ÎCCJ, decizie (scj.ro #85592)

Contestație la executare. Controlul regularității actelor

de executare

Potrivit dispozițiilor art.399 C.proc.civ.contestația la executare este

mijlocul procesual prin care părțile intetresate sau vătămate prin modul de

realizare a executării silite, cu neobservarea sau ignorarea condițiilor și

formalităților stabilite de procedura execuțională se pot plânge instanței

competente în vederea desființării sau anulării formelor sau actelor de

executare nelegale.

Vizând exclusiv desființarea măsurilor nelegale de urmărire silită, contestația

la executare nu are aptitudinea declanșării unei noi judecăți de fond și nici

natura juridică

a unei

căi de atac de reformare.

Completul de 9 judecători, decizia nr.130 din 4 noiembrie

2002

Contestatoarea SC "A" SA a solicitat desființarea formelor de

executare, și suspendarea executării hotărârii până la soluționarea

contestației fără a fi obligată la plata unei cauțiuni, susținând că executarea

silită începută la stăruința SC „P.I.” SRL  privește un titlu netemeinic

și nelegal.

Contestatoarea a motivat că decizia  Curții de Apel Craiova, neavând

inserată mențiunea că este definitivă, nu poate fi învestită cu formulă

executorie, întrucât decizia menționată a fost atacată cu recurs. Totodată,

decizia este netemeinică și nelegală în raport cu împrejurarea că spațiul ce

face obiectul contractului de leasing nu se mai află în proprietatea sa, ca

urmare a trecerii acestuia, în luna iunie 1999, în administrarea F.P.S.

Reținând că, în raport cu dispozițiile art.400 C.proc.civ., nu se poate invoca

netemeinicia și nelegalitatea hotărârii puse în executare și nici că o hotărâre

pronunțată în apel este definitivă și executorie, Tribunalul Dolj - Secția

comercială, prin sentința civilă nr.1302 din 21 septembrie 2000, a respins

contestația la executare.

Contestatoarea a declarat apel, arătând că prima instanță nu a stabilit corect

raporturile juridice dintre părți.

Prin decizia nr.63 din 6 februarie 2001, Curtea de Apel Craiova - Secția

comercială a admis apelul și a schimbat sentința atacată, în sensul că a anulat

formele de executare din dosarul execuțional, reținând că, după pronunțarea

hotărârii judecătorești definitive ce constituie titlu executor, a avut loc

reorganizarea și divizarea fostei SC "A" SA încât drepturile și

obligațiile acesteia, cu privire la spațiile comerciale deținute de SC „P.I.”

SRL și o altă societate au fost preluate de SC "M" SA,  care a

devenit debitoarea obligației de a încheia contractul de leasing imobiliar.

Curtea Supremă de Justiție-Secția comercială, prin decizia nr.3979 din 21 iunie

2001, a respins recursul declarat de SC "”P.I.” SRL.

S-a declarat recurs în anulare, întemeiat

pe dispozițiile art.330 pct.2  C.proc.civ., susținându-se că hotărârile

criticate sunt vădit netemeinice și au fost pronunțate cu încălcarea esențială

a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

S-a mai susținut că prin decizia Curții de Apel Craiova, pârâta SC

"A" SA  a fost obligată să încheie cu SC "P.I." SRL

contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare privind

spațiul comercial în litigiu.

Invocând netemeinicia și nelegalitatea titlului executoriu pârâta a formulat

contestație la executare.

Or, contestația la executare este destinată să înlăture neregularitățile

săvârșite cu prilejul executării silite sau să explice dispozitivul hotărârii

și nu constituie un mijloc procedural prin care să se poată anula sau modifica

chiar titlul executoriu.

Totodată, din procesul verbal încheiat la 17 mai 1999, cu prilejul finalizării

negocierilor privind divizarea SC "A" SA, nu rezultă preluarea

spațiului comercial în litigiu de către FPS. Se impunea astfel introducerea în

cauză a FPS Dolj care să dea lămuriri cu privire la situația juridică a

spațiului în litigiu, iar pronunțarea unei hotărâri prin care să se lămurească

înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului trebuia pronunțată în

contradictoriu cu această parte.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art.399 C.proc.civ., "împotriva executării silite înseși, precum

și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei

interesați sau vătămați prin executare. De asemenea, dacă nu s-a utilizat

procedura prevăzută de art.281

1

C.proc.civ., se poate face

contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul,

întinderea sau aplicarea titlului executoriu . . .”

Prin alineatul 2 al aceluiași articol se dispune în sensul că

"nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la

efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului

nelegal".

Ca atare, contestația la executare este mijlocul procesual prin care părțile

interesate sau vătămate prin modul de realizare a executării silite, cu

neobservarea sau ignorarea condițiilor și formalităților stabilite de procedura

execuțională, se pot plânge instanței competente în vederea desființării sau

anulării formelor sau actelor de executare nelegale.

Vizând exclusiv desființarea măsurilor nelegale de urmărire silită, contestația

la executare nu are aptitudinea declanșării unei noi judecăți de fond.

Față de aceste dispoziții legale raportate la art.1201 C.civ. contestația la

executare nu are natura juridică a unei căi de atac de reformare reglementată

de legea procesuală civilă cu privire la ciclul ordinar al judecății în fond a

cauzei, având ca obiect recunoașterea dreptului și obligarea debitorului la

restabilirea dreptului încălcat ori contestat.

Prin urmare, în mod corect prima instanță, investită cu soluționarea

contestației la executare, s-a pronunțat în sensul respingerii acesteia.

Admițând contestația la executare prin care a fost supusă examinării

legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești puse în executare, instanța

de apel a statuat asupra fondului, acordând acestui mijloc procesual având ca

obiect regularitatea actelor de executare silită, un conținut de reformare și o

finalitate negatorie neprevăzute de legea execuțională și care încalcă

autoritatea lucrului judecat.

Or, legea procesuală civilă, prin norme preponderent imperative, asigură

succesiunea progresivă a actelor procesuale vizând realizarea dreptului

subiectiv pretins încălcat, între momentul sesizării instanței de judecată

competente și executarea silită a dreptului recunoscut prin hotărâre

judecătorească definitivă.

In cauză, în etapa executării silite, investită cu soluționarea, în apel a unei

contestații la executare, care poate viza exclusiv controlul regularității

actelor de executare, instanța i-a stabilit acesteia un conținut corespunzător

judecății în fond a cauzei, altul decât cel prevăzut de lege.

Decizia pronunțată în apel, irevocabilă ca urmare a respingerii recursului

declarat împotriva acesteia, este dată "cu încălcarea esențială a

legii", așa încât în cauză este incident cazul de casare prevăzut de

art.330 pct.2 C.proc.civ., invocat prin recursul în anulare.

In consecință, Curtea a admis recursul în anulare, a casat decizia pronunțată

în recurs, a admis recursul pârâtei împotriva deciziei pronunțate în apel, pe

care a modificat-o în sensul respingerii apelului declarat de contestatoare și

menținerii hotărârii primei instanțe.