ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1447/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1447/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra contestației
în anulare de față;
Din examinarea
actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Secția a VI-a comercială a Curții de Apel
București, prin Sentința comercială nr. 66, pronunțată la data de 5 mai 2011, a
respins, atât excepția autorității de lucru judecat și excepția prescripției
dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă prin întâmpinare, cât și
acțiunea în constatare formulată în cauză, ca neîntemeiate.
Prin cererea de
chemare în judecată, reclamanții C.S. și C.M. au solicitat instanței, în
contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,
să pronunțe o hotărâre prin care să constate prescripția dreptului de a cere
executarea silită a creanțelor bugetare în cuantum de 79.062,02 DOLARI S.U.A.,
preluate de pârâtă de la B.A. SA Sucursala Bârlad prin contractul de cesiune de
creanță din 15 decembrie 1999, privind pe debitorul cedat SC V. SRL și în
consecință, să se dispună radierea ipotecii constituită în baza contractului de
garanție imobiliară, încheiat la data decembrie 1998, având ca obiect
garantarea obligației de rambursare a creditului în sumă de 850.000.000 RON,
acordat de B.A. SA debitoarei SC V. SRL în baza contractului de credit nr.
x/1998 prin ipotecarea imobilului situat în Bârlad, str. F.N.I., județul
Vaslui, aflat în proprietatea reclamanților, invocând în drept dispozițiile
art. 44, 45 din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 1788 C. civ.
Spre a hotărî astfel,
prima instanță a reținut, cu referire la excepția autorității de lucru judecat,
invocată în raport de Sentința nr. 139 din 12 noiembrie 2009, pronunțată de
secția a V-a comercială a Curții de Apel București în Dosarul nr. 8291/2/2009,
având ca obiect contestație la executare, neîndeplinirea condiției triplei
identități de părți, obiect și cauză între cele două dosare, potrivit art. 1201
C. civ., față de obiectul acestora și, deopotrivă, că, prin Sentința nr. 139
din 12 noiembrie 2009, s-a admis excepția tardivității formulării contestației,
netranșându-se disputa dintre părți referitoare la prescripția dreptului de a
cere executarea silită.
În ce privește
excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de prevederile
art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, instanța de fond a reținut că prin
cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat pronunțarea unei
hotărâri prin care să se constate inexistența dreptului creditoarei A.V.A.S. de
a cere executarea silită ca urmare a îndeplinirii termenului de prescripție, or
acțiunea în constatare este imprescriptibilă conform art. 111 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei s-a
reținut că, prin contractul de cesiune de creanță din 15 decembrie 1999
încheiat cu B.A. SA, A.V.A.S. a preluat creanța bancară asupra debitoarei SC V.
SRL în valoare de 14.442,77 RON, consolidată la valoarea de 80.379,95 DOLARI
S.U.A., creanță care rezultă din contractul de credit din 20 martie 1998 în
valoare de 85.000 RON, iar pentru garantarea restituirii împrumutului s-a
încheiat la data de 16 decembrie 1998, contractul de garanție imobiliară
autentificat la 16 decembrie 1998, prin care C.S. și C.M. au garantat
rambursarea creditului acordat de B.A. SA debitoarei SC V. SRL prin ipotecarea
imobilului situat în Bârlad, F.N.I., județul Vaslui, proprietatea garanților,
care și-au asumat obligația ca, în cazul neexecutării obligației principale de
către debitor, să execute ei înșiși obligația acestuia; că împotriva debitoarei
SC V. SRL s-a deschis procedura insolvenței ce a făcut obiectul Dosarului
Tribunalului Vaslui nr. 126/F/2000 în cadrul căreia A.V.A.S. a încasat suma de
1.169 DOLARI S.U.A. ca urmare a valorificării activelor debitoarei; că, urmare
a încheierii acestei proceduri, prin Încheierea nr. 154/F din 16 aprilie 2002,
pronunțată de Tribunalul Vaslui, A.V.A.S. a demarat procedura de executare
silită împotriva administratorilor debitoarei, iar la data de 16 martie 2009,
prin adresa nr. 6439, a comunicat garanților titlurile executorii, dată la care
nu se împlinise termenul de prescripție de 7 ani, întrucât la data de 20 mai
2002, prin plata sumei de 1.190,67 DOLARI S.U.A. s-a întrerupt prescripția
dreptului de a cere executarea silită, conform art. 405
2
alin. (1)
lit. a) C. proc. civ., dată de la care a început să curgă un nou termen de
prescripție de 7 ani, apreciind că întreruperea prescripției față de debitorul
principal are ca efect și întreruperea prescripției față de garanții ipotecari,
potrivit principiului accesorium sequitur principale.
Împotriva menționatei
sentințe, reclamanții au declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art.
304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ.
Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 372 din 1 februarie
2012, a respins recursul declarat de reclamanții C.S. și C.M., constatând că
dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ. nu sunt
incidente în cauză.
Pentru a dispune
astfel, Înalta Curte a reținut că nu se justifica criticile recurenților
referitoare la încălcarea prevederilor speciale ale art. 46 alin. (2) și art 47
din O.U.G. nr. 51/1998 de către prima instanță în soluționarea cauzei,
inaplicabile acesteia.
De asemenea, în ceea
ce privește nesolicitarea de către instanța de fond a dosarului Tribunalului
Vaslui nr. 126/F/2000 spre a fi cercetat, nu a fost reținută ca o omisiune în
exercitarea rolului său activ, în sensul art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
În ceea ce privește
întreruperea prescripției dreptului de a cere executarea silită, Înalta Curte a
constatat că plata efectuată către creditoarea A.V.A.S. la data de 20 mai 2002
în cadrul procedurii insolvenței debitoarei SC V. SRL, în sumă de 1.169,67
DOLARI S.U.A. în contul creanțelor bancare rezultate din contractul de credit din
20 martie 1998, a căror restituire a fost garantată de C.S. și C.M., conform
contractului de garanție imobiliară, autentificat la 16 decembrie 1998, pe care
A.V.A.S. le-a preluat conform contractului de cesiune de creanță din 15
decembrie 1999, este un act de recunoaștere a datoriei care îndeplinește
condițiile art. 405
2
alin. (1) lit. a) C. proc. civ., de natură a
întrerupe prescripția dreptului de a cere executarea silită în cauză, atât față
de debitorul principal, cât și față de garanții ipotecari în conformitate cu
art. 1873 C. civ., având ca efect începerea unui nou termen de prescripție.
În consecință, s-a
apreciat că instanța de fond a reținut cu justețe că, prin întreruperea
prescripției dreptului de a cere executarea silită, termenul de prescripție de
7 ani, prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, calculat de la
data de 20 mai 2002, când s-a întrerupt prescripția și a început să curgă un
nou termen de prescripție de 7 ani, nu se împlinise la data de 16 martie 2009,
când creditoarea A.V.A.S. a comunicat reclamanților titlurile executorii de
creanță.
Împotriva acestei
decizii, au formulat contestație în anulare C.S. și C.M., înregistrat pe rolul
Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care au solicitat, în temeiul
dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din Noul C. proc. civ., anularea
deciziei atacate, rejudecarea recursului și pe fondul cauzei admiterea
acțiunii.
Ulterior prin
precizarea de acțiune depusă la dosarul cauzei la data de 18 martie 2013,
contestatorii au arătat că această cerere are ca temei legal dispozițiile art.
318 alin. (1) teza 2 din C. proc. civ.
În dezvoltarea
motivului mai sus arătat, contestatorii au arătat că soluția este esențial
nelegală, întrucât instanța de recurs a nesocotit dispozițiile legii speciale
și a soluționat cauza fără respectarea dispozițiilor legale.
Astfel, întreruperea
termenului de prescripție extinctivă la data de 20 mai 2002 a fost apreciată în
mod greșit, în raport de faptul că instanța nu a solicitat dosarul Tribunalului
Vaslui pentru a fi observat și întrucât SC V. SRL nu a plătit din proprie
inițiativă și nici ca urmare a executării silite, ci în urma procedurii de
insolvență.
Pe de altă parte,
prescripția nu este întreruptă, deoarece somația însoțită de titlul executor nu
a fost urmată de acte de executare.
În timpul executării
silite nu poate opera nici suspendarea prescripției și nici întreruperea
acesteia.
Prin precizarea
cererii, contestatorii au dezvoltat aspectele semnalate și care nu au putut fi
valorificate în recurs, pe care instanța le-a respins întrucât aveau nevoie de
verificări de fapt, motivele expuse limitativ fiind următoarele: nesolicitarea
dosarului Tribunalului Vaslui, omisiunea cercetării motivelor de nulitate ale
titlului executor, calculul greșit al termenului de prescripție și rămânerea în
nelucrare a cauzei până la 15 iulie 2011.
În combaterea
cererii, intimata A.V.A.S. București a formulat întâmpinare, prin care a
solicitat respingerea contestației în anulare, formulând în principal apărări
cu privire la inadmisibilitatea contestației în anulare, având în vedere că
motivele invocate nu se circumscriu nici unuia dintre ipotezele pentru care
poate fi exercitată această cale de atac, fiind reiterate motivele invocate în
fața instanței de fond și a celei de recurs, care au fost respinse ca
neîntemeiate.
Contestația în
anulare este nefondată pentru următoarele considerente:
Prealabil examinării
dispozițiilor pe care s-au fundamentat criticile contestatorilor, Înalta Curte
precizează în ceea ce privește textele de lege din Noul C. proc. civ., care au
fost invocate în susținerea cererii, că aceste dispoziții normative nu sunt
aplicabile proceselor începute sub legea veche, legea aplicabilă proceselor noi
fiind reglementată de art. 24 din Noul C. proc. civ.
În ceea ce privește
fondul contestației în anulare, Înalta Curte urmează a analiza criticile
invocate, astfel cum au fost încadrate în dispozițiile art. 318 teza 2 din C.
proc. civ.
Potrivit art. 318
teza 2 din C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu
contestație în anulare dacă s-a omis din greșeală să se cerceteze vreunul din
motivele de modificare sau casare.
În realitate,
contestatorii nu au avut în vedere faptul că se află într-o cale extraordinară
de atac și că motivele pentru exercitarea acesteia sunt de strictă interpretare
Astfel, omisiunea cercetării unui motiv de casare nu poate viza argumentele de
fapt și de drept pe care partea le-a invocat în sprijinul motivelor de casare.
Din considerentele deciziei pronunțată în recurs rezultă că motivele prevăzute
de art. 304 pct. 9 și 304
1
au fost amplu analizate de către instanța
de recurs. De asemenea, argumentele instanței au făcut referire la toate
textele de lege invocate de către contestatori, respectiv art. 46 alin. (2),
art. 47, art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, art. 129 alin. (5) C. proc.
civ., art. 1045, art. 1056, art. 1872, art. 1873 C. civ. și art. 405
2
C. proc. civ.
Prin prezenta cale de
atac formulată, contestatorii repun în discuție apărările formulate în
combaterea recursului promovat de reclamanții C.S. și C.M., invocând chestiuni
ce țin de interpretarea eronată a probatoriului administrat în cauză, care a
determinat calculul greșit al termenului de prescripție, aspecte ce nu pot fi
valorificate în această cale extraordinară de atac.
Nemulțumirile
contestatorilor în legătură cu dezlegarea dată de instanță motivelor de recurs
referitoare la nesolicitarea dosarului Tribunalului Vaslui, omisiunea
cercetării motivelor de nulitate ale titlului executor, calculul greșit al
termenului de prescripție nu pot deschide părții calea recursului la recurs.
În consecință, Înalta
Curte procedând la verificarea omisiunii cercetării vreunui motiv de casare,
constată că elementele cerute de art. 318 teza 2 C. proc. civ. nu se regăsesc
în argumentele contraprestației în anulare, urmând ca aceasta să fie respinsă
ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondată
contestația în anulare formulată de contestatorii C.S. și C.M. împotriva
Deciziei nr. 372 din 1 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 4 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AS