ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1521/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1521/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 87 din 28 iunie

2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată

cererea de revizuire formulată de revizuenții SC C.G. SRL Iași, A.G. și A.E.

prin care au solicitat revizuirea Sentinței civile nr. 184 din 26 septembrie

2007 pronunțată de Curtea de Apel București, în contradictoriu cu intimații SC

R.B. SA Sucursala Iași, A.V.A.S. București și intervenienta în interesul

pârâtei P.N., cu domiciliul ales în Giurgiu, în contradictoriu și cu T.P. și

B.I. citați prin afișare la ușa instanței în temeiul art. 95 alin. (1) C. proc.

civ., ca urmare a indicării de către revizuenți ca fiind persoanele învinuite

de săvârșirea infracțiunii.

Pentru a pronunța

sentința recurată Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Potrivit art. 322

alin. (1) C. proc. civ., revizuirea are ca obiect hotărâri rămase definitive în

apel sau prin neapelare, precum și hotărâri date de o instanță de recurs,

atunci când evocă fondul.

Cum Sentința civilă

nr. 184 din 26 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București în

Dosarul nr. 2167/2/2007 a devenit irevocabilă prin respingerea de către Înalta

Curtea de Casație și Justiție a recursului formulat ca neîntemeiat rezultă că

această hotărâre a evocat fondul fiind astfel îndeplinite condițiile de

admisibilitate pentru cererea de revizuire.

Potrivit art. 322

pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de

apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul, se poate cere "dacă s-a pronunțat asupra unor

lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori

s-a dat mai mult decât s-a cerut" iar conform pct. 4 (...)" dacă

hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma

judecății (...);

Analizând cererea de

revizuire prin prisma primului motiv invocat de revizuenți, respectiv a

dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., instanța a reținut că aceste

dispoziții sunt o aplicare a principiului disponibilității reglementat de art.

129 alin. (6) C. proc. civ. ale cărui prevederi sunt în sensul că în toate

cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății

și că aceste dispoziții impun ca judecătorul să se pronunțe asupra tuturor

cererilor cu care instanța de judecată a fost învestită fără a putea depăși

limitele obiectului cererii care este prerogativa reclamantului.

Acest motiv de

revizuire poate fi invocat când în cauză se constată inadvertențe între ceea ce

s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată de către reclamant și ceea ce

instanța a pronunțat.

Instanța în urma

analizei Dosarului nr. 2167/2/2007, atașat, a reținut că nu rezultă

îndeplinirea nici unei ipoteze din cele prevăzute de pct. 2 al art. 322 C.

proc. civ., astfel că cererea de revizuire motivată în drept pe acest text

legal este neîntemeiată întrucât revizuenții nu au arătat care sunt lucrurile

asupra cărora instanța s-a pronunțat fără ca acestea să fi fost cerute, care

este lucrul cerut asupra căruia instanța de judecată nu s-a pronunțat, în ce

măsură s-a dat prin sentința supusă revizuirii mai mult decât s-a cerut.

Astfel și în lipsa

menționării acestor aspecte curtea a constatat că prin Sentința civilă nr. 184

din 26 septembrie 2007, Curtea de Apel București s-a pronunțat asupra cererii

înregistrate inițial pe rolul Judecătoriei lași la data de 11 martie 1998, când

reclamanta SC C.G. SRL a chemat în judecată pe pârâta B.A. Sucursala Iași,

solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună anularea

contractului de ipotecă încheiat la data de 17 aprilie 1995, precum și asupra

cererilor de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții A.G. și

A.E., în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. și intervenienta în interesul

pârâtei P.N.

Curtea de Apel

București, analizând cererea de revizuire formulată în cauză prin prisma celui

de al doilea motiv invocat de revizuenți, respectiv dispozițiile art. 322 pct.

4 C. proc. civ. a reținut următoarele:

Avându-se în vedere

Decizia nr. 66/2008 a Curții Constituționale prin care s-a constatat că

dispozițiile art. 1 pct. 55 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr.

138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, prin

care s-a eliminat din cuprinsul art. 322 pct. 4 textul în conformitate cu care

"[...] în cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu

se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va

pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței

infracțiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de

săvârșirea infracțiunii", sunt neconstituționale, în cauză s-a dispus

citarea persoanelor învinuite de săvârșirea infracțiunii, astfel cum acestea au

fost menționate de către revizuenți.

În sensul pct. 4 al

art. 322 C. proc. civ., înscrisul este fals, nu numai atunci când falsul este

stabilit prin hotărâre de condamnare pentru săvârșirea unei infracțiuni, ci și

atunci când prin operațiunea de alterare a realității nu s-a comis o

infracțiune. În cazul acesta trebuie avute în vedere acele situații în care

acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau nu mai poate fi exercitată,

pentru unul din cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. civ.

Dacă falsul nu mai

poate fi stabilit în cadrul procesului penal, instanța sesizată cu cererea de

revizuire va stabili ea dacă înscrisul are sau nu conținut real, precum și

motivele pentru care nu s-a aflat de alterarea adevărului prin înscris până la

introducerea cererii de revizuire.

Curtea a constatat că

în susținerea cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4

teza a II-a C. proc. civ., revizuenții au invocat rezoluția pronunțată în data

de 24 noiembrie 2011 în Dosarul penal nr. 14488/P/2009 al Parchetului de pe

lângă Judecătoria lași, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față

de reprezentanții B.A. și R.B. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals

material în înscrisuri oficiale, uz de fals prevăzute de art. 288 alin. (1),

art. 291 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât s-a împlinit termenul

de prescripție al răspunderii penale.

În considerentele

rezoluției s-a reținut că "în urma examinării contractului de credit nr.

120 din 21 martie 1995 prin raportul de expertiză criminalistică extrajudiciară

din 8 iulie 2005 s-a concluzionat că acesta a fost contrafăcut printr-o

intervenție ulterioară în ceea ce privește mențiunile referitoare la contractul

de garanție imobiliară din 17 aprilie 1995. În concluzie neconcordanța vădită

constând în data ulterioară a contractului de garanție imobiliară menționat în

contractul anterior de creditare s-a dovedit a fi într-adevăr rezultatul unei

alterări a înscrisului inițial. În cadrul aceleiași expertize criminalistice au

fost examinate cinci versiuni ale contractului de garanție imobiliară, două

exemplare originale și trei copii xerox, rezultând o serie de deosebiri între

acestea și constatându-se că două dintre copii cuprind încheierea de

autentificare și au fost trecute în Registrul de transcripțiuni sub nr. 6074

din 18 aprilie 1995, a treia xerocopie poartă doar formula de autentificare,

iar exemplarele originale nu au fost autentificate și nici înscrise în

registrul de transcripțiuni. Totodată s-a mai constatat că pe copiile xerox în

comparație cu exemplarele originale diferă numele reprezentantului B. în

calitate de director, deși semnăturile sunt asemănătoare".

S-a mai reținut că

"în privința infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale,

prevederile de la art. 288 alin. (1), referitoare la contractul de creditare și

cel de garanție imobiliară și de uz de fals constând în folosirea acestor

înscrisuri de către cei care cunoșteau contrafacerea, sub aspectul cărora

petenții A. au solicitat cercetări era împlinit termenul de prescripție de 5

ani al răspunderii penale în conformitate cu dispozițiile art. 122 alin. (1)

lit. d) și limitele de pedeapsă ale infracțiunii de fals material în înscrisuri

oficiale și uz de fals prevăzute de art. 288, 291 C. pen. chiar la data

sesizării inițiale, respectiv data de 27 mai 2009. A reieșit că faptele de fals

au o dată de săvârșire situată între data încheierii contractului de credit 21

martie 1995 și cel târziu la data cesiunii de creanță din data de 2 decembrie

1999 către A.V.A.S. București. Această concluzie este determinată și de

împrejurarea că cele două contracte, de credit și respectiv de garanție

imobiliară poartă semnăturile reprezentanților B.A. și este de presupus că

falsificarea a fost realizată în perioada în care aceștia au fost în posesia

înscrisurilor respective și nu după înstrăinarea dreptului de creanță către

dobânditorii ulteriori."

Având în vedere

dispozițiile art. 322 pct. 4 teza finală potrivit cărora "instanța de

revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau

inexistenței infracțiunii invocate" Curtea reține că expertiza menționată

în considerente nu face dovada susținerilor revizuenților în fața instanței

civile.

Contrar susținerii

revizuenților conform căreia, prin rezoluția menționată s-a constatat falsul

contractului de garanție curtea a reținut că aceste concluzii ale rezoluției

din data de 24 noiembrie 2011 în Dosarul penal nr. 14488/P/2009 al Parchetului

de pe lângă Judecătoria lași nu se impun cu autoritate de lucru judecat în fața

instanței învestită cu soluționarea cererii de revizuire pentru că pe de o parte

stabilirea existenței sau inexistenței infracțiunii invocate este dată potrivit

pct. 4 al art. 322 C. proc. civ., în competența instanței civile.

Pe de altă parte,

potrivit art. 22 C. pen. numai "Hotărârea definitivă a instanței penale

are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea

civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a

vinovăției acesteia". Cum în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă

a instanței penale rezultă că ipoteza menționată de art. 22 C. pen. nu este

incidență în cauză.

La analizarea

temeiniciei susținerilor revizuenților din cererea de revizuire instanța a avut

în vedere cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții SC C.G.

SRL lași, A.G. și A.E. prin care au solicitat ca prin sentința ce va pronunța

să dispună anularea contractului de ipotecă încheiat la data de 17 aprilie 1995

motivat de împrejurarea că ipoteca convențională nu se poate constitui decât

prin act autentic, cerință impusă ad validitatem, iar în cauză această condiție

nu a fost îndeplinită, actul de garanție imobiliară nefiind autentificat la

notariat.

Curtea a reținut

împrejurarea că în cursul soluționării cauzei de către Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă, A.G. a recunoscut în fața instanței că

semnăturile aflate pe acest contract, îi aparțin. Astfel la termenul de

judecată din data de 20 iunie 2007, A.G. a arătat că își recunoaște semnătura

aflată pe contractul de garanție.

Față de motivul de

nulitate invocat de către revizuenți, respectiv că, contractul de ipotecă nu a

fost autentificat la notariat curtea a constatat în cauză, că din probatoriul

administrat nu rezultă existența infracțiunii de fals în ceea ce privește

contractul de ipotecă a cărui nulitate s-a solicitat.

Astfel, s-a reținut

că înscrisul contestat conține două acte juridice: contractul de garanție

încheiat în data de 17 aprilie 1995, semnat de către revizuent, acest aspect

fiind recunoscut de către A.G., și, pe verso, încheierea de autentificare a

acestui înscris, prin care notarul public a atestat că în fața sa s-au

prezentat revizuenții A.G. și A.E., care au fost legitimați și care au semnat,

înscrisul respectiv.

De altfel, în

cuprinsul acestui contract, în ultimul paragraf s-a menționat "redactat și

dactilografiat de părți în 5 exemplare, din care s-au înmânat acestora 4

exemplare la data autentificării".

Consimțământul este o

condiție de validitate a oricărui act juridic civil iar lipsa acestuia este

sancționată cu nulitatea absolută a acelui act.

Cu toate acestea,

fiind vorba despre un act autentic, întrucât constatările notarului public, în

sensul că revizuenții A.G. și A.E. s-au prezentat în fața sa, au fost

legitimați și au semnat înscrisul respectiv, probează existența

consimțământului, iar această dovadă nu poate fi răsturnată decât prin

înscrierea în fals a încheierii de autentificare.

De asemenea, nici

reaua-credință a angajaților A.V.A.S. invocată în cuprinsul cererii nu face

dovada falsului pretins de revizuenți.

Prin urmare dată

fiind împrejurarea că revizuentul A.G. a recunoscut că semnătura de pe contract

îi aparține; faptul că nu s-a dovedit că notarul public a atestat în fals cu

privire la prezența revizuenților și semnarea contractului de către aceștia în

fața sa, ceea ce ar echivala cu lipsa dovezii consimțământului revizuenților

A.G. și A.E. în ceea ce privește încheierea contractului de garanție imobiliară

încheiat în data de 17 aprilie 1999, cu consecința nulității absolute a acestui

act juridic curtea a constatat că cererea de revizuire formulată este

neîntemeiată.

Instanța a mai

reținut că prin cererea de revizuire s-a solicitat în temeiul aceleiași

rezoluții, urmare a faptului că a fost dovedit falsul celor două contracte care

au stat la baza emiterii procesului-verbal de licitație din 5 mai 2003, să se

dispună constatarea nulității absolute a acestui înscris astfel cum au

solicitat în cererea inițială și că din analiza cererii de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub Dosar nr. 2167/2/2007,

judecata fiind finalizată prin pronunțarea Sentinței civile nr. 184 din 26

septembrie 200, nu a rezultat că s-ar fi solicitat de către reclamantă și

intervenienți, revizuenții din prezenta cauză, anularea procesului-verbal de

licitație din 5 mai 2003 și nici a contractului de cesiune de creanță sau a

ordinului din 5 mai 2003.

Este adevărat că

potrivit principiului anulării actului inițial, actul juridic subsecvent este

anulat datorită legăturii lor juridice dar cum aceste înscrisuri nu au făcut

obiectul judecății finalizată prin sentința a cărei revizuire s-a solicitat

instanța a constatat că aceste aspecte nu pot fi analizate cu ocazia acestei

cereri de revizuire.

Împotriva Sentinței

civile nr. 87 din 28 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă, au formulat recurs revizuenții A.G., A.E. și SC C.G. SRL Iași,

întemeiat pe art. 304 pct. 5 - 9 C. proc. civ., criticând-o pentru

nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, anularea Sentinței

civile nr. 87 din 28 iunie 2012, revizuirea Sentinței civile nr. 184 din 26

septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, iar pe fond să se

constate nulitatea absolută și falsul contractului de garanție imobiliară din

17 aprilie 1995.

Au arătat că sentința

pronunțată este nelegală avându-se în vedere că nu au garantat niciodată nici

un credit cu apartamentul în cauză, susținând că prin sentința pronunțată le-au

fost încălcate drepturile constituționale prevăzute de art. 21 - 23 din

Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.

129

5

și art. 261

5

C. proc. civ., fiind încălcată

prezumția de nevinovăție demonstrată prin Sentința penală nr. 1179 din 20

aprilie 2012 a Judecătoriei lași, secția penală, evocând pasaje din

considerente, ce menține cu putere de lucru judecat rezoluția pronunțată în

data de 24 noiembrie 2011 în Dosarul penal nr. 14488/P/2009 al Parchetului de

pe lângă Judecătoria lași, evocând aspecte din aceasta, prin care s-a reținut

de către organul de urmărire penală fără echivoc, că cele două contracte, care

au stat la baza emiterii procesului-verbal de licitație, respectiv contractul

de credit din 21 martie 1995 și contractul de garanție imobiliară din 17

aprilie 1995 sunt false.

Au arătat că instanța

de fond nu a luat în considerație înscrisurile aflate la dosar, cu referire la

adresa din 28 mai 1998, la raportul de expertiză din 8 iulie 2005 și la

rezoluția nr. 24/2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria lași, care fac

dovada susținerilor lor și că notariatul din lași a autentificat și transcris contractul

de garanție imobiliară din 17 aprilie 1995 fără acceptul lor, astfel că

funcționarul B.A. lași a premeditat falsul avându-se în vedere că cele 5

exemplare ale contractului de garanție sunt diferite, prezentând vicii de fond

și de formă cu privire la semnături, adăugiri, completări, încheierea de

autentificare, exemplarele lor nefiind autentificate și transcrise la

Notariatul de Stat lași deși acest aspect a fost cunoscut anterior vânzării

apartamentului.

Recurenții au mai

susținut că între contractul de garanție imobiliară din 17 aprilie 1995 și

contractul de credit din 21 martie 1995 nu există nici o legătură, nefiind

părți în contractul de credit încheiat între B.A. lași și SC C.G. SRL lași,

neexistând împotriva lor o creanță certă, lichidă și exigibilă sau un titlu

executor conform art. 372 C. proc. civ.

A susținut că

A.V.A.S. a vândut fraudulos și ilegal apartamentul proprietate personală deși

cunoștea împrejurarea că nu garantase nici un contract de credit încheiat de SC

C.G. SRL și că, întrucât contractul de credit și contractul de garanție

imobiliară sunt false acest aspect duce la nulitatea absolută și a contractului

de cesiune de creanță.

În justificarea

relei-credințe a funcționarilor A.V.A.S. București au invocat și Sentința nr.

17 din 13 aprilie 2004 pronunțată de Tribunalul lași prin care SC C.G. SRL a

fost descărcată de toate datoriile așa cum rezultă din dispozitivul acesteia.

Au mai arătat că

pentru motivele precizate au fost reintegrați în apartament conform

procesului-verbal de reintegrare din 29 martie 2011.

Concluzionând au

solicitat admiterea recursului și a cererii de revizuire, desființarea în tot a

hotărârilor atacate cu consecința desființării contractului de garanție

imobiliară din 17 aprilie 1995 acesta fiind un act fals.

Recurenții au

formulat concluzii scrise înregistrate prin serviciul registratură în data de

27 martie 2013 prin care au cerut admiterea recursului, susținând că cererea de

revizuire este admisibilă în temeiul art. 322 pct. 2 și pct. 4 C. proc. civ.

arătând că au solicitat în cererea inițială ce a făcut obiectul Dosarului nr.

2167/2/2007 al Curții de Apel București constatarea nulității absolute a

contractului de garanție imobiliară din data de 17 aprilie 1995 neautentificat

și netranscris la notariat, fals și nul.

Analizând recursul

declarat de revizuenții A.G., A.E. și SC C.G. SRL Iași împotriva Sentinței

civile nr. 87 din 28 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept arătate, ținând

cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că

recursul este nefondat avându-se în vedere următoarele considerente:

Dezlegarea Curții de

Apel București în ceea ce privește neîndeplinirea cerințelor art. 322 pct. 2 și

pct. 4 C. proc. civ. cu privire la cererea de revizuire este legală.

Revizuirea este o

cale de atac de retractare care se adresează instanței care a pronunțat

hotărârea a cărei revizuire se cere, cu excepția cererilor întemeiate pe

dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. care revin în competența instanței

mai mare în grad și care se poate exercita numai împotriva hotărârilor

definitive și în cazurile limitativ prevăzute de lege având ca finalitate

anularea hotărârilor atacate.

În speța de față,

revizuenții A.G., A.E. și SC C.G. SRL lași au cerut revizuirea Sentinței civile

nr. 184 din 26 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București în

Dosarul nr. 2167/2/2007, în temeiul art. 322 pct. 2 și pct. 4 C. proc. civ.

Potrivit art. 322

pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de

apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri

care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat

mai mult decât s-a cerut, iar conform pct. 4 (...)" dacă hotărârea s-a dat

în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății (...).

În acest sens se

constată că în mod corect a reținut instanța că deși revizuenții au invocat

drept temei al cererii de revizuire dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.,

în cauză nu este îndeplinită nici una din ipotezele prevăzute de acest punct,

avându-se în vedere că aceștia nu au arătat care sunt lucrurile asupra cărora

instanța s-a pronunțat fără ca ele să fi fost cerute, care este lucrul cerut

asupra căruia instanța de judecată nu s-a pronunțat și nici în ce măsură s-a

dat prin sentința supusă revizuirii mai mult decât s-a cerut.

Mai mult decât atât,

curtea a reținut în mod corect că prin Sentința civilă nr. 184 din 26

septembrie 2007 instanța s-a pronunțat asupra cererii înregistrată inițial pe

rolul Judecătoriei lași la data de 11 martie 1998 prin care reclamanta SC C.G.

SRL a chemat în judecată pe pârâta B.A. sucursala lași, solicitând instanței ca

prin sentința ce va pronunța să dispună anularea contractului de ipotecă

încheiat la data de 17 aprilie 1995, precum și asupra cererilor de intervenție

în interes propriu formulate de intervenienții A.G. și A.E., în contradictoriu

cu pârâta A.V.A.S. și intervenienta în interesul pârâtei P.N.

Nici critica

recurenților prin care au susținut că instanța de fond nu a luat în

considerație înscrisurile aflate la dosar, cu referire la rezoluția pronunțată

în data de 24 noiembrie 2011 în Dosarul penal nr. 14488/P/2009 al Parchetului

de pe lângă Judecătoria lași, nu poate fi primită în raport de reținerea

instanței în sensul că prin aceasta s-a dispus neînceperea urmăririi penale

față de reprezentanții B.A. și R.B. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de

fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals prevăzute de art. 288 alin.

(1), art. 291 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. întrucât s-a împlinit

termenul de prescripție al răspunderii penale.

Față de această

situație și având în vedere dispozițiile art. 322 pct. 4 teza finală potrivit

cărora instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală,

asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate curtea a reținut în

mod just că, prin rezoluția menționată într-adevăr s-a constatat falsul

contractului de garanție, dar că aceste concluzii ale rezoluției din data de 24

noiembrie 2011 din Dosarul penal nr. 14488/P/2009 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria lași nu se impun cu autoritate de lucru judecat în fața instanței

învestită cu soluționarea cererii de revizuire pentru că pe de o parte

stabilirea existenței sau inexistenței infracțiunii invocate este dată potrivit

pct. 4 al art. 322 C. proc. civ. în competența instanței civile, iar pe de altă

parte, în speță potrivit art. 22 C. pen. nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă

a instanței penale situație în raport de care rezultă că ipoteza menționată de

art. 22 C. pen. nu este incidență în cauză.

De altfel, s-a

reținut și împrejurarea că în cursul soluționării cauzei de către Curtea de

Apel București, secția a VI-a civilă, A.G. a recunoscut în fața instanței că

semnăturile aflate pe contractul de ipotecă încheiat la data de 17 aprilie 1995

a cărui anulare s-a cerut prin cererea de chemare în judecată formulată, îi

aparțin, or față de motivul de nulitate invocat, respectiv faptul că acest

contract de ipotecă nu a fost autentificat la notariat curtea a constatat că în

cauză nu rezultă existența infracțiunii de fals.

Cum în cauză este

vorba despre un act autentic, întrucât constatările notarului public, în sensul

că revizuenții A.G. și A.E. s-au prezentat în fața sa, au fost legitimați și au

semnat înscrisul respectiv, probează existența consimțământului, se reține că

această dovadă nu poate fi răsturnată decât prin înscrierea în fals a

încheierii de autentificare.

De asemenea, nici

reaua-credință a angajaților A.V.A.S. invocată în cuprinsul cererii nu face

dovada falsului pretins de revizuenți.

Prin urmare dată

fiind împrejurarea că revizuentul A.G. a recunoscut că semnătura de pe contract

îi aparține, faptul că nu s-a dovedit că notarul public a atestat în fals cu

privire la prezența revizuenților și semnarea contractului de către aceștia în

fața sa, ceea ce ar echivala cu lipsa dovezii lipsei consimțământului revizuenților

A.G. și A.E. În ceea ce privește încheierea contractului de garanție imobiliară

încheiat în data de 17 aprilie 1999, cu consecința nulității absolute a acestui

act juridic în mod corect a reținut curtea că cererea de revizuire formulată

este neîntemeiată.

Având în vedere

aceste considerente și în raport de finalitatea cererii de revizuire, aceea de

a remedia erorile care decurg din nesocotirea cerințelor art. 322 pct. 2 și

pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) din același cod,

urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de revizuenții A.G., A.E. și SC C.G. SRL lași împotriva Sentinței

civile nr. 87 din 28 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 9 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - NN