o justifica.

Pertinența și

suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor

particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen.,

privarea de libertate a inculpatului fiind necesară și pentru buna desfășurare

a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de

care aceasta se bucură conform legislației în vigoare.

În consecință în baza

disp art. 300

2

C. proc. pen. rap la art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen. înalta Curte va constata legalitatea și temeinicia măsurii arestării

preventive a inculpatului și va menține starea de arest preventiv a acestuia.

Pe cale de consecință

constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea

prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la

momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C. proc.

pen.

Față de cele

reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul A.M.

În baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen. va obliga inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva încheierii din 22

martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr.

2357/2/2012 (912/2012).

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 2 aprilie 2012.