ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 372/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul

Secției a VI-a comercială a

Curții de Apel București,

reclamanții C.S. și C.M. au solicitat

instanței, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, să pronunțe o hotărâre prin care să constate prescripția

dreptului de a cere executarea silită a creanțelor bugetare în cuantum de

79.062,02 dolari SUA, preluate de pârâtă de la B.A. SA, sucursala Bârlad, prin

contractul de cesiune de creanță nr. 728404 din 15 decembrie 1999, privind pe

debitorul cedat SC V. SRL, și, în consecință, să dispună radierea ipotecii

constituită în baza contractului de garanție imobiliară, încheiat la data de 16

decembrie 1998, având ca obiect garantarea obligației de rambursare a

creditului în sumă de 850.000.000 lei, acordat de B.A. SA debitoarei SC V. SRL,

în baza contractului de credit nr. 8/1998 prin ipotecarea imobilului situat în

Bârlad, județul Vaslui, aflat în proprietatea reclamanților, invocând în drept

dispozițiile art. 44, art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 1788 C. civ.

Secția a VI-a

comercială a Curții de Apel București, prin sentința comercială nr. 66,

pronunțată la data de 5 mai 2011, a respins, atât excepția autorității de lucru

judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă

prin întâmpinare, cât și acțiunea în constatare formulată în cauză, ca

neîntemeiate.

Spre a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, cu referire la excepția autorității de lucru judecat,

invocată în raport de sentința nr. 139 din 12 noiembrie 2009, pronunțată de

Secția a V-a comercială a Curții de Apel București în dosarul nr. 8291/2/2009,

având ca obiect contestație la executare, neîndeplinirea condiției triplei

identități de părți, obiect și cauză între cele două dosare, potrivit art. 1201

C. civ., față de obiectul acestora și, deopotrivă, că, prin sentința nr. 139

din12 noiembrie 2009, s-a admis excepția tardivității formulării contestației,

netranșându-se disputa dintre părți referitoare la prescripția dreptului de a

cere executarea silită.

În ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de prevederile

art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, instanța de fond a reținut că prin

cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat pronunțarea unei

hotărâri prin care să se constate inexistența dreptului creditoarei A.V.A.S. de

a cere executarea silită ca urmare a îndeplinirii termenului de prescripție, or

acțiunea în constatare este imprescriptibilă conform art. 111 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei s-a

reținut că, prin contractul de cesiune de creanță nr. 728404 din 15 decembrie

1999 încheiat cu B.A. SA, A.V.A.S. a preluat creanța bancară asupra debitoarei SC

V. SRL în valoare de 14.442,77 lei, consolidată la valoarea de 80.379,95 dolari

SUA, creanță care rezultă din contractul de credit nr. 8 din 20 martie 1998 în

valoare de 85.000 lei, iar pentru garantarea restituirii împrumutului s-a

încheiat, la data de 16 decembrie 1998, contractul de garanție imobiliară

autentificat sub nr. 551 din 16 decembrie 1998, prin care C.S. și C.M. au

garantat rambursarea creditului acordat de B.A. SA debitoarei SC V. SRL prin

ipotecarea imobilului situat în Bârlad, județul Vaslui, proprietatea

garanților, care și-au asumat obligația ca, în cazul neexecutării obligației

principale de către debitor, să execute ei înșiși obligația acestuia; că

împotriva debitoarei SC V. SRL s-a deschis procedura insolvenței ce a făcut

obiectul dosarului Tribunalului Vaslui nr. 126 F/2000 în cadrul căreia A.V.A.S.

a încasat suma de 1169 dolari SUA ca urmare a valorificării activelor

debitoarei; că, urmare a încheierii acestei proceduri, prin încheierea nr. 154

F din 16 aprilie 2002, pronunțată de Tribunalul Vaslui, A.V.A.S. a demarat

procedura de executare silită împotriva administratorilor debitoarei, iar la

data de 16 martie 2009, prin adresa nr. 6439, a comunicat garanților titlurile

executorii, dată la care nu se împlinise termenul de prescripție de 7 ani,

întrucât, la data de 20 mai 2002, prin plata sumei de 1190,67 dolari SUA s-a

întrerupt prescripția dreptului de a cere executarea silită, conform art. 405

2

alin. (1) lit. a) C. proc. civ., dată de la care a început să curgă un nou

termen de prescripție de 7 ani, apreciind că întreruperea prescripției față de

debitorul principal are ca efect și întreruperea prescripției față de garanții

ipotecari, potrivit principiului

accesorium sequitur principale.

Împotriva menționatei

sentințe, reclamanții au declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea

recursului s-a arătat, în esență, că instanța de fond, nesoluționând cauza la

primul termen de judecată, a încălcat dispozițiile art. 46 alin. (2) și art. 47

din O.U.G. nr. 51/1998; că, nesolicitând Tribunalului Vaslui dosarul în care

procedura de insolvență a debitoarei SC V. SRL a fost închisă, prin încheierea

nr. 154 F din 16 aprilie 2002, ale cărui lucrări se impunea cu necesitate a

cercetate, a încălcat principiul rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C.

proc. civ.; că, reținând întreruperea prescripției, conform art. 405

2

alin. (1) lit. a) C. proc. civ., la data de 20 mai 2002, prin plata sumei de

1170,67 lei, și faptul că, de la această dată a început să curgă un nou termen

de prescripție de 7 ani, a făcut o greșită aplicare a acestor dispoziții legale

și a art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 în soluționarea excepției

prescripției, față de data la care s-a născut dreptul de a cere executarea

silită: 15 decembrie 1999, când s-a încheiat contractul de cesiune de creanță

nr. 728404, și față de împrejurarea că A.V.A.S. nu a efectuat acte de executare

în termenul prevăzut de acest text legal, întrucât somația la care se

prevalează a fost emisă peste termenul de 7 ani.

Recursul este

nefondat.

Astfel, față de

obiectul acțiunii în constatarea inexistenței dreptului creditoarei A.V.A.S. de

a cere executarea silită ca urmare a împlinirii termenului de prescripție,

dedusă judecății, nu se justifică criticile referitoare la încălcarea

prevederilor speciale ale art. 46 alin. (2) și art. 47 din O.U.G. nr. 51/1998 de

către prima instanță în soluționarea cauzei, inaplicabile acesteia.

Este de observat că

nesolicitarea de către instanța de fond a dosarului Tribunalului Vaslui nr. 126/F/2000

spre a fi cercetat, nu poate fi interpretată și reținută ca o omisiune în exercitarea

rolului său activ, în sensul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în conformitate

cu care judecătorul are obligația de a dispune completarea probelor

neîndestulătoare și de a pune în discuția părților necesitatea administrării

altor probe pe care le poate ordona el însuși, ipoteze ce nu se regăsesc în

speță.

Întreruperea

prescripției dreptului de a cere executarea silită este o cauză de modificare a

cursului prescripției constând în stingerea prescripției scurse până la

apariția unei cauze de întrerupere și începerea unei noi prescripții de același

fel, fiind reglementată de prevederile art. 405

2

C. proc. civ., care

se completează cu art. 17 din Decretul nr. 167/1958, art. 1045, art. 1056, art.

1872 și art. 1873 C. civ.

Având în vedere că

faptul de a se plăti creditoarei A.V.A.S., la data de 20 mai 2002, în cadrul

procedurii insolvenței debitoarei SC V. SRL, suma de 1169,67 dolari SUA în

contul creanțelor bancare rezultate din contractul de credit nr. 8 din 20

martie 1998, a căror restituire a fost garantată de C.S. și C.M., conform

contractului de garanție imobiliară, autentificat sub nr. 551 din 16 decembrie

1998, pe care A.V.A.S. le-a preluat conform contractului de cesiune de creanță

nr. 728.404 din 15 decembrie 1999, este un act de recunoaștere a datoriei care

îndeplinește condițiile art. 405

2

alin. (1) lit. a) C. proc. civ.,

de natură a întrerupe prescripția dreptului de a cere executarea silită în

cauză, atât față de debitorul principal, cât și față de garanții ipotecari în

conformitate cu art. 1873 C. civ., având ca efect începerea unui nou termen de

prescripție, se constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a acestor

dispoziții legale.

Cum instanța de fond

a reținut cu justețe că, prin întreruperea prescripției dreptului de a cere

executarea silită, termenul de prescripție de 7 ani, prevăzut de art. 13 alin.

(5) din O.U.G. nr. 51/1998, calculat de la data de 20 mai 2002, când s-a

întrerupt prescripția și a început să curgă un nou termen de prescripție de 7

ani, nu se împlinise la data de 16 martie 2009, când creditoarea A.V.A.S. a

comunicat reclamanților titlurile executorii de creanță, nu poate fi primită

nici critica încălcării precitatului text legal de către această instanță.

Așa fiind, constatând

că dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. nu sunt

incidente în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc.

civ., va respinge recursul pe care reclamanții l-au formulat împotriva

sentinței Secției a VI-a comercială a Curții de Apel București

nr. 66 din 5 mai 2011, pe care o va păstra ca fiind legală

și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanții C.S. și C.M. împotriva sentinței comerciale

nr. 66/2011 din 5 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

1 februarie 2012.