ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 372/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Secției a VI-a comercială a Curții de Apel București, reclamanții C.S. și C.M. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, să pronunțe o hotărâre prin care să constate prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanțelor bugetare în cuantum de 79.062,02 dolari SUA, preluate de pârâtă de la B.A. SA, sucursala Bârlad, prin contractul de cesiune de creanță nr. 728404 din 15 decembrie 1999, privind pe debitorul cedat SC V. SRL, și, în consecință, să dispună radierea ipotecii constituită în baza contractului de garanție imobiliară, încheiat la data de 16 decembrie 1998, având ca obiect garantarea obligației de rambursare a creditului în sumă de 850.000.000 lei, acordat de B.A.

SA debitoarei SC V. SRL, în baza contractului de credit nr. 8/1998 prin ipotecarea imobilului situat în Bârlad, județul Vaslui, aflat în proprietatea reclamanților, invocând în drept dispozițiile art. 44, art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 1788 C. civ. Secția a VI-a comercială a Curții de Apel București, prin sentința comercială nr. 66, pronunțată la data de 5 mai 2011, a respins, atât excepția autorității de lucru judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă prin întâmpinare, cât și acțiunea în constatare formulată în cauză, ca neîntemeiate.

Spre a hotărî astfel, prima instanță a reținut, cu referire la excepția autorității de lucru judecat, invocată în raport de sentința nr. 139 din 12 noiembrie 2009, pronunțată de Secția a V-a comercială a Curții de Apel București în dosarul nr. 8291/2/2009, având ca obiect contestație la executare, neîndeplinirea condiției triplei identități de părți, obiect și cauză între cele două dosare, potrivit art. 1201 C. civ., față de obiectul acestora și, deopotrivă, că, prin sentința nr. 139 din12 noiembrie 2009, s-a admis excepția tardivității formulării contestației, netranșându-se disputa dintre părți referitoare la prescripția dreptului de a cere executarea silită. În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de prevederile art. 49 alin. (1) din O.U.G.

nr. 51/1998, instanța de fond a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate inexistența dreptului creditoarei A.V.A.S. de a cere executarea silită ca urmare a îndeplinirii termenului de prescripție, or acțiunea în constatare este imprescriptibilă conform art. 111 C. proc. civ. Pe fondul cauzei s-a reținut că, prin contractul de cesiune de creanță nr. 728404 din 15 decembrie 1999 încheiat cu B.A. SA, A.V.A.S. a preluat creanța bancară asupra debitoarei SC V. SRL în valoare de 14.442,77 lei, consolidată la valoarea de 80.379,95 dolari SUA, creanță care rezultă din contractul de credit nr. 8 din 20 martie 1998 în valoare de 85.000 lei, iar pentru garantarea restituirii împrumutului s-a încheiat, la data de 16 decembrie 1998, contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. 551 din 16 decembrie 1998, prin care C.S.

și C.M. au garantat rambursarea creditului acordat de B.A. SA debitoarei SC V. SRL prin ipotecarea imobilului situat în Bârlad, județul Vaslui, proprietatea garanților, care și-au asumat obligația ca, în cazul neexecutării obligației principale de către debitor, să execute ei înșiși obligația acestuia; că împotriva debitoarei SC V. SRL s-a deschis procedura insolvenței ce a făcut obiectul dosarului Tribunalului Vaslui nr. 126 F/2000 în cadrul căreia A.V.A.S. a încasat suma de 1169 dolari SUA ca urmare a valorificării activelor debitoarei; că, urmare a încheierii acestei proceduri, prin încheierea nr. 154 F din 16 aprilie 2002, pronunțată de Tribunalul Vaslui, A.V.A.S.

a demarat procedura de executare silită împotriva administratorilor debitoarei, iar la data de 16 martie 2009, prin adresa nr. 6439, a comunicat garanților titlurile executorii, dată la care nu se împlinise termenul de prescripție de 7 ani, întrucât, la data de 20 mai 2002, prin plata sumei de 1190,67 dolari SUA s-a întrerupt prescripția dreptului de a cere executarea silită, conform art. 405 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripție de 7 ani, apreciind că întreruperea prescripției față de debitorul principal are ca efect și întreruperea prescripției față de garanții ipotecari, potrivit principiului accesorium sequitur principale. Împotriva menționatei sentințe, reclamanții au declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de fond, nesoluționând cauza la primul termen de judecată, a încălcat dispozițiile art. 46 alin. (2) și art. 47 din O.U.G. nr. 51/1998; că, nesolicitând Tribunalului Vaslui dosarul în care procedura de insolvență a debitoarei SC V. SRL a fost închisă, prin încheierea nr. 154 F din 16 aprilie 2002, ale cărui lucrări se impunea cu necesitate a cercetate, a încălcat principiul rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.; că, reținând întreruperea prescripției, conform art. 405 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., la data de 20 mai 2002, prin plata sumei de 1170,67 lei, și faptul că, de la această dată a început să curgă un nou termen de prescripție de 7 ani, a făcut o greșită aplicare a acestor dispoziții legale și a art. 13 alin. (5) din O.U.G.

nr. 51/1998 în soluționarea excepției prescripției, față de data la care s-a născut dreptul de a cere executarea silită: 15 decembrie 1999, când s-a încheiat contractul de cesiune de creanță nr. 728404, și față de împrejurarea că A.V.A.S. nu a efectuat acte de executare în termenul prevăzut de acest text legal, întrucât somația la care se prevalează a fost emisă peste termenul de 7 ani. Recursul este nefondat. Astfel, față de obiectul acțiunii în constatarea inexistenței dreptului creditoarei A.V.A.S. de a cere executarea silită ca urmare a împlinirii termenului de prescripție, dedusă judecății, nu se justifică criticile referitoare la încălcarea prevederilor speciale ale art. 46 alin. (2) și art. 47 din O.U.G.

nr. 51/1998 de către prima instanță în soluționarea cauzei, inaplicabile acesteia. Este de observat că nesolicitarea de către instanța de fond a dosarului Tribunalului Vaslui nr. 126/F/2000 spre a fi cercetat, nu poate fi interpretată și reținută ca o omisiune în exercitarea rolului său activ, în sensul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în conformitate cu care judecătorul are obligația de a dispune completarea probelor neîndestulătoare și de a pune în discuția părților necesitatea administrării altor probe pe care le poate ordona el însuși, ipoteze ce nu se regăsesc în speță. Întreruperea prescripției dreptului de a cere executarea silită este o cauză de modificare a cursului prescripției constând în stingerea prescripției scurse până la apariția unei cauze de întrerupere și începerea unei noi prescripții de același fel, fiind reglementată de prevederile art. 405 2 C. proc.

civ., care se completează cu art. 17 din Decretul nr. 167/1958, art. 1045, art. 1056, art. 1872 și art. 1873 C. civ. Având în vedere că faptul de a se plăti creditoarei A.V.A.S., la data de 20 mai 2002, în cadrul procedurii insolvenței debitoarei SC V. SRL, suma de 1169,67 dolari SUA în contul creanțelor bancare rezultate din contractul de credit nr. 8 din 20 martie 1998, a căror restituire a fost garantată de C.S. și C.M., conform contractului de garanție imobiliară, autentificat sub nr. 551 din 16 decembrie 1998, pe care A.V.A.S. le-a preluat conform contractului de cesiune de creanță nr. 728.404 din 15 decembrie 1999, este un act de recunoaștere a datoriei care îndeplinește condițiile art. 405 2 alin. (1) lit. a) C. proc.

civ., de natură a întrerupe prescripția dreptului de a cere executarea silită în cauză, atât față de debitorul principal, cât și față de garanții ipotecari în conformitate cu art. 1873 C. civ., având ca efect începerea unui nou termen de prescripție, se constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziții legale. Cum instanța de fond a reținut cu justețe că, prin întreruperea prescripției dreptului de a cere executarea silită, termenul de prescripție de 7 ani, prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, calculat de la data de 20 mai 2002, când s-a întrerupt prescripția și a început să curgă un nou termen de prescripție de 7 ani, nu se împlinise la data de 16 martie 2009, când creditoarea A.V.A.S.

a comunicat reclamanților titlurile executorii de creanță, nu poate fi primită nici critica încălcării precitatului text legal de către această instanță. Așa fiind, constatând că dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., va respinge recursul pe care reclamanții l-au formulat împotriva sentinței Secției a VI-a comercială a Curții de Apel București nr. 66 din 5 mai 2011, pe care o va păstra ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții C.S. și C.M. împotriva sentinței comerciale nr. 66/2011 din 5 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2012.