ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5245/2010

Prin cererea

înregistrată la data de 4 aprilie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția

a IlI-a civilă, reclamantul R.C. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul

București și a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța,

să-l oblige pe pârât să soluționeze notificarea formulată de reclamant în

temeiul Legi nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 385/2005.

La data de 05 mai

2010, reclamantul a depus o cerere completatoare, solicitând anularea

Dispoziției nr. 10098/2008 emisă de Primarul General al Municipiului București

prin care notificarea formulată de reclamant, înregistrată sub nr. 385/2005, a

fost respinsă ca tardiv introdusă.

Prin Sentința civilă

nr. 1587/2008, Tribunalul București, secția a-III-a civilă, a respins ca

neîntemeiată contestația formulată de reclamantul R.C. împotriva Dispoziției

nr. 10098/2008 emisă de pârâtul Primarul General al Municipiului București.

S-a reținut că

termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere

și că, în mod corect, notificarea depusă de reclamant peste acest termen a fost

considerată ca fiind tardivă.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul, iar prin Decizia civilă nr. 33A din 18 ianuarie

2010, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a respins apelul ca

nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că, la data apariției Legii nr.

10/2001, apelantul nu a înțeles să-și exercite dreptul în condițiile speciale

ale legii de reparație, iar termenul prevăzut de norma legală specială pentru

depunerea cererilor de către cei interesați a expirat, textul neprevăzând

posibilitatea repunerii în termen, a suspendării ori a întreruperii termenului.

Așa fiind, neînțelegând să apeleze la prevederile legii speciale, apelantul

și-a asumat riscul depășirii termenului care îi permitea acest demers, cu toate

consecințele ce decurg de aici, inclusiv respingerea ca tardivă a cererii,

depusă după expirarea termenului limită indicat de lege.

Susținerea

apelantului conform căreia dreptul său a luat naștere în momentul în care a

fost evins de cumpărătorul imobilului, în anul 2003, a fost respinsă de

instanța de apel. Curtea de Apel a apreciat că dreptul reclamantului apelant

exista și a fost recunoscut de instanțe anterior anului 2003, Legea nr. 10/2001

neconstituind actul de naștere al vreunui drept, ci doar o cale procedurală specială

de valorificare a unor drepturi preexistente ale vechilor proprietari, cale ce

trebuia însă exercitată într-un anumit termen limită, pe care reclamantul nu

l-a respectat.

În aceste condiții,

pe calea Legii nr. 10/2001, dreptul reclamantului nu mai poate fi valorificat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul apelant R.C.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.

Instanța de apel a

încălcat prevederile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care

în cazul în care persoanei îndreptățite s-a respins, prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în

natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin.

(1) din Lege curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii

judecătorești.

Reclamantul R.C. a

redobândit apartamentul în litigiu prin Sentința civilă nr. 507/1997 a

Judecătoriei Sector 1 București. În această situație, apartamentul nu se mai

afla în proprietatea Statului și în administrarea Primăriei București ca

unitate deținătoare, astfel încât nu ar mai fi putut fi solicitat în baza Legi

nr. 10/2001.

În plus, în mod cu

totul greșit, instanțele au considerat că R.C. era obligat să formuleze

notificarea în intervalul de timp cuprins între 14 februarie 2001 - 14

februarie 2002.

În temeiul Sentinței

civile nr. 507/1997 a Judecătoriei Sector 1 București, reclamantul era

proprietarul imobilului în acest interval de timp; în plus, în același interval

de timp, prin Sentința civilă nr. 13309 din 14 decembrie 2001 a Judecătoriei

Sector 1 București se constatase nulitatea actului de vânzare-cumpărare al

chiriașilor-cumpărători, astfel încât recurentul era singurul proprietar al

bunului și nu i se putea opune un alt titlu de proprietate.

Prin hotărârea

pronunțată, instanța de apel încalcă prevederile art. 3 din Legea nr. 10/2001

care stabilesc condițiile în care o persoană este îndreptățită la acordarea

măsurilor reparatorii în echivalent, printre care se numără și aceea ca bunul

revendicat să existe în patrimoniul entității de la care el este cerut.

Prin urmare,

formularea unei notificări de redobândire a unui bun deja retrocedat prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nu este posibilă.

Se  mai  arată  că

modalitatea  de  soluționarea a acțiunii reclamantului este nelegală deoarece

deși există Sentința civilă nr. 507/1997 definitivă și irevocabilă de

retrocedare a apartamentului în natură și dispoziția Primăriei Municipiului

București nr. 881 din februarie 1998, recurentul nu poate redobândi bunul

preluat abuziv luat de Statul comunist și nu poate beneficia nici de

despăgubiri pentru acest imobil.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 46

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a

respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea

privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de 6 luni pentru

formularea notificării prevăzut de art. 22 alin. (1)din Lege curge de la data

rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.

În cauză, prin

Sentința civilă nr. 13309 din 14 decembrie 2001, Judecătoria Sectorului 1

București a admis acțiunea formulată de autorul recurentului în contradictoriu

cu pârâții I.G. și I.M. și a obligat pârâții să lase autorului recurentului în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str.

P.I., nr. 7, ap.1.

Această hotărâre a

fost schimbată în calea de atac a apelului, prin Decizia civilă nr. 1551 A din

26 iunie 2002 prin care, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul declarat de pârâții I.G. și I.M. și a respins acțiunea în revendicare

formulată de autorul recurentului.

Decizia pronunțată de instanța de apel a rămas

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 187 din 27 ianuarie 2003 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Prin urmare, în

aplicarea art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, termenul de 6 luni prevăzut

de art. 22 pentru formularea notificării în baza acestui act normativ, curge de

la data de 27 ianuarie 2003, dată la care a rămas definitivă și irevocabilă

hotărârea judecătorească prin care a fost respinsă acțiunea privind restituirea

în natură a bunului solicitat.

În aceste condiții,

notificarea formulată de recurent la data de

10

noiembrie 2005 este tardivă, fiind în mod corect

respinsă prin Dispoziția nr. 10098 din 28 martie 2008 a Primăriei Municipiului

București.

Înalta Curte reține

totodată că, deși prin motivele de recurs sunt indicate și dispozițiile art.

304 pct. 7 C. proc. civ., niciuna din criticile formulate nu poate fi

circumscrisă acestui caz de modificare a deciziei recurate, astfel încât

controlul judiciar de nelegalitate nu va fi exercitat din perspectiva acestui

motiv de recurs.

În consecință, pentru

considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva Deciziei nr. 33A din 18

ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2010.

Procesat în GGC - DG