ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1447/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Secția a VI-a comercială a Curții de Apel București, prin Sentința comercială nr. 66, pronunțată la data de 5 mai 2011, a respins, atât excepția autorității de lucru judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă prin întâmpinare, cât și acțiunea în constatare formulată în cauză, ca neîntemeiate. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții C.S. și C.M. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, să pronunțe o hotărâre prin care să constate prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanțelor bugetare în cuantum de 79.062,02 DOLARI S.U.A., preluate de pârâtă de la B.A.

SA Sucursala Bârlad prin contractul de cesiune de creanță din 15 decembrie 1999, privind pe debitorul cedat SC V. SRL și în consecință, să se dispună radierea ipotecii constituită în baza contractului de garanție imobiliară, încheiat la data decembrie 1998, având ca obiect garantarea obligației de rambursare a creditului în sumă de 850.000.000 RON, acordat de B.A. SA debitoarei SC V. SRL în baza contractului de credit nr. x/1998 prin ipotecarea imobilului situat în Bârlad, str. F.N.I., județul Vaslui, aflat în proprietatea reclamanților, invocând în drept dispozițiile art. 44, 45 din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 1788 C. civ.

Spre a hotărî astfel, prima instanță a reținut, cu referire la excepția autorității de lucru judecat, invocată în raport de Sentința nr. 139 din 12 noiembrie 2009, pronunțată de secția a V-a comercială a Curții de Apel București în Dosarul nr. 8291/2/2009, având ca obiect contestație la executare, neîndeplinirea condiției triplei identități de părți, obiect și cauză între cele două dosare, potrivit art. 1201 C. civ., față de obiectul acestora și, deopotrivă, că, prin Sentința nr. 139 din 12 noiembrie 2009, s-a admis excepția tardivității formulării contestației, netranșându-se disputa dintre părți referitoare la prescripția dreptului de a cere executarea silită. În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de prevederile art. 49 alin. (1) din O.U.G.

nr. 51/1998, instanța de fond a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate inexistența dreptului creditoarei A.V.A.S. de a cere executarea silită ca urmare a îndeplinirii termenului de prescripție, or acțiunea în constatare este imprescriptibilă conform art. 111 C. proc. civ. Pe fondul cauzei s-a reținut că, prin contractul de cesiune de creanță din 15 decembrie 1999 încheiat cu B.A. SA, A.V.A.S. a preluat creanța bancară asupra debitoarei SC V. SRL în valoare de 14.442,77 RON, consolidată la valoarea de 80.379,95 DOLARI S.U.A., creanță care rezultă din contractul de credit din 20 martie 1998 în valoare de 85.000 RON, iar pentru garantarea restituirii împrumutului s-a încheiat la data de 16 decembrie 1998, contractul de garanție imobiliară autentificat la 16 decembrie 1998, prin care C.S.

și C.M. au garantat rambursarea creditului acordat de B.A. SA debitoarei SC V. SRL prin ipotecarea imobilului situat în Bârlad, F.N.I., județul Vaslui, proprietatea garanților, care și-au asumat obligația ca, în cazul neexecutării obligației principale de către debitor, să execute ei înșiși obligația acestuia; că împotriva debitoarei SC V. SRL s-a deschis procedura insolvenței ce a făcut obiectul Dosarului Tribunalului Vaslui nr. 126/F/2000 în cadrul căreia A.V.A.S. a încasat suma de 1.169 DOLARI S.U.A. ca urmare a valorificării activelor debitoarei; că, urmare a încheierii acestei proceduri, prin Încheierea nr. 154/F din 16 aprilie 2002, pronunțată de Tribunalul Vaslui, A.V.A.S.

a demarat procedura de executare silită împotriva administratorilor debitoarei, iar la data de 16 martie 2009, prin adresa nr. 6439, a comunicat garanților titlurile executorii, dată la care nu se împlinise termenul de prescripție de 7 ani, întrucât la data de 20 mai 2002, prin plata sumei de 1.190,67 DOLARI S.U.A. s-a întrerupt prescripția dreptului de a cere executarea silită, conform art. 405 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripție de 7 ani, apreciind că întreruperea prescripției față de debitorul principal are ca efect și întreruperea prescripției față de garanții ipotecari, potrivit principiului accesorium sequitur principale. Împotriva menționatei sentințe, reclamanții au declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 372 din 1 februarie 2012, a respins recursul declarat de reclamanții C.S. și C.M., constatând că dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză. Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reținut că nu se justifica criticile recurenților referitoare la încălcarea prevederilor speciale ale art. 46 alin. (2) și art 47 din O.U.G. nr. 51/1998 de către prima instanță în soluționarea cauzei, inaplicabile acesteia. De asemenea, în ceea ce privește nesolicitarea de către instanța de fond a dosarului Tribunalului Vaslui nr. 126/F/2000 spre a fi cercetat, nu a fost reținută ca o omisiune în exercitarea rolului său activ, în sensul art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. În ceea ce privește întreruperea prescripției dreptului de a cere executarea silită, Înalta Curte a constatat că plata efectuată către creditoarea A.V.A.S. la data de 20 mai 2002 în cadrul procedurii insolvenței debitoarei SC V. SRL, în sumă de 1.169,67 DOLARI S.U.A. în contul creanțelor bancare rezultate din contractul de credit din 20 martie 1998, a căror restituire a fost garantată de C.S. și C.M., conform contractului de garanție imobiliară, autentificat la 16 decembrie 1998, pe care A.V.A.S. le-a preluat conform contractului de cesiune de creanță din 15 decembrie 1999, este un act de recunoaștere a datoriei care îndeplinește condițiile art. 405 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., de natură a întrerupe prescripția dreptului de a cere executarea silită în cauză, atât față de debitorul principal, cât și față de garanții ipotecari în conformitate cu art. 1873 C. civ., având ca efect începerea unui nou termen de prescripție.

În consecință, s-a apreciat că instanța de fond a reținut cu justețe că, prin întreruperea prescripției dreptului de a cere executarea silită, termenul de prescripție de 7 ani, prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, calculat de la data de 20 mai 2002, când s-a întrerupt prescripția și a început să curgă un nou termen de prescripție de 7 ani, nu se împlinise la data de 16 martie 2009, când creditoarea A.V.A.S. a comunicat reclamanților titlurile executorii de creanță. Împotriva acestei decizii, au formulat contestație în anulare C.S. și C.M., înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din Noul C. proc.

civ., anularea deciziei atacate, rejudecarea recursului și pe fondul cauzei admiterea acțiunii. Ulterior prin precizarea de acțiune depusă la dosarul cauzei la data de 18 martie 2013, contestatorii au arătat că această cerere are ca temei legal dispozițiile art. 318 alin. (1) teza 2 din C. proc. civ. În dezvoltarea motivului mai sus arătat, contestatorii au arătat că soluția este esențial nelegală, întrucât instanța de recurs a nesocotit dispozițiile legii speciale și a soluționat cauza fără respectarea dispozițiilor legale. Astfel, întreruperea termenului de prescripție extinctivă la data de 20 mai 2002 a fost apreciată în mod greșit, în raport de faptul că instanța nu a solicitat dosarul Tribunalului Vaslui pentru a fi observat și întrucât SC V. SRL nu a plătit din proprie inițiativă și nici ca urmare a executării silite, ci în urma procedurii de insolvență.

Pe de altă parte, prescripția nu este întreruptă, deoarece somația însoțită de titlul executor nu a fost urmată de acte de executare. În timpul executării silite nu poate opera nici suspendarea prescripției și nici întreruperea acesteia. Prin precizarea cererii, contestatorii au dezvoltat aspectele semnalate și care nu au putut fi valorificate în recurs, pe care instanța le-a respins întrucât aveau nevoie de verificări de fapt, motivele expuse limitativ fiind următoarele: nesolicitarea dosarului Tribunalului Vaslui, omisiunea cercetării motivelor de nulitate ale titlului executor, calculul greșit al termenului de prescripție și rămânerea în nelucrare a cauzei până la 15 iulie 2011. În combaterea cererii, intimata A.V.A.S.

București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, formulând în principal apărări cu privire la inadmisibilitatea contestației în anulare, având în vedere că motivele invocate nu se circumscriu nici unuia dintre ipotezele pentru care poate fi exercitată această cale de atac, fiind reiterate motivele invocate în fața instanței de fond și a celei de recurs, care au fost respinse ca neîntemeiate. Contestația în anulare este nefondată pentru următoarele considerente: Prealabil examinării dispozițiilor pe care s-au fundamentat criticile contestatorilor, Înalta Curte precizează în ceea ce privește textele de lege din Noul C. proc. civ., care au fost invocate în susținerea cererii, că aceste dispoziții normative nu sunt aplicabile proceselor începute sub legea veche, legea aplicabilă proceselor noi fiind reglementată de art. 24 din Noul C. proc.

civ. În ceea ce privește fondul contestației în anulare, Înalta Curte urmează a analiza criticile invocate, astfel cum au fost încadrate în dispozițiile art. 318 teza 2 din C. proc. civ. Potrivit art. 318 teza 2 din C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare dacă s-a omis din greșeală să se cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare. În realitate, contestatorii nu au avut în vedere faptul că se află într-o cale extraordinară de atac și că motivele pentru exercitarea acesteia sunt de strictă interpretare Astfel, omisiunea cercetării unui motiv de casare nu poate viza argumentele de fapt și de drept pe care partea le-a invocat în sprijinul motivelor de casare.

Din considerentele deciziei pronunțată în recurs rezultă că motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 304 1 au fost amplu analizate de către instanța de recurs. De asemenea, argumentele instanței au făcut referire la toate textele de lege invocate de către contestatori, respectiv art. 46 alin. (2), art. 47, art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, art. 129 alin. (5) C. proc. civ., art. 1045, art. 1056, art. 1872, art. 1873 C. civ. și art. 405 2 C. proc. civ. Prin prezenta cale de atac formulată, contestatorii repun în discuție apărările formulate în combaterea recursului promovat de reclamanții C.S. și C.M., invocând chestiuni ce țin de interpretarea eronată a probatoriului administrat în cauză, care a determinat calculul greșit al termenului de prescripție, aspecte ce nu pot fi valorificate în această cale extraordinară de atac.

Nemulțumirile contestatorilor în legătură cu dezlegarea dată de instanță motivelor de recurs referitoare la nesolicitarea dosarului Tribunalului Vaslui, omisiunea cercetării motivelor de nulitate ale titlului executor, calculul greșit al termenului de prescripție nu pot deschide părții calea recursului la recurs. În consecință, Înalta Curte procedând la verificarea omisiunii cercetării vreunui motiv de casare, constată că elementele cerute de art. 318 teza 2 C. proc. civ. nu se regăsesc în argumentele contraprestației în anulare, urmând ca aceasta să fie respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorii C.S. și C.M. împotriva Deciziei nr. 372 din 1 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2013. Procesat de GGC - AS