ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1521/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 87 din 28 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire formulată de revizuenții SC C.G. SRL Iași, A.G. și A.E. prin care au solicitat revizuirea Sentinței civile nr. 184 din 26 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, în contradictoriu cu intimații SC R.B. SA Sucursala Iași, A.V.A.S. București și intervenienta în interesul pârâtei P.N., cu domiciliul ales în Giurgiu, în contradictoriu și cu T.P. și B.I. citați prin afișare la ușa instanței în temeiul art. 95 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a indicării de către revizuenți ca fiind persoanele învinuite de săvârșirea infracțiunii.

Pentru a pronunța sentința recurată Curtea de Apel București a reținut următoarele: Potrivit art. 322 alin. (1) C. proc. civ., revizuirea are ca obiect hotărâri rămase definitive în apel sau prin neapelare, precum și hotărâri date de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul. Cum Sentința civilă nr. 184 din 26 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 2167/2/2007 a devenit irevocabilă prin respingerea de către Înalta Curtea de Casație și Justiție a recursului formulat ca neîntemeiat rezultă că această hotărâre a evocat fondul fiind astfel îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru cererea de revizuire. Potrivit art. 322 pct. 2 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere "dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut" iar conform pct. 4 (...)" dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății (...); Analizând cererea de revizuire prin prisma primului motiv invocat de revizuenți, respectiv a dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., instanța a reținut că aceste dispoziții sunt o aplicare a principiului disponibilității reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. ale cărui prevederi sunt în sensul că în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății și că aceste dispoziții impun ca judecătorul să se pronunțe asupra tuturor cererilor cu care instanța de judecată a fost învestită fără a putea depăși limitele obiectului cererii care este prerogativa reclamantului. Acest motiv de revizuire poate fi invocat când în cauză se constată inadvertențe între ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată de către reclamant și ceea ce instanța a pronunțat. Instanța în urma analizei Dosarului nr. 2167/2/2007, atașat, a reținut că nu rezultă îndeplinirea nici unei ipoteze din cele prevăzute de pct. 2 al art. 322 C. proc.

civ., astfel că cererea de revizuire motivată în drept pe acest text legal este neîntemeiată întrucât revizuenții nu au arătat care sunt lucrurile asupra cărora instanța s-a pronunțat fără ca acestea să fi fost cerute, care este lucrul cerut asupra căruia instanța de judecată nu s-a pronunțat, în ce măsură s-a dat prin sentința supusă revizuirii mai mult decât s-a cerut. Astfel și în lipsa menționării acestor aspecte curtea a constatat că prin Sentința civilă nr. 184 din 26 septembrie 2007, Curtea de Apel București s-a pronunțat asupra cererii înregistrate inițial pe rolul Judecătoriei lași la data de 11 martie 1998, când reclamanta SC C.G. SRL a chemat în judecată pe pârâta B.A. Sucursala Iași, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună anularea contractului de ipotecă încheiat la data de 17 aprilie 1995, precum și asupra cererilor de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții A.G.

și A.E., în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. și intervenienta în interesul pârâtei P.N. Curtea de Apel București, analizând cererea de revizuire formulată în cauză prin prisma celui de al doilea motiv invocat de revizuenți, respectiv dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ. a reținut următoarele: Avându-se în vedere Decizia nr. 66/2008 a Curții Constituționale prin care s-a constatat că dispozițiile art. 1 pct. 55 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, prin care s-a eliminat din cuprinsul art. 322 pct. 4 textul în conformitate cu care "[...] în cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate.

La judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii", sunt neconstituționale, în cauză s-a dispus citarea persoanelor învinuite de săvârșirea infracțiunii, astfel cum acestea au fost menționate de către revizuenți. În sensul pct. 4 al art. 322 C. proc. civ., înscrisul este fals, nu numai atunci când falsul este stabilit prin hotărâre de condamnare pentru săvârșirea unei infracțiuni, ci și atunci când prin operațiunea de alterare a realității nu s-a comis o infracțiune. În cazul acesta trebuie avute în vedere acele situații în care acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau nu mai poate fi exercitată, pentru unul din cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. civ.

Dacă falsul nu mai poate fi stabilit în cadrul procesului penal, instanța sesizată cu cererea de revizuire va stabili ea dacă înscrisul are sau nu conținut real, precum și motivele pentru care nu s-a aflat de alterarea adevărului prin înscris până la introducerea cererii de revizuire. Curtea a constatat că în susținerea cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., revizuenții au invocat rezoluția pronunțată în data de 24 noiembrie 2011 în Dosarul penal nr. 14488/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria lași, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de reprezentanții B.A. și R.B. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals prevăzute de art. 288 alin. (1), art. 291 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale.

În considerentele rezoluției s-a reținut că "în urma examinării contractului de credit nr. 120 din 21 martie 1995 prin raportul de expertiză criminalistică extrajudiciară din 8 iulie 2005 s-a concluzionat că acesta a fost contrafăcut printr-o intervenție ulterioară în ceea ce privește mențiunile referitoare la contractul de garanție imobiliară din 17 aprilie 1995. În concluzie neconcordanța vădită constând în data ulterioară a contractului de garanție imobiliară menționat în contractul anterior de creditare s-a dovedit a fi într-adevăr rezultatul unei alterări a înscrisului inițial.

În cadrul aceleiași expertize criminalistice au fost examinate cinci versiuni ale contractului de garanție imobiliară, două exemplare originale și trei copii xerox, rezultând o serie de deosebiri între acestea și constatându-se că două dintre copii cuprind încheierea de autentificare și au fost trecute în Registrul de transcripțiuni sub nr. 6074 din 18 aprilie 1995, a treia xerocopie poartă doar formula de autentificare, iar exemplarele originale nu au fost autentificate și nici înscrise în registrul de transcripțiuni.

Totodată s-a mai constatat că pe copiile xerox în comparație cu exemplarele originale diferă numele reprezentantului B. în calitate de director, deși semnăturile sunt asemănătoare". S-a mai reținut că "în privința infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, prevederile de la art. 288 alin. (1), referitoare la contractul de creditare și cel de garanție imobiliară și de uz de fals constând în folosirea acestor înscrisuri de către cei care cunoșteau contrafacerea, sub aspectul cărora petenții A. au solicitat cercetări era împlinit termenul de prescripție de 5 ani al răspunderii penale în conformitate cu dispozițiile art. 122 alin. (1) lit. d) și limitele de pedeapsă ale infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale și uz de fals prevăzute de art. 288, 291 C. pen.

chiar la data sesizării inițiale, respectiv data de 27 mai 2009. A reieșit că faptele de fals au o dată de săvârșire situată între data încheierii contractului de credit 21 martie 1995 și cel târziu la data cesiunii de creanță din data de 2 decembrie 1999 către A.V.A.S. București. Această concluzie este determinată și de împrejurarea că cele două contracte, de credit și respectiv de garanție imobiliară poartă semnăturile reprezentanților B.A. și este de presupus că falsificarea a fost realizată în perioada în care aceștia au fost în posesia înscrisurilor respective și nu după înstrăinarea dreptului de creanță către dobânditorii ulteriori." Având în vedere dispozițiile art. 322 pct. 4 teza finală potrivit cărora "instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate" Curtea reține că expertiza menționată în considerente nu face dovada susținerilor revizuenților în fața instanței civile.

Contrar susținerii revizuenților conform căreia, prin rezoluția menționată s-a constatat falsul contractului de garanție curtea a reținut că aceste concluzii ale rezoluției din data de 24 noiembrie 2011 în Dosarul penal nr. 14488/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria lași nu se impun cu autoritate de lucru judecat în fața instanței învestită cu soluționarea cererii de revizuire pentru că pe de o parte stabilirea existenței sau inexistenței infracțiunii invocate este dată potrivit pct. 4 al art. 322 C. proc. civ., în competența instanței civile. Pe de altă parte, potrivit art. 22 C. pen. numai "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia". Cum în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă a instanței penale rezultă că ipoteza menționată de art. 22 C. pen.

nu este incidență în cauză. La analizarea temeiniciei susținerilor revizuenților din cererea de revizuire instanța a avut în vedere cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții SC C.G. SRL lași, A.G. și A.E. prin care au solicitat ca prin sentința ce va pronunța să dispună anularea contractului de ipotecă încheiat la data de 17 aprilie 1995 motivat de împrejurarea că ipoteca convențională nu se poate constitui decât prin act autentic, cerință impusă ad validitatem, iar în cauză această condiție nu a fost îndeplinită, actul de garanție imobiliară nefiind autentificat la notariat. Curtea a reținut împrejurarea că în cursul soluționării cauzei de către Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, A.G.

a recunoscut în fața instanței că semnăturile aflate pe acest contract, îi aparțin. Astfel la termenul de judecată din data de 20 iunie 2007, A.G. a arătat că își recunoaște semnătura aflată pe contractul de garanție. Față de motivul de nulitate invocat de către revizuenți, respectiv că, contractul de ipotecă nu a fost autentificat la notariat curtea a constatat în cauză, că din probatoriul administrat nu rezultă existența infracțiunii de fals în ceea ce privește contractul de ipotecă a cărui nulitate s-a solicitat. Astfel, s-a reținut că înscrisul contestat conține două acte juridice: contractul de garanție încheiat în data de 17 aprilie 1995, semnat de către revizuent, acest aspect fiind recunoscut de către A.G., și, pe verso, încheierea de autentificare a acestui înscris, prin care notarul public a atestat că în fața sa s-au prezentat revizuenții A.G.

și A.E., care au fost legitimați și care au semnat, înscrisul respectiv. De altfel, în cuprinsul acestui contract, în ultimul paragraf s-a menționat "redactat și dactilografiat de părți în 5 exemplare, din care s-au înmânat acestora 4 exemplare la data autentificării". Consimțământul este o condiție de validitate a oricărui act juridic civil iar lipsa acestuia este sancționată cu nulitatea absolută a acelui act. Cu toate acestea, fiind vorba despre un act autentic, întrucât constatările notarului public, în sensul că revizuenții A.G. și A.E. s-au prezentat în fața sa, au fost legitimați și au semnat înscrisul respectiv, probează existența consimțământului, iar această dovadă nu poate fi răsturnată decât prin înscrierea în fals a încheierii de autentificare.

De asemenea, nici reaua-credință a angajaților A.V.A.S. invocată în cuprinsul cererii nu face dovada falsului pretins de revizuenți. Prin urmare dată fiind împrejurarea că revizuentul A.G. a recunoscut că semnătura de pe contract îi aparține; faptul că nu s-a dovedit că notarul public a atestat în fals cu privire la prezența revizuenților și semnarea contractului de către aceștia în fața sa, ceea ce ar echivala cu lipsa dovezii consimțământului revizuenților A.G. și A.E. în ceea ce privește încheierea contractului de garanție imobiliară încheiat în data de 17 aprilie 1999, cu consecința nulității absolute a acestui act juridic curtea a constatat că cererea de revizuire formulată este neîntemeiată.

Instanța a mai reținut că prin cererea de revizuire s-a solicitat în temeiul aceleiași rezoluții, urmare a faptului că a fost dovedit falsul celor două contracte care au stat la baza emiterii procesului-verbal de licitație din 5 mai 2003, să se dispună constatarea nulității absolute a acestui înscris astfel cum au solicitat în cererea inițială și că din analiza cererii de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub Dosar nr. 2167/2/2007, judecata fiind finalizată prin pronunțarea Sentinței civile nr. 184 din 26 septembrie 200, nu a rezultat că s-ar fi solicitat de către reclamantă și intervenienți, revizuenții din prezenta cauză, anularea procesului-verbal de licitație din 5 mai 2003 și nici a contractului de cesiune de creanță sau a ordinului din 5 mai 2003. Este adevărat că potrivit principiului anulării actului inițial, actul juridic subsecvent este anulat datorită legăturii lor juridice dar cum aceste înscrisuri nu au făcut obiectul judecății finalizată prin sentința a cărei revizuire s-a solicitat instanța a constatat că aceste aspecte nu pot fi analizate cu ocazia acestei cereri de revizuire.

Împotriva Sentinței civile nr. 87 din 28 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au formulat recurs revizuenții A.G., A.E. și SC C.G. SRL Iași, întemeiat pe art. 304 pct. 5 - 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, anularea Sentinței civile nr. 87 din 28 iunie 2012, revizuirea Sentinței civile nr. 184 din 26 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, iar pe fond să se constate nulitatea absolută și falsul contractului de garanție imobiliară din 17 aprilie 1995. Au arătat că sentința pronunțată este nelegală avându-se în vedere că nu au garantat niciodată nici un credit cu apartamentul în cauză, susținând că prin sentința pronunțată le-au fost încălcate drepturile constituționale prevăzute de art. 21 - 23 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 129 5 și art. 261 5 C. proc.

civ., fiind încălcată prezumția de nevinovăție demonstrată prin Sentința penală nr. 1179 din 20 aprilie 2012 a Judecătoriei lași, secția penală, evocând pasaje din considerente, ce menține cu putere de lucru judecat rezoluția pronunțată în data de 24 noiembrie 2011 în Dosarul penal nr. 14488/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria lași, evocând aspecte din aceasta, prin care s-a reținut de către organul de urmărire penală fără echivoc, că cele două contracte, care au stat la baza emiterii procesului-verbal de licitație, respectiv contractul de credit din 21 martie 1995 și contractul de garanție imobiliară din 17 aprilie 1995 sunt false.

Au arătat că instanța de fond nu a luat în considerație înscrisurile aflate la dosar, cu referire la adresa din 28 mai 1998, la raportul de expertiză din 8 iulie 2005 și la rezoluția nr. 24/2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria lași, care fac dovada susținerilor lor și că notariatul din lași a autentificat și transcris contractul de garanție imobiliară din 17 aprilie 1995 fără acceptul lor, astfel că funcționarul B.A. lași a premeditat falsul avându-se în vedere că cele 5 exemplare ale contractului de garanție sunt diferite, prezentând vicii de fond și de formă cu privire la semnături, adăugiri, completări, încheierea de autentificare, exemplarele lor nefiind autentificate și transcrise la Notariatul de Stat lași deși acest aspect a fost cunoscut anterior vânzării apartamentului.

Recurenții au mai susținut că între contractul de garanție imobiliară din 17 aprilie 1995 și contractul de credit din 21 martie 1995 nu există nici o legătură, nefiind părți în contractul de credit încheiat între B.A. lași și SC C.G. SRL lași, neexistând împotriva lor o creanță certă, lichidă și exigibilă sau un titlu executor conform art. 372 C. proc. civ. A susținut că A.V.A.S. a vândut fraudulos și ilegal apartamentul proprietate personală deși cunoștea împrejurarea că nu garantase nici un contract de credit încheiat de SC C.G. SRL și că, întrucât contractul de credit și contractul de garanție imobiliară sunt false acest aspect duce la nulitatea absolută și a contractului de cesiune de creanță.

În justificarea relei-credințe a funcționarilor A.V.A.S. București au invocat și Sentința nr. 17 din 13 aprilie 2004 pronunțată de Tribunalul lași prin care SC C.G. SRL a fost descărcată de toate datoriile așa cum rezultă din dispozitivul acesteia. Au mai arătat că pentru motivele precizate au fost reintegrați în apartament conform procesului-verbal de reintegrare din 29 martie 2011. Concluzionând au solicitat admiterea recursului și a cererii de revizuire, desființarea în tot a hotărârilor atacate cu consecința desființării contractului de garanție imobiliară din 17 aprilie 1995 acesta fiind un act fals. Recurenții au formulat concluzii scrise înregistrate prin serviciul registratură în data de 27 martie 2013 prin care au cerut admiterea recursului, susținând că cererea de revizuire este admisibilă în temeiul art. 322 pct. 2 și pct. 4 C. proc.

civ. arătând că au solicitat în cererea inițială ce a făcut obiectul Dosarului nr. 2167/2/2007 al Curții de Apel București constatarea nulității absolute a contractului de garanție imobiliară din data de 17 aprilie 1995 neautentificat și netranscris la notariat, fals și nul. Analizând recursul declarat de revizuenții A.G., A.E. și SC C.G. SRL Iași împotriva Sentinței civile nr. 87 din 28 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat avându-se în vedere următoarele considerente: Dezlegarea Curții de Apel București în ceea ce privește neîndeplinirea cerințelor art. 322 pct. 2 și pct. 4 C. proc.

civ. cu privire la cererea de revizuire este legală. Revizuirea este o cale de atac de retractare care se adresează instanței care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, cu excepția cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. care revin în competența instanței mai mare în grad și care se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive și în cazurile limitativ prevăzute de lege având ca finalitate anularea hotărârilor atacate. În speța de față, revizuenții A.G., A.E. și SC C.G. SRL lași au cerut revizuirea Sentinței civile nr. 184 din 26 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 2167/2/2007, în temeiul art. 322 pct. 2 și pct. 4 C. proc.

civ. Potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut, iar conform pct. 4 (...)" dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății (...). În acest sens se constată că în mod corect a reținut instanța că deși revizuenții au invocat drept temei al cererii de revizuire dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc.

civ., în cauză nu este îndeplinită nici una din ipotezele prevăzute de acest punct, avându-se în vedere că aceștia nu au arătat care sunt lucrurile asupra cărora instanța s-a pronunțat fără ca ele să fi fost cerute, care este lucrul cerut asupra căruia instanța de judecată nu s-a pronunțat și nici în ce măsură s-a dat prin sentința supusă revizuirii mai mult decât s-a cerut. Mai mult decât atât, curtea a reținut în mod corect că prin Sentința civilă nr. 184 din 26 septembrie 2007 instanța s-a pronunțat asupra cererii înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei lași la data de 11 martie 1998 prin care reclamanta SC C.G. SRL a chemat în judecată pe pârâta B.A. sucursala lași, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună anularea contractului de ipotecă încheiat la data de 17 aprilie 1995, precum și asupra cererilor de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții A.G.

și A.E., în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. și intervenienta în interesul pârâtei P.N. Nici critica recurenților prin care au susținut că instanța de fond nu a luat în considerație înscrisurile aflate la dosar, cu referire la rezoluția pronunțată în data de 24 noiembrie 2011 în Dosarul penal nr. 14488/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria lași, nu poate fi primită în raport de reținerea instanței în sensul că prin aceasta s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de reprezentanții B.A. și R.B. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals prevăzute de art. 288 alin. (1), art. 291 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. întrucât s-a împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale.

Față de această situație și având în vedere dispozițiile art. 322 pct. 4 teza finală potrivit cărora instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate curtea a reținut în mod just că, prin rezoluția menționată într-adevăr s-a constatat falsul contractului de garanție, dar că aceste concluzii ale rezoluției din data de 24 noiembrie 2011 din Dosarul penal nr. 14488/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria lași nu se impun cu autoritate de lucru judecat în fața instanței învestită cu soluționarea cererii de revizuire pentru că pe de o parte stabilirea existenței sau inexistenței infracțiunii invocate este dată potrivit pct. 4 al art. 322 C. proc.

civ. în competența instanței civile, iar pe de altă parte, în speță potrivit art. 22 C. pen. nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă a instanței penale situație în raport de care rezultă că ipoteza menționată de art. 22 C. pen. nu este incidență în cauză. De altfel, s-a reținut și împrejurarea că în cursul soluționării cauzei de către Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, A.G. a recunoscut în fața instanței că semnăturile aflate pe contractul de ipotecă încheiat la data de 17 aprilie 1995 a cărui anulare s-a cerut prin cererea de chemare în judecată formulată, îi aparțin, or față de motivul de nulitate invocat, respectiv faptul că acest contract de ipotecă nu a fost autentificat la notariat curtea a constatat că în cauză nu rezultă existența infracțiunii de fals.

Cum în cauză este vorba despre un act autentic, întrucât constatările notarului public, în sensul că revizuenții A.G. și A.E. s-au prezentat în fața sa, au fost legitimați și au semnat înscrisul respectiv, probează existența consimțământului, se reține că această dovadă nu poate fi răsturnată decât prin înscrierea în fals a încheierii de autentificare. De asemenea, nici reaua-credință a angajaților A.V.A.S. invocată în cuprinsul cererii nu face dovada falsului pretins de revizuenți. Prin urmare dată fiind împrejurarea că revizuentul A.G. a recunoscut că semnătura de pe contract îi aparține, faptul că nu s-a dovedit că notarul public a atestat în fals cu privire la prezența revizuenților și semnarea contractului de către aceștia în fața sa, ceea ce ar echivala cu lipsa dovezii lipsei consimțământului revizuenților A.G.

și A.E. În ceea ce privește încheierea contractului de garanție imobiliară încheiat în data de 17 aprilie 1999, cu consecința nulității absolute a acestui act juridic în mod corect a reținut curtea că cererea de revizuire formulată este neîntemeiată. Având în vedere aceste considerente și în raport de finalitatea cererii de revizuire, aceea de a remedia erorile care decurg din nesocotirea cerințelor art. 322 pct. 2 și pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) din același cod, urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de revizuenții A.G., A.E. și SC C.G. SRL lași împotriva Sentinței civile nr. 87 din 28 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 9 aprilie 2013. Procesat de GGC - NN