ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3113/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanții G.G. și G.L., prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea au solicitat în contradictoriu cu pârâții A.V.A.S. și SC S.M.O. SRL să se constate că a intervenit prescripția dreptului pârâtei A.V.A.S. de a pune în executare contractele de cesiune de creanță din 13 decembrie 1999, și, în consecință, să se dispună încetarea oricăror forme de executare silită, precum și radierea ipotecilor înscrise în cartea funciară în baza contractelor de garanție imobiliară din 1998. Prin sentința nr. 5/C din 13 noiembrie 2008, Curtea de Apel Oradea a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, în temeiul art. 45 din O.U.G.

nr. 51/1998 și art. 158 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe reclamanții au declarat recurs, iar prin decizia comercială nr. 1628 din 26 mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 1006/35/2008 recursul a fost respins ca nefondat, constatându-se legalitatea hotărârii atacate. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin sentința comercială nr. 104 din 08 octombrie 2010 în Dosarul nr. 7477/2/2009, a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea constatând existența autorității de lucru judecat. Recursul declarat împotriva acestei sentințe a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1146 din 16 martie 2011, când a fost casată sentința recurată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 130 din 03 noiembrie 2011 a admis acțiunea astfel cum a fost modificată formulată de reclamanții G.G. și G.L. și a constatat stingerea prin prescripție extinctivă a ipotecilor constituite prin contractele de garanție imobiliară autentificate în 14 decembrie 1998, în 20 ianuarie 1998, în 13 august 1998. În argumentarea acestei sentințe Curtea de Apel București a reținut, în esență, că în cauză, față de data încheierii contractelor de credit, respectiv în anul 1998, la data preluării creanțelor de către A.V.A.S. dreptul de a cere executarea silită, conform dreptului comun, nu fusese prescris, astfel încât se aplică termenul de 7 ani reglementat de art. 13 alin. (5) din O.U.G.

nr. 51/1998, care începe să curgă de la data de la care se naște dreptul de a cere executarea silită, respectiv de la data scadenței. Procedând la calcularea termenului de prescripție de la data scadenței, respectiv de la 31 iulie 1999 pentru linia de credit din 13 august 1998 și de la 31 decembrie 1999 pentru linia de credit din 28 ianuarie 1998, reînnoită la 14 decembrie 1998 și 31 decembrie 1998, se constată că la data comunicării titlurilor executorii de către A.V.A.S., respectiv 04 februarie 2008 acesta era împlinit. Față de susținerea pârâtei în senul că termenul de prescripție s-a suspendat ca urmare a declanșării procedurii prevăzute de art. 35 și 36 din Legea nr. 64/1995 față de cele două societăți, s-a reținut că la momentul deschiderii procedurii de insolvență împotriva celor două debitoare nu era inițiată nicio executare silită a creanțelor astfel încât prevederile menționate să-și producă efectele în sensul suspendării termenului de prescripție.

Împotriva acestei decizii, pârâta A.V.A.S. București a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 1 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivarea cărora a susținut, în esență, că în rejudecare Curtea de apel nu a mai analizat puterea lucrului judecat în Dosarul nr. 3720/2/2008 prin raportare și la același obiect al cererii de chemare în judecată, fiind încălcate prevederile art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ. Recurenta susține că nelegal arată judecata fondului că dreptul de a cere executarea silită s-a născut la data scadenței întrucât potrivit normelor speciale ale O.U.G. nr. 51/1998, dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită s-a născut la data preluării creanței, respectiv 13 decembrie 1999, mai înainte de această dată neavând dreptul de a cere executarea silită în baza normelor de ordine publică.

Totodată, recurenta susține că în mod greșit s-a ignorat aplicabilitatea prevederilor art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la întreruperea cursului prescripției, la data la care a fost formulată declarația de creanță. Redând textul art. 36 din Legea nr. 85/2006, recurenta susține că în perioada în care societatea debitoare s-a aflat în procedura falimentului termenul de prescripție a fost suspendat de drept, iar după data închiderii procedurii a început să curgă un nou termen de prescripție de 7 ani. Recurenta, făcând referiri la dispozițiile art. 137 alin. (4) din Legea nr. 85/2006, susține că contestatorii sunt codebitori ai obligației de plată asumate prin titlul de creanță și cum pentru datoria principală prescripția s-a întrerupt, întrucât art. 35 din Legea nr. 64/1995, republicată, operează imperativ și suspendă toate acțiunile judecătorești pentru recuperarea creanțelor și pentru garanție, ca accesoriu, prescripția a fost întreruptă.

Raportându-se la dispozițiile art. 1872 și art. 1873 C. civ. ce a reglementat modul în care se răsfrânge și asupra accesoriului, întreruperea cursului prescripției în privința principalului, recurenta a susținut că garanția ipotecară fiind accesorie datoriei pe care o garantează și deplin subordonată principiului accesorium sequitur principale, garantului îi pot fi opuse și acesta la rândul său putând opune toate excepțiile care vizează datoria principală, ca accesoriu al acesteia. Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței criticate în sensul respingerii excepției prescripției invocată de contestatori și pe fond respingerea acțiunii modificate ca neîntemeiată.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, exercitând controlul de legalitate asupra sentinței atacate, în raport de criticile formulate constată că prezentul recurs este fondat în limitele și pentru rațiunile ce urmează: Instanța de fond a soluționat excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită (singurul motiv al contestației la executare), cu ignorarea textelor legale aplicabile. Astfel, Decretul nr. 167/1958 prevede, pe de o parte, suspendarea cursului prescripției (art. 13 și 14), iar pe de altă parte, întreruperea acestuia (art. 16) cea dintâi constând în oprirea temporară a curgerii ei, pe timpul cât durează cauza suspendării, în timp ce întreruperea prescripției, presupune ștergerea prescripției scurse până la data survenirii cauzei întreruptive și începerea unei noi prescripții.

Totodată, prin art. 36 din Legea nr. 64, republicată și modificată prin actele normative emise ulterior, respectiv Legea nr. 85/2006, s-a prevăzut că deschiderea procedurii falimentului (insolvenței) suspendă orice termen de prescripție, cursul prescripției reluându-se după 30 de zile de la data încheierii procedurii. Potrivit art. 1868 C. civ., cererea de chemare în judecată întrerupe cursul prescripției dacă asupra acestei cereri s-a pronunțat instanța de judecată prin hotărâre definitivă. În acest caz, nicio prescripție nu curge de la formarea cererii de chemare în judecată și până la pronunțarea unei asemenea hotărâri. În speță, împotriva debitoarei SC S.M.O. SRL s-a formulat o cerere de deschidere a procedurii de insolvență la data de 08 septembrie 2000 în Dosarul nr. 5759/111/2000 aflat pe rolul Tribunalului Bihor, iar împotriva debitoarei SC E.O.

SRL procedura insolvenței a fost deschisă la data de 28 octombrie 2002 în Dosarul nr. 300/F/2001 al Tribunalului Bihor și închisă irevocabil prin decizia nr. 9 din 16 ianuarie 2008 a Curții de Apel Oradea. Potrivit textului legal menționat, la data depunerii cererilor de deschidere a procedurii de insolvență față de debitorii principali a intervenit suspendarea cursului prescripției. Se constată că această suspendare a intervenit în cadrul termenului de prescripție, dosarul de insolvență al debitoarei SC S.M.O. SRL nefiind soluționat definitiv, procedura de insolvență nefiind încă finalizată. Potrivit art. 1873 C. civ., întreruperea civilă a prescripției (prin formularea cereri de chemare în judecată) făcută în contra debitorului principal, are efecte și în contra cauțiunii.

Astfel, formularea cererii de deschidere a procedurii de insolvență împotriva debitorului principal, urmată de pronunțarea sentinței de deschidere a procedurii a avut ca efect nu numai suspendarea cursului prescripției față de acesta, ci, în conformitate cu textul legal citat, a provocat și suspendarea cursului prescripției care curgea în favoarea garanților ipotecari. Având în vedere că dreptul de a executa obligațiile principale asumate de către SC E.O. SRL și SC S.M.O. SRL nu este prescris, prescripția fiind suspendată, nici dreptul de a executa garanțiile, ca accesorii ale obligației principale nu pot fi prescrise, având în vedere principiul „accesoriul urmează regimul juridic al principalului” și din interpretarea „per a contrario” a art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, contractele de garanție imobiliară au un caracter accesoriu față de contractele de împrumut bancar.

În consecință, cu nerespectarea dispozițiilor legale menționate, instanța de fond, a constatat prescris dreptul de executare silită împotriva garanților ipotecari, în condițiile în care exista o întrerupere civilă a termenului de prescripție. Față de considerentele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta A.V.A.S. va fi admis. În raport de dispozițiile legale incidente în cauză, sentința de fond va fi modificată în sensul respingerii contestației la executare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârât a A.V.A.S. împotriva sentinței civile nr. 130 din 03 noiembrie 2011 și a încheierii din 27 octombrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Modifică în tot sentința recurată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții G.G. și G.L. ca neîntemeiată Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2012.