ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4750/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4750/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, sub nr. 5302/2005, reclamanta SC P.I.

SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA Craiova, pentru ca, prin hotărârea

ce se va pronunța, aceasta să fie obligată să îndeplinească obligația de a face

cu privire la încheierea contractului de leasing imobiliar, cu clauză

irevocabilă de vânzare pentru Unitatea 120 din Craiova, precum și la plata unei

amenzi pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzută

în titlul executoriu.

În motivarea acțiunii, a arătat că

prin decizia nr. 630 din 23 august 1999, a Curții de Apel Craiova, definitivă

și irevocabilă prin decizia nr. 3917 din 11

iulie

2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, societatea sa, SC A. SA Craiova

a fost obligată să încheie contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă

de vânzare, cu SC P.I. SRL, pentru spațiul unității 120, din Craiova.

Decizia a rămas definitivă și

irevocabilă prin decizia nr. 3917 din 11 iulie 2000 pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție și, cu toate insistențele reclamantei de a trece la

încheierea contractului de leasing imobiliar, pârâta SC A. SA a căutat diferite

căi de a se sustrage de la îndeplinirea acestei obligații.

Ulterior, la data de 25 aprilie 2005,

reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtei SC A. SA și a

conducătorului unității la plata unei amenzi civile pentru neexecutarea

obligației prevăzută în titlu executoriu (decizia civilă nr. 630 din 23 august

1999 a Curții de Apel Craiova). Totodată, s-a precizat cuantumul amenzii la

suma de 500.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea

efectivă a obligației, invocându-se în drept dispozițiile art. 580

3

alin.

(1) C. proc. civ.

Pârâta SC A. SA Craiova a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, invocând lipsa

calității sale procesuale pasive, întrucât SC A. SA Craiova este în

imposibilitate de a da curs deciziei nr. 630/1999, deoarece, după pronunțarea

acestei hotărâri, s-a constituit și înmatriculat la Registrul Comerțului SC M.

SA, care a preluat drepturile și obligațiile SC A. SA în ceea ce privește

spațiul în litigiu cât și obligația de transformare a contractului de

închiriere cu SC P.I. SRL, în contract de leasing imobiliar cu clauză

irevocabilă de vânzare cum s-a reținut în considerentele deciziei nr. 1320/2002

a Curții de Apel Timișoara și ale deciziei nr. 2/2001 a Curții de Apel

Timișoara.

S-a mai arătat că SC M. SA cu adresa nr.

213 din 20 aprilie 2001, a invitat-o pe reclamantă să se prezinte la sediul

acesteia în vederea negocierii contractului de leasing imobiliar, însă aceasta

nu s-a prezentat la negociere.

Prin cererea de arătare a titularului

dreptului, depusă la fila 61 din dosarul Judecătoriei Craiova, pârâta SC A. SA

Craiova a precizat că titularul dreptului privind imobilul situat în Craiova,

este SC M. SA Craiova.

S-a dispus

citarea în cauză a SC M. SA, în calitate de intervenient.

După strămutarea cauzei la Judecătoria

Ploiești, intervenienta SC M. SA Craiova a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea acțiunii ca inadmisibilă, întrucât și-a îndeplinit obligația de a

face conform deciziei nr. 630 din 23 august 1999, a Curții de Apel Craiova.

Astfel, prin adresa nr. 213 din 20 aprilie 2001 a notificat-o pe SC P.I. SRL în

vederea negocierii condițiilor de încheiere a contractului de leasing,

negociere care nu a avut loc datorită neprezentării reclamantei. Drept urmare,

SC P.I. SRL a fost evacuată din spațiu conform sentinței civile nr. 3031 din 26

noiembrie 2001, rămasă definitivă și irevocabilă în urma deciziei nr. 1320 din 12

decembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara.

La termenul din 3 octombrie 2006,

pârâta SC A. SA Craiova a invocat excepția autorității de lucru judecat, față

de cauza soluționată prin decizia nr. 630/1999 a Curții de Apel Craiova,

depunând alte înscrisuri în completare.

Prin sentința civilă nr. 3221 din 4

aprilie 2007, Judecătoria Ploiești

a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A. SA și a

respins acțiunea față de această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepția autorității de

lucru judecat invocată de aceeași pârâtă, precum și excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei SC M. SA, invocată de reclamantă prin apărător cu

ocazia concluziilor, iar pe fond, a respins acțiunea precizată și completată de

reclamanta SC P.I. SRL Craiova.

Prin decizia nr. 122 din 5 martie 2008

Tribunalul Prahova,

a

respins excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Ploiești în

soluționarea cauzei și a respins apelul reclamantei declarat împotriva

sentinței civile nr. 3221 din 4 aprilie 2007 a Judecătoria Ploiești.

Prin decizia nr. 47 din 21 ianuarie

2009 Curtea de Apel Ploiești,

a

admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Ploiești și a

Tribunalului Prahova, a admis recursul formulat de reclamanta SC P.I. SRL

Craiova și, casând ambele hotărâri, a trimis cauza spre competentă soluționare

la Tribunalul Prahova, secția comercială, ca instanță de fond, dosarul fiind

înregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr. 550/105/2009.

La termenul din 9 iunie 2009,

reprezentantul reclamantei a precizat că cererea de chemare în judecată are

două capete de cerere, respectiv obligația de a face, detaliată în cererea

introductivă precum și obligarea pârâtei SC A. SA Craiova la plata unei amenzi

pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea efectivă a obligației.

De asemenea, a precizat că, prin

cererea completatoare a acțiunii depusă la termenul din data de 25 aprilie

2005, a arătat că renunță la capătul de cerere având ca obiect obligația de a

face.

Prin sentința civilă nr. 218 din 23

iunie 2009, Tribunalul Prahova - Secția Comercială și de Contencios

Administrativ,

a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A. SA, invocată de

aceasta, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intervenientei

SC M. SA Craiova invocată de reclamantă și a respins acțiunea precizată a

reclamantei SC P.I. SRL, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de

calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că prin decizia nr. 630 din 23 august 1999 a Curții de

Apel Craiova, s-a admis apelul formulat de reclamanta SC P.I. SRL Craiova, s-a

schimbat în totalitate sentința instanței de fond, s-a admis acțiunea

reclamantei și s-a dispus obligarea pârâtei SC A. SA Craiova să încheie

contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare cu reclamanta

pentru spațiul comercial situat în Craiova.

În vederea executării acestei

obligații părțile au încheiat proces verbal de negociere la data de 31 ianuarie

2001, 14 februarie 2001 și, respectiv 21 februarie 2001, după care, au

suspendat negocierile, purtând în continuare mai multe

litigii.

După această dată SC M. SA a trimis reclamantei o

convocare la conciliere în vederea aducerii la îndeplinire a obligației

stabilită prin hotărârea menționată. Anterior cestei întâlniri, pârâta SC A. SA

Craiova a efectuat demersuri în vederea reorganizării activității sale prin

divizare, sens în care, a încheiat cu SC M. SA Craiova, procesul verbal din 8

mai 2000, s-a promovat o acțiune în judecată la care SC M. SA a renunțat și s-a

încheiat protocolul din 6 iunie 2000.

Potrivit protocolului menționat în

cadrul reorganizării prin divizare a SC A. SA, aceasta nu a mai păstrat nici un

spațiu din Calea București, respectivul spațiu revenind în totalitate SC M. SA.

S-a mai prevăzut în protocol că, referitor la spațiile cedate noilor societăți

SC A. SA va răspunde pentru orice faptă anterioară datei de 31 octombrie 1999

cauzatoare de prejudicii precum și pentru orice intervenție și cerere în

pretenții venită din partea unui terț, pentru perioada dinainte de divizare.

Aceasta constituie o clauză tipică de garanție contra evicțiunii, care se

aplică în cazul în care referitor la bunurile cedate, SC M. SA ar fi fost evins

de către un terț, având aplicabilitate între cele două părți ale protocolului.

Potrivit regulilor aplicabile în caz de divizare, SC M. SA preia toate

drepturile și obligațiile societății supusă divizării. Prin urmare, în această

modalitate s-a transmis către SC M. SA pe lângă spațiul menționat și obligația

asumată de către SC A. SA față de reclamantă, urmând ca în cazul în care ar fi

fost evinsă, SC M. SA să se îndrepte împotriva SC A. SA.

Reținând că la

data pronunțării sentinței, spațiul în litigiu a fost preluat de SC M. SA care

a și avut mai multe diferende judiciare cu reclamanta și că intervenienta a

preluat și obligația stabilită prin decizia nr. 630/1999 a Curții de Apel

Craiova, s-a apreciat că nu există identitate între pârâta SC A. SA și subiectul

pasiv al raportului juridic dedus judecății.

Prin decizia nr.

6 din 28 ianuarie 2010 Curtea de Apel Ploiești,

a admis apelul formulat de reclamanta SC P.I. SRL

împotriva sentinței civile nr. 218 din 23 iunie 2009, a Tribunalului Prahova

care a fost desființată și trimisă cauza la aceeași instanță pentru

soluționarea fondului.

În cuprinsul deciziei de casare s-a

reținut că prima instanță în mod eronat a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei SC A. SA, deoarece hotărârea judecătorească

devenită titlu executoriu, o obligă să încheie contractul de leasing imobiliar,

cu clauză irevocabilă de vânzare pentru unitatea 120, Municipiul Craiova.

S-a mai reținut că, divizarea parțială

a acestei societăți, din care s-a desprins și intervenienta SC M. SA Craiova,

nu are relevanță, în privința executării titlului sus-amintit, obligația de

vânzare, în leasing imobiliar, pentru SC A. SA Craiova, este o obligație in

rem, cu privire la spațiului comercial respectiv, indiferent în ce patrimoniu

s-ar afla în momentul de față.

De asemenea, s-a mai reținut că

această societate și-a luat un angajament pentru obligațiile trecute, inclusiv

pentru aceasta, cu ocazia încheierii protocolului de divizare și deci,

înființarea celorlalte societăți, prin desprinderea din capitalul social al

societății mamă, respectiv a intervenientei SC M. SA Craiova.

Referitor la intervenienta s-a arătat

că împotriva acesteia și a chiriașei SC E.T. SRL s-a dispus de către Curtea de

Apel Craiova, evacuarea din spațiul comercial în litigiu prin decizia nr. 2006

din 3 decembrie 2002.

S-a constatat că SC A. SA s-a divizat

în perioada derulării procesului care a determinat pronunțarea hotărârii ce a

devenit titlu executoriu, respectiv obligarea acesteia la încheierea

contractului de leasing imobiliar, cu clauză irevocabilă de vânzare, acest

aspect fiindu-i culpabil, dar care nu împiedică să aibă calitate procesuală

pasivă în prezenta cerere.

Prin decizia nr. 1016 din 9 martie

2011 înalta Curte de Casație și Justiție - secția comercială

a respins recursul declarat de pârâta

SC A. SA Craiova împotriva deciziei nr. 6 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel

Ploiești.

În rejudecare, intervenienta SC M. SA

Craiova și pârâta SC A. SA Craiova au formulat note de ședință prin care au

solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamanta SC P.I. SRL.

Prin sentința nr. 549/2011 din 11

iulie 2011, Tribunalul Prahova - Secția Comercială și de Contencios

Administrativ

a admis, în

parte, cererea completată și precizată a reclamantei SC P.I. SRL Craiova, a respins,

ca neîntemeiată, cererea pârâtei de arătare a titularului dreptului privind pe

intervenienta SC M. SA Craiova și a obligat pârâta SC A. SA Craiova la plata

unei amenzi de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere până la îndeplinirea

obligației de a încheia cu reclamanta contract de leasing imobiliar cu clauză

irevocabilă de vânzare pentru spațiul comercial situat în Craiova, obligație

stabilită prin titlu executoriu (decizia civilă nr. 630 din 23 august 1999 a

Curții de Apel Craiova), precum și la plata către reclamantă a sumei de 26 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Craiova, reclamanta SC P.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A.

SA Craiova, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată să

îndeplinească obligația de a face cu privire la încheierea contractului de

leasing imobiliar, cu clauză irevocabilă de vânzare pentru Unitatea 120, precum

și la plata unei amenzi pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea

obligației prevăzută în titlul executoriu.

Ulterior, prin precizarea acțiunii

formulată la data de 25 aprilie 2005, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei

SC A. SA și a conducătorului unității la plata unei amenzi civile pentru neexecutarea

obligației prevăzută în titlul executoriu (decizia civilă nr. 630 din 23 august

1999 a Curții de Apel Craiova). Cu ocazia concluziilor pe fond formulate în

fața Judecătoriei Ploiești la data de 28 martie 2007, apărătorul reclamantei a

susținut că prin cererea completatoare a acțiunii depusă la termenul din data

de 25 aprilie 2005, reclamanta a arătat că renunță la capătul de cerere având

ca obiect obligația de a face.

Față de aceste poziții, examinând

acțiunea introductivă și cererea precizatoare, tribunalul a reținut din modul

de formulare a celei din urmă precum și din temeiul de drept al acțiunii că

reclamanta nu a mai înțeles să solicite obligarea pârâtei la îndeplinirea

obligației de a face cu privire la încheierea contractului de leasing imobiliar,

cu clauză irevocabilă de vânzare, pentru Unitatea 120.

S-a mai

reținut că modalitatea prin care reclamanta a urmărit să obțină îndeplinirea

obligației stabilită prin decizia nr. 360 din 23 august 1999 a Curții de Apel

Craiova, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3917/2000 a Curții Supreme de

Justiție a fost tocmai obligarea la plata unei amenzi civile pe zi de

întârziere, precizată ulterior, întemeiată pe disp. art. 5801

alin. (1)

C. proc. civ. Acesta a fost

argumentul pentru care Tribunalul Prahova, prin încheierea din 9 iunie 2009, a

constat că nu există autoritate de lucru judecat în sensul dispozițiile art. 1201

C. civ. și a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâta

SC A. SA Craiova.

Tribunalul a

constatat că împotriva acestei încheieri nu s-a formulat apel odată cu fondul

în condițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., astfel că dispozițiile date de

prima instanță cu privire la excepția autorității de lucru judecat sunt

irevocabile.

Prin urmare, întrucât partea nu mai

putea reveni asupra capătului de cerere cu privire la care a renunțat la

judecată prin precizarea cererii, astfel că a analizat numai cel de al doilea

capăt de cerere privind obligarea societății pârâte și a conducătorului acesteia

la plata de unei amenzi civile pe zi de întârziere.

Examinând cererea precizată enunțată

mai sus și cererea de arătare a titularului dreptului formulată de reclamantă

în raport de actele și lucrările dosarului, cu respectarea dezlegărilor

problemelor de drept pe care le ridică speța, date de instanțele de control

judiciar, tribunalul a reținut că prin decizia nr. 630 din 23 august 1999 a

Curții de Apel Craiova, s-a admis apelul formulat de reclamanta SC P.I. SRL

Craiova, s-a schimbat în totalitate sentința instanței de fond, s-a admis acțiunea

reclamantei și s-a dispus obligarea pârâtei SC A. SA Craiova să încheie

contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare cu reclamanta

pentru spațiul comercial situat în Craiova.

De asemenea, s-a reținut că, în

vederea executării acestei obligații, părțile au încheiat proces verbal de

negociere la data de 31 ianuarie 2001, 14 februarie 2001 și, respectiv 21

februarie 2001, după care, au suspendat negocierile, purtând în continuare mai

multe

litigii.

După această dată SC M.

SA a trimis reclamantei o convocare la conciliere în vederea aducerii la

îndeplinire a obligației stabilită prin hotărârea menționată mai înainte.

Anterior acestei întâlniri, pârâta SC A.

SA Craiova a efectuat demersuri în vederea reorganizării activității sale prin

divizare, sens în care, a încheiat cu SC M. SA Craiova, procesul verbal din 8

mai 2000, s-a promovat o acțiune în judecată la care SC M. SA a renunțat și s-a

încheiat protocolul din 6 iunie 2000.

Potrivit protocolului menționat în

cadrul reorganizării prin divizare a SC A. SA, referitor la spațiile cedate

noilor societăți, SC A. SA va răspunde pentru orice faptă anterioară datei de

31 octombrie 1999 cauzatoare de prejudicii precum și pentru orice intervenție

și cerere în pretenții venită din partea unui terț, pentru perioada dinainte de

divizare. Astfel, cum a reținut instanța de apel, această divizare parțială a

societății pârâte, din care s-a desprins și intervenienta SC M. SA Craiova, nu

are relevanță, în privința executării titlului sus-amintit, obligația de

vânzare, în leasing imobiliar, pentru SC A. SA Craiova, fiind o obligație in

rem, asupra spațiului comercial respectiv, indiferent în ce patrimoniu s-ar

afla în momentul de fată.

Tribunalul a

constatat că, odată cu încheierea protocolului de divizare și deci, înființarea

celorlalte societăți, prin desprinderea din capitalul social al societății

mamă, respectiv a intervenientei SC M. SA Craiova, pârâta SC A. SA Craiova și-a

luat un angajament pentru obligațiile trecute, inclusiv pentru aceasta.

Pârâta nu și-a îndeplinit obligația

stabilită printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, care potrivit legii

constituie titlu executoriu, în temeiul art. 580

3

C. proc. civ.,

astfel că acțiunea reclamantei, astfel cum a fost completată și precizată, este

întemeiată în parte, iar cererea de arătare a titularului dreptului nu este

întemeiată, întrucât, din cuprinsul deciziei ce constituie titlu executoriu

rezultă că debitorul obligației de a face este societatea pârâtă SC A. SA

Craiova și nu se poate dispune obligarea conducătorului acesteia la plata de

amenzi civile pe zi de întârziere.

Împotriva

sentinței precizate a declarat apel pârâta SC A. SA, solicitând desființarea

acesteia și trimiterea cauzei la judecătorie, pentru competenta soluționare a

fondului, iar în subsidiar schimbarea sentinței, în sensul respingerii

acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin

întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea apelului, ca

inadmisibil, motivat de faptul că, potrivit dispozițiilor art. 580

3

alin.

(1) C. proc. civ., prezenta acțiune se soluționează printr-o încheierea

irevocabilă, iar pe fond a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

De asemenea, intimata-pârâtă SC M. SA

a formulat note scrise, prin care a solicitat admiterea apelului, reiterând și

susținând aceleași critici ca cele invocate de către apelanta-pârâtă în cadrul

motivelor de apel.

Prin decizia nr.

9 din 26 ianuarie 2012, Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a Civilă, de

Contencios Administrativ și Fiscal

a

respins excepția inadmisibilității apelului, invocată de intimata-reclamantă,

ca neîntemeiată.

A respins, ca nefondat, apelul

formulat de pârâta SC A. SA, împotriva sentinței nr. 549 din data de 11 iulie

2011, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanta SC P.I.

SRL, Craiova și pârâta SC M. SA.

A respins

cererea pârâtei, de obligare a intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de

judecată, ca neîntemeiată și a reclamantei privind obligarea pârâtei la plata

cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Examinând excepția inadmisibilității

apelului, precizată anterior, curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată,

pentru următoarele considerente:

Este corect că reclamanta și-a

întemeiat acțiunea precizată pe dispozițiile art. 580

3

pct. 1 C.

proc. civ. (fila nr. 29 dosar nr. 5302/2005 al Judecătoriei Craiova), precum și

că dispozițiile legale precizate prevăd că instanța sesizată de creditor poate

obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea pârtilor, să

plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 20 lei la 50 lei,

stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligației prevăzute în titlul

executoriu.

Curtea a reținut că atât

apelanta-pârâtă, cât și intimata-reclamantă au exercitat, pe parcursul

soluționării cauzei, calea de atac a apelului și a recursului.

De asemenea, curtea a reținut că, prin

decizia nr. 47 din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, s-a statuat că

prezenta cauză are caracter comercial și că aceasta este de competența

tribunalului, în primă instanță, ca urmare a caracterului neevaluabil în bani,

astfel că, decizia fiind irevocabilă, aceasta a intrat în puterea lucrului

judecat, motiv pentru care, față de obiectul cauzei precizat și de dispozițiile

art. 3 pct. 2 C. proc. civ., prezenta cale de atac a apelului este admisibilă.

Pe de altă parte, în condițiile în

care, așa cum s-a arătat anterior, intimata-reclamantă a exercitat de două ori

calea de atac a apelului în prezenta cauză, iar căile de atac menționate s-au

finalizat prin hotărâri irevocabile, invocarea caracterului irevocabil al

hotărârii primei instanțe este pur abuzivă.

În ce privește fondul apelului,

examinând sentința apelată, prin prisma materialului probator administrat în

cauză, a dispozițiilor legale incidente și a criticilor invocate de către

apelanta-pârâtă, curtea a constatat că apelul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Referitor la necompetența materială a

instanței de fond de a soluționa acțiunea precizată, formulată de către

intimata-reclamantă, curtea a reținut, așa cum s-a arătat anterior, că prin

decizia nr. 47 din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, s-a statuat că

prezenta cauză are caracter comercial și că aceasta este de competența

tribunalului, în primă instanță, ca urmare a caracterului neevaluabil în bani,

decizie care este irevocabilă și care a intrat în puterea lucrului judecat.

Curtea a mai reținut că, ulterior

pronunțării acestei decizii, s-a mai pronunțat decizia nr. 6/2010 a Curții de

Apel Ploiești, menținută prin decizia nr. 1016/2011 a I.C.C.J – S.C.A.F., prin

care s-a stabilit și recunoscut, implicit, competența de primă instanță a

tribunalului de soluționare a acțiunii precizate.

Ca urmare, în prezenta cale a apelului

nu se mai poate pune problema competenței primei instanțe, care a fost stabilită

în mod irevocabil, astfel că această critică invocată de către apelanta-pârâtă

este neîntemeiată.

Referitor la nerespectarea

dispozițiilor art. 389 C. proc. civ., privind perimarea și prescripția

dreptului de a cere executarea silită, curtea a constatat că dispozițiile

precizate prevăd că, dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data

îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire,

executarea se perima de drept și orice parte interesată poate cere desființarea

ei.

Curtea a constatat că și cu privire la

acest aspect sunt incidente dispozițiile precizate anterior, irevocabile și

intrate sub puterea lucrului judecat, referitoare la calificarea prezentei

acțiuni ca fiind una comercială, neevaluabilă în bani, de competența

tribunalului în primă instanță.

Or, raportat

la acestea, nu pot fi incidente aceste critici ale apelantei, care vizează, în

esență faza unei executări silite demarate, executare

silită

care se perima ca urmare a neîndeplinirii unui nou act de

executare în termenul de 6 luni - ipoteză ce nu se regăsește însă în prezenta

cauză.

Referitor la prescripția dreptului la

acțiune, curtea a constatat că, după rămânerea irevocabilă a deciziei ce

constituie titlu executoriu, la data de 11 iulie 2000, prin decizia I.C.C.J. -

Secția Comercială nr. 3917/2000, între părți s-au mai derulat litigii (ex.

contestația la executare, formulată de SC A. SA, respinsă irevocabil prin

decizia I.C.C.J. nr. 130 din 4 noiembrie 2002), precum și acte de executare

silită (notificarea din 22 noiembrie 2002, procesul verbal din 18 iulie 2002

etc.), iar ultimul act de executare, anterior formulării prezentei acțiuni,

este efectuat în luna iulie 2004.

Or, față de aceste considerente, de

data introducerii prezentei acțiuni (18 februarie 2005), precum și de

dispozițiile art. 405

2

alin. (1) lit. d) și alin. (2) C. proc. civ.,

conform cărora termenul de prescripție al dreptului de a cere executarea silită

se prescrie prin îndeplinirea unui act de executare, moment de le care începe

să curgă un nou termen de prescripție, curtea a constatat că nu pot fi reținute

criticile apelantei.

În ce privește

împrejurarea că spațiul comercial a făcut obiectul divizării și a fost transmis

către SC M. SA, curtea a apreciat că aceasta este strâns legată de calitatea

procesuală în cauză, precum și că acest aspect a fost tranșat prin decizia

irevocabilă nr. 1016 din 9 martie 2011 a I.C.C.J. - Secția Comercială, instanța

supremă statuând că, din mai multe hotărâri judecătorești irevocabile, „nu

rezultă faptul că spațiul în litigiu, ar fi trecut în administrarea F.P.S. din

care a luat ființă SC M. SA.", precum și că SC A. SA are calitate

procesuală pasivă în cauză, întrucât și-a rezervat obligația de a răspunde

pentru faptele anterioare datei divizării.

Curtea a constatat că sunt întemeiate

criticile intimatei-reclamante, în sensul că nu poate fi considerată SC M. SA

proprietara spațiului în litigiu, așa cum apelanta a susținut, câtă vreme, prin

hotărâri judecătorești irevocabile (decizia I.C.C.J. - Secția Comercială nr. 2627

din 26 septembrie 2008) SC M. SA a fost evacuată din acest spațiu, împrejurare

ce exclude calitatea de proprietar a acesteia.

Raportat la cele menționate anterior,

curtea a considerat că nu poate fi primită nici critica referitoare la greșita

soluționare a cererii de intervenție /arătarea titularului dreptului, întrucât,

pe de-o parte, acestea sunt incidente exclusiv în acțiunile reale, conform art.

64 C. proc. civ. - situație premisă ce nu se regăsește în prezenta cauză -, iar

pe de altă parte aspectul privind titularul obligației dedusă judecății a fost

corect apreciat, așa cum s-a arătat, de către instanța fondului.

A respins cererea pârâtei, de obligare

a intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, motivat de faptul că

aceasta din urmă nu are calitatea de parte căzută în pretenții față de apelantă

și cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielile de

judecată, motivat de faptul că, pe de o parte, aceasta a învederat instanței,

cu ocazia dezbaterilor, că nu solicită cheltuieli de judecată, cererea de

acordare a cheltuielilor fiind formulată ulterior, prin concluzii scrise, iar,

pe de altă parte, aceasta nu a dovedit efectuarea vreunor cheltuieli în

prezenta cale de atac.

Împotriva

deciziei nr. 9 din 26 ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta

SC A. SA Craiova,

întemeiat

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru

nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea

deciziei în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii reclamantei.

În criticile

formulate, după o prezentare amănunțită a situației de fapt, recurenta a

susținut în esență următoarele:

- Decizia recurată a fost dată cu

încălcarea normelor imperative referitoare la competența materială, astfel că

în mod greșit instanța de apel a respins excepția inadmisibilității apelului și

a menținut hotărârea instanței de fond în condițiile în care aceasta a fost dată

cu încălcarea competenței materiale, tară să aibă în vedere că temeiul

obligării pârâtei la plata amenzii civile îl constituie dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ., care presupune și o procedură de soluționare diferită.

Că inițial

Judecătoria Ploiești, investită cu soluționarea cauzei prin prorogare de

competență, în urma strămutării de la Judecătoria Craiova, a rămas sesizată

conform precizării acțiunii reclamantei din 25 aprilie 2005, doar cu cererea de

obligare a pârâtei la plata unei amenzi civile.

Împrejurarea

că Tribunalul Prahova, în soluționarea căii de atac, a reținut cauza pentru a

se pronunța pe fondul acesteia nu constituie un motiv de schimbare a

competenței materiale, precum și că instanța de control judiciar nu poate să

dispună valabil asupra competenței materiale a instanțelor inferioare, decât în

cazurile strict determinate de lege.

- Recurenta a

mai arătat că decizia din apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 389

C. proc. civ., referitoare la perimare, în sensul că dacă creditorul a lăsat să

treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, tară să fie

urmat de alt act de urmărire, executare, aceasta se perima de drept și că orice

parte interesată poate să ceară desființarea ei.

În dosarul de

executare, care nu a fost atașat cauzei, se poate constata că instanța a

procedat la aplicarea amenzii civile după ce creditorul a lăsat să treacă mai

mult de 6 luni de la data efectuării ultimului act de executare, iar perimarea

a operat de drept.

- Referitor la excepția prescripției

în mod greșit a apreciat instanța de apel că aceasta a fost întreruptă de

notificarea din 22 noiembrie 2002 și procesul-verbal din 18 iulie 2002, cu

toate că aceste acte nu pot întrerupe cursul prescripției, ultimul act fiind

decizia nr. 130 din 4 noiembrie 2002.

Prin cererea de obligare a pârâtei la

plata amenzii civile s-a urmărit să se obțină executarea titlului executoriu

reprezentat de decizia civilă nr. 630/1999 a Curții de Apel Craiova, rămasă

irevocabilă, prin care societatea sa a fost obligată să încheie contractul de

leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, tară să analizeze actele

depuse la dosarul cauzei, cu referire expresă la încheierea eliberată de B.N.P.

T.S. care potrivit extrasului de carte funciară, nu poate să facă obiectul

contractului de vânzare-cumpărare întrucât acest spațiu este intabulat și tară

să țină cont de faptul că în urma divizării spațiul în cauză a intrat în

patrimoniul SC M. SA.

Motivarea deciziei din apel, cu

privire la obligația de vânzare, este greșită, fiind calificată ca o obligație

in rem, asupra spațiului comercial, fără să aibă în vedere în patrimoniul cărei

societăți se află spațiul.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

intimata reclamantă SC P.I. SRL Craiova a cerut respingerea recursului ca

nefondat.

Analizând

decizia nr. 9 din 26 ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în raport de criticile

formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont de limitele controlului

de legalitate, înalta Curte a constatat că recursul este nefondat avându-se în

vedere următoarele considerente:

Întrucât recurenta a invocat excepția

de ordine publică a necompetenței materiale a instanței de fond, Curtea urmează

să o analizeze cu prioritate, considerând-o neîntemeiată.

Se impune a se preciza în acest punct

al analizei raporturilor juridice dintre părți, că recurenta reclamantă SC P.I.

SRL și-a fundamentat acțiunea pe petitul principal al cererii, pe obligația de

a face cu privire la încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză

irevocabilă de vânzare pentru spațiul situat în Craiova, și pe statuarea

irevocabilă conferită de decizia nr. 47 din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel

Ploiești.

Potrivit deciziei nr. 47 din 21

ianuarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, litigiul dedus judecății, are caracter

comercial, fiind deci, în competența de primă instanță a Secției Comerciale a

Tribunalului Prahova, datorită caracterului neevaluabil în bani al petitului

principal și calității părților, decizie care este irevocabilă și care a intrat

în puterea lucrului judecat.

Ulterior pronunțării acestei decizii,

s-a mai pronunțat și decizia nr. 6 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel

Ploiești, menținută prin decizia nr. 1016 din 9 martie 2011 a I.C.C.J - secția comercială,

prin care s-a stabilit și recunoscut, implicit, competența de primă instanță a

tribunalului de soluționare a acțiunii precizate a reclamantei.

Așa fiind, cum prezenta acțiune este o

consecință a celor statuate în litigiul soluționat prin decizia nr. 47 din 21

ianuarie 2009 și decizia nr. 6 din 28 ianuarie 2010 ale Curții de Apel

Ploiești, așa cum recurenta a arătat în cuprinsul cererii, a supune acest

litigiu unei alte jurisdicții decât cea comercială, apare lipsit de fundament

logico-juridic.

Ca urmare, în prezenta cale de atac a

recursului nu se mai poate pune problema competenței primei instanțe, care a

fost stabilită în mod irevocabil, astfel că această critică invocată de către

recurentă este nefondată.

Nici a doua critică invocată de recurentă,

nu poate fi primită, avându-se în vedere faptul că executarea titlului nu a

fost perimată pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 389 C. proc. civ.

Or, raportat la această situație, nu

pot fi reținute aceste critici ale recurentei, care vizează, în esență faza

unei executări

silite

demarate,

executare silită care se perima ca urmare a neîndeplinirii unui nou act de

executare în termenul de 6 luni - ipoteză ce nu se regăsește însă în prezenta

cauză.

În ceea ce privește prescripția

dreptului material la acțiune al reclamantei, înalta Curte a constatat că, după

rămânerea irevocabilă a deciziei nr. 630 din 23 august 1999 a Curții de Apel

Craiova, care a constituit titlu executoriu, rămasă irevocabilă prin decizia nr.

3917/2001 din 11 iulie 2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția

comercială, între părți s-au derulat mai multe litigii, precum și acte de

executare silită și că ultimul act de executare, anterior formulării prezentei

acțiuni, a fost efectuat în luna iulie 2004.

Or, față de

aceste considerente, în raport de data introducerii acțiunii ce face obiectul

recursului, 18 februarie 2005 și de dispozițiile art. 405

2

alin. (1)

lit. d) și alin. (2) C. proc. civ., conform cărora termenul de prescripție al

dreptului de a cere executarea silită se întrerupe prin îndeplinirea unui act

de executare, moment de le care începe să curgă un nou termen de prescripție,

în mod corect a constatat instanța de apel că nu pot fi reținute criticile

recurentei.

În ce privește împrejurarea că spațiul

comercial a făcut obiectul divizării și a fost transmis către SC M. SA, înalta

Curte a apreciat că aceasta este strâns legată de calitatea procesuală în cauză

a pârâtei SC A. SA, precum și că acest aspect a fost tranșat irevocabil prin

decizia nr. 1016 din 9 martie 2011 a I.C.C.J. - Secția Comercială, instanța

supremă statuând că, din mai multe hotărâri judecătorești irevocabile, nu a

rezultă faptul că spațiul în litigiu ar fi trecut în administrarea F.P.S. din

care a luat ființă SC M. SA, precum și că SC A. SA are calitate procesuală

pasivă în cauză, întrucât și-a rezervat obligația de a răspunde pentru faptele

anterioare datei divizării.

În raport de aceste considerente, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte urmează să respingă

recursul declarat de pârâta SC A. SA Craiova împotriva deciziei nr. 9 din 26

ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC A. SA Craiova împotriva deciziei nr. 9 din 26 ianuarie 2012, pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

în dosarul nr. 550/105/2009*, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi

29 noiembrie 2012