ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3113/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamanții G.G. și G.L., prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea au solicitat în contradictoriu cu

pârâții A.V.A.S. și SC S.M.O. SRL să se constate că a intervenit prescripția

dreptului pârâtei A.V.A.S. de a pune în executare contractele de cesiune de

creanță din 13 decembrie 1999, și, în consecință, să se dispună încetarea

oricăror forme de executare silită, precum și radierea ipotecilor înscrise în cartea

funciară în baza contractelor de garanție imobiliară din 1998.

Prin sentința nr. 5/C

din 13 noiembrie 2008, Curtea de Apel Oradea a dispus declinarea competenței de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, în temeiul art. 45 din

O.U.G. nr. 51/1998 și art. 158 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe

reclamanții au declarat recurs, iar prin decizia comercială nr. 1628 din 26 mai

2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 1006/35/2008

recursul a fost respins ca nefondat, constatându-se legalitatea hotărârii atacate.

Curtea de Apel București,

secția a V-a comercială, prin sentința comercială nr. 104 din 08 octombrie 2010

în Dosarul nr. 7477/2/2009, a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins

acțiunea constatând existența autorității de lucru judecat.

Recursul declarat împotriva

acestei sentințe a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia

nr. 1146 din 16 martie 2011, când a fost casată sentința recurată, iar cauza a fost

trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 130 din 03 noiembrie

2011 a admis acțiunea astfel cum a fost modificată formulată de reclamanții G.G.

și G.L. și a constatat stingerea prin prescripție extinctivă a ipotecilor constituite

prin contractele de garanție imobiliară autentificate în 14 decembrie 1998, în 20

ianuarie 1998, în 13 august 1998.

În argumentarea acestei

sentințe Curtea de Apel București a reținut, în esență, că în cauză, față de data

încheierii contractelor de credit, respectiv în anul 1998, la data preluării creanțelor

de către A.V.A.S. dreptul de a cere executarea silită, conform dreptului comun,

nu fusese prescris, astfel încât se aplică termenul de 7 ani reglementat de

art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, care începe să curgă de la data de la

care se naște dreptul de a cere executarea silită, respectiv de la data scadenței.

Procedând la calcularea

termenului de prescripție de la data scadenței, respectiv de la 31 iulie 1999 pentru

linia de credit din 13 august 1998 și de la 31 decembrie 1999 pentru linia de credit

din 28 ianuarie 1998, reînnoită la 14 decembrie 1998 și 31 decembrie 1998, se constată

că la data comunicării titlurilor executorii de către A.V.A.S., respectiv 04 februarie

2008 acesta era împlinit.

Față de susținerea pârâtei

în senul că termenul de prescripție s-a suspendat ca urmare a declanșării procedurii

prevăzute de art. 35 și 36 din Legea nr. 64/1995 față de cele două societăți, s-a

reținut că la momentul deschiderii procedurii de insolvență împotriva celor două

debitoare nu era inițiată nicio executare silită a creanțelor astfel încât prevederile

menționate să-și producă efectele în sensul suspendării termenului de prescripție.

Împotriva acestei decizii,

pârâta A.V.A.S. București a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

1

și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivarea cărora a susținut, în esență, că

în rejudecare Curtea de apel nu a mai analizat puterea lucrului judecat în Dosarul

nr. 3720/2/2008 prin raportare și la același obiect al cererii de chemare în judecată,

fiind încălcate prevederile art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ.

Recurenta susține că nelegal

arată judecata fondului că dreptul de a cere executarea silită s-a născut la data

scadenței întrucât potrivit normelor speciale ale O.U.G. nr. 51/1998, dreptul A.V.A.S.

de a cere executarea silită s-a născut la data preluării creanței, respectiv 13

decembrie 1999, mai înainte de această dată neavând dreptul de a cere executarea

silită în baza normelor de ordine publică.

Totodată, recurenta susține

că în mod greșit s-a ignorat aplicabilitatea prevederilor art. 16 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958 privitor la întreruperea cursului prescripției, la data la

care a fost formulată declarația de creanță.

Redând textul art. 36

din Legea nr. 85/2006, recurenta susține că în perioada în care societatea debitoare

s-a aflat în procedura falimentului termenul de prescripție a fost suspendat de

drept, iar după data închiderii procedurii a început să curgă un nou termen de prescripție

de 7 ani.

Recurenta, făcând referiri

la dispozițiile art. 137 alin. (4) din Legea nr. 85/2006, susține că contestatorii

sunt codebitori ai obligației de plată asumate prin titlul de creanță și cum pentru

datoria principală prescripția s-a întrerupt, întrucât art. 35 din Legea nr. 64/1995,

republicată, operează imperativ și suspendă toate acțiunile judecătorești pentru

recuperarea creanțelor și pentru garanție, ca accesoriu, prescripția a fost întreruptă.

Raportându-se la dispozițiile

art. 1872 și art. 1873 C. civ. ce a reglementat modul în care se răsfrânge și asupra

accesoriului, întreruperea cursului prescripției în privința principalului, recurenta

a susținut că garanția ipotecară fiind accesorie datoriei pe care o garantează și

deplin subordonată principiului accesorium sequitur principale, garantului îi pot

fi opuse și acesta la rândul său putând opune toate excepțiile care vizează datoria

principală, ca accesoriu al acesteia.

Pentru aceste motive recurenta

a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței criticate în sensul

respingerii excepției prescripției invocată de contestatori și pe fond respingerea

acțiunii modificate ca neîntemeiată.

Prin concluziile scrise

depuse la dosar, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, exercitând

controlul de legalitate asupra sentinței atacate, în raport de criticile formulate

constată că prezentul recurs este fondat în limitele și pentru rațiunile ce urmează:

Instanța de fond a soluționat

excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită (singurul motiv al contestației

la executare), cu ignorarea textelor legale aplicabile.

Astfel, Decretul nr. 167/1958

prevede, pe de o parte, suspendarea cursului prescripției (art. 13 și 14), iar pe

de altă parte, întreruperea acestuia (art. 16) cea dintâi constând în oprirea temporară

a curgerii ei, pe timpul cât durează cauza suspendării, în timp ce întreruperea

prescripției, presupune ștergerea prescripției scurse până la data survenirii cauzei

întreruptive și începerea unei noi prescripții.

Totodată, prin art. 36

din Legea nr. 64, republicată și modificată prin actele normative emise ulterior,

respectiv Legea nr. 85/2006, s-a prevăzut că deschiderea procedurii falimentului

(insolvenței) suspendă orice termen de prescripție, cursul prescripției reluându-se

după 30 de zile de la data încheierii procedurii.

Potrivit art. 1868 C.

civ., cererea de chemare în judecată întrerupe cursul prescripției dacă asupra acestei

cereri s-a pronunțat instanța de judecată prin hotărâre definitivă. În acest caz,

nicio prescripție nu curge de la formarea cererii de chemare în judecată și până

la pronunțarea unei asemenea hotărâri.

În speță, împotriva debitoarei

SC S.M.O. SRL s-a formulat o cerere de deschidere a procedurii de insolvență la

data de 08 septembrie 2000 în Dosarul nr. 5759/111/2000 aflat pe rolul Tribunalului

Bihor, iar împotriva debitoarei SC E.O. SRL procedura insolvenței a fost deschisă

la data de 28 octombrie 2002 în Dosarul nr. 300/F/2001 al Tribunalului Bihor și

închisă irevocabil prin decizia nr. 9 din 16 ianuarie 2008 a Curții de Apel Oradea.

Potrivit textului legal

menționat, la data depunerii cererilor de deschidere a procedurii de insolvență

față de debitorii principali a intervenit suspendarea cursului prescripției. Se

constată că această suspendare a intervenit în cadrul termenului de prescripție,

dosarul de insolvență al debitoarei SC S.M.O. SRL nefiind soluționat definitiv,

procedura de insolvență nefiind încă finalizată.

Potrivit art. 1873 C.

civ., întreruperea civilă a prescripției (prin formularea cereri de chemare în judecată)

făcută în contra debitorului principal, are efecte și în contra cauțiunii. Astfel,

formularea cererii de deschidere a procedurii

de insolvență împotriva debitorului principal,

urmată de pronunțarea sentinței de deschidere a procedurii a avut ca efect nu numai

suspendarea cursului prescripției față de acesta, ci, în conformitate cu textul

legal citat, a provocat și suspendarea cursului prescripției care curgea în favoarea

garanților ipotecari.

Având în vedere că dreptul

de a executa obligațiile principale asumate de către SC E.O. SRL și SC S.M.O. SRL

nu este prescris, prescripția fiind suspendată, nici dreptul de a executa garanțiile,

ca accesorii ale obligației principale nu pot fi prescrise, având în vedere principiul

„accesoriul urmează regimul juridic al principalului” și din interpretarea „per

a contrario” a art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, contractele de garanție

imobiliară au un caracter accesoriu față de contractele de împrumut bancar.

În consecință, cu nerespectarea

dispozițiilor legale menționate, instanța de fond, a constatat prescris dreptul

de executare silită împotriva garanților ipotecari, în condițiile în care exista

o întrerupere civilă a termenului de prescripție.

Față de considerentele

arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta A.V.A.S.

va fi admis. În raport de dispozițiile legale incidente în cauză, sentința de fond

va fi modificată în sensul respingerii contestației la executare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D

E

Admite recursul declarat

de

pârât

a

A.V.A.S.

împotriva sentinței civile

nr. 130 din 03 noiembrie 2011 și a încheierii din 27 octombrie 2011 pronunțate de

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Modifică în tot sentința

recurată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții G.G. și G.L. ca

neîntemeiată

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

7

iunie 2012.