ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2985/2014

Asupra cauzei de față, constată

următdareie:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 20.05,2009, reclamanta

SC D.D.G. R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C.I. și C.I.,

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare

pentru terenurile în suprafața totala de 8.000; mp situate în com. Bragadiru,

după cum urmează:

a)

tarlaua 12, parcela 59/16, în

suprafață de 4.000 mp intabulată în C.F. a com. Bragadiru, județul Ilfov și,

b)

tarlaua 12, parcela 59/17, în

suprafață de 4.000 mp intabulată în C.F. a com. Bragadiru, județul Ilfov.

A mai

solicitat ca instanța să dispună O.C.P.I. Ilfov să facă cuvenitele mențiuni în

caz de admitere a primului capăt de cerere.

În subsidiar,

în cazul respingerii primului capăt de cerere, reclamanta a cerut obligarea

pârâților, în solidar, la plata sumei (reprezentând echivalentul în lei, la

cursul B.N.R. din ziua plății) de 400.000 euro, reprezentând valoarea de

circulație a terenurilor, iar în cazul respingerii primelor două capete de

cerere a cerut obligarea pârâților, în solidar, la plata echivalentului ;în lei

al sumei de 110.000 euro, la cursul B.N.R. de la data plății efective, plus

dobânda legală, de la data introducerii acțiunii până la data plății efective,

cu titlu de plată nedatorată.

Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1557 din 23 septembrie 2011,

a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune, a admis în parte acțiunea și a constatat că

pârâții au vândut reclamantei terenurile în suprafață totală: de 8.000 mp,

situate în com. Bragadiru, după cum urmează: tarlaua 12 - parcela 59/16 - în

suprafață de 4.000 mp, întabulată în C.F. a com. Bragadiru, județul: Ilfov - în

suprafață de 4.000 mp întabulată în C.F. a com. Bragadiru, județul Ilfov,

astfel cum au fost identificate prin rapoitul de expertiză efectuat în cauză.

A dispus că sentința

ține loc de contract autentic de vânzare-cumpărare.

A respins, ca

neîntemeiat, cel de-al doilea capăt de cerere și ca rămase rara obiect,

capetelede cerere subsidiare.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut, In esență, că în cauză s-a

făcut dovada refuzului pârâților de a se prezenta la biroul notarial pentru a

încheia actul în forma autentică, așa cum rezultă din încheierile autentificate

la B.N.P. Asociații M. și M. la data de 16 martie 2009, în urma notificărilor

formulate de reclamantă.

Totodată, a

reținut ca din convenția încheiată la data de 27 aprilie 2004 rezultă că,

promitentul cumpărător și-a îndeplinit obligațiile asumate prin antecontract,

achitând prețui vânzării.

În ceea ce

privește susținerile pârâtului C.I., în sensul că părțile s-ar fi desocotit (și

nu mai există obligațiile asumate prin antecontract) printr-o chitanță

descărcătoare încheiată la data de 03 octombrie 2005, tribunalul a apreciat că

acestea sunt neîntemeiate având în vedere că înscrisul nu se referă la terenurile

ce fac obiectul cauzei iar pe de alta parte, este unilateral, exprimând numai

voința pârâtului C.I., nefiind semnat și de G.C.F.

În cauza, s-a

efectuat și o expertiză tehnică de specialitate de către expert tehnic judiciar

D.M.A. prin care au fost identificate cele două terenuri care fac obiectul

antecontractului de vânzare cumpărare.

Totodată,

pârâta C.I. a recunoscut pretențiile reclamantei și a fost de acdrd ca instanța

să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract.

În concluzie,

tribunalul a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile art. 5 alin. (2)

din; Titlul X, Legea nr. 247/2005, în sensul ca pârâții refuză nejustificat: să

se prezinte la biroul notarial pentru a încheia actul de vânzare cumpărare în

formă autentică, așa cum s-au obligat prin anîecontracțul încheiat ia data de

27 aprilie 2004, iar reclamanta își justifică dreptul de a solicita instanței

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, în

baza contractului de cesiune încheiat cu promitentul cumpărător G.C.F., la data

de 13 februarie 2009.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul C.I.

Curtea de Apei

București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia nr. 376/A din 24 octombrie 2012, a confirmat sentința tribunalului prin

respingerea apelului pârâtului

Decizia

instanței de apel a fost atacata cu recurs de către pârâtul C.I.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 3943 din 24

septembrie 2014, a respins ca nefondat recursul,

reținând, în esență, că în mod corect instanțele

anterioare au apreciat ca în cauză sunt îndeplinite cerințele arti5 alin. (2)

al Titlului X din Legea nr. 247/2005, în sensul de a pronunța o hotărâre care

să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei

din urmă decizii, C.I. a formulat cerere de revizuire, întemeiata pe

dispozițiile art. 322 pct. 1, 2, 7 și 9 C. proc. civ., cerere înregistrată pe

rolul înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 14 ianuarie 2014.

În motivarea

cererii, revizuentul a arătat, în ceea ce privește art. 322 pct. l C. proc.

civ., că atât instanțele de fond cât și instanța de recurs au încălcat

dispozițiile art. 129 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nu au verificat

condițiile de validitate și de legalitate ale contractului de cesiune, încheiat

la data de 13 februarie 2009 și atestat de către avocat G.D. la data 13

februarie 2009. Susține că potrivit dispozițiilor legale menționate, instanțele

erau obligate să constate nulitatea absolută a contractului în discuție

întrucât acesta încalcă în mod expres dispozițiile art. 44 din Constituția

României. Referitor la cererea: întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C.

proc. civ., revizuentul susține că Decizia nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, este potrivnică și încalcă

autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 1190 din 16 martie 2007 pronunțată

în Dosarul nr. 3571/94/2006, rămasă definitiva prin Decizia nr 201/A din 07

februarie 2008 a Tribunalului București și irevocabilă prin Decizia nr. 1679

din 24 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, precum și a rezoluției din 26

noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

Un alt

motiv de revizuire invocat a fost cel prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.,

conform căruia dacă C.E.D.O. a constatat o încălcare a drepturilor sau

libertăților fundamentale, datorată unei hotărâri judecătorești, aceasta

nu poate fi remediată decât prin

revizuirea hotărârii pronunțate. în susținerea acestui motiv, revizuentut

invocă jurisprudența Curții Constituționale și a C.E.D.O., susținând că

admisibilitatea cererii de revizuire a unei hotărâri judecătorești irevocabile

care încalcă principiul priorității dreptului U.E. se întemeiază pe accesul

liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituția României, în sensul

privării justițiabiiuîui de beneficiul principiului aplicării cu prioritate a

prevederilor dreptului unional.

În ceea ce

privește revizuirea întemeiată pe art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuentul

susține că instanța de recurs nu s-a pronunțat pe motivul de recurs care a

vizat greșita interpretare de către Instanțele de fond a înscrisului numit

Convenție care a fost apreciat ca valabil de către acestea.

La termenul

din 31 octombrie 2014, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției

inadmisibilității cererii de revizuire întemeiate pe art. 322 pct 1, 2 și 9 C.

proc. civ. și a excepției tardivității cererii de revizuire, bazată pe

dispozițiile art. 322 pct. 7din același cod.

Analizând cu prioritate aceste

excepții, datorită caracterului lor peremptoriu, Înalta Curte constată

următoarele:

În ceea ce

privește cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 1, 2 și

9 C. proc. civ., art. 322 alin. (1) din același cod impune cerința ca numai

hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și

hotărârile date de o instanță de recurs, atunci când evoca fondul, să facă

obiect al acestei căi extraordinare de atac de retractare.

Prin

decizia supusă revizuirii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a respins, ca nefondat, recursul, soluție care nu a antamat situația de fapt a

cauzei, obiectul recursului fiind limitat la critici de nelegalitate aduse

deciziei atacate, în contextul în care situația de fapt a fost considerată ca

fiind deplin stabilită în faza procesuală a apelului.

Întrucât

în această ipoteză decizia instanței de recurs nu evocă fondul, nu este

îndeplinita condiția cerută de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. pentru

admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac, motiv pentru care cererea de

revizuire întemeiată pe dispozițiile

art.

322 pct 1, 2 și 9 C. proc. civ. va fi respinsă ca inadmisibilă.

În

ipoteza cererii de revizuire reglementată de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.,

condiția de admisibilitate menționată anterior nu este cerută întrucât, în

cazul contrarietăjii de hotărâri pronunțate în una și aceeași cauză, scopul

revizuirii nu este modificarea soluției ca urmare a schimbării intervenite în

situația de fapt a cauzei, ci anularea ultimei hotărâri care a tbst pronunțată

în aceeași cauza, pentru a se da eficiență principiului autorității de lucru

judecat.

Însă,

asupra cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta

Curte de Casație; și Justiție a invocat, din oficiu, excepția tardivității.

Potrivit art. 324

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună și se va

socoti, în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 7, de la data pronunțării

ultimei hotărâri.

Revizuentui a

invocat contrarietatea dintre Decizia nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, și sentința nr. 1190 din 16

martie 2007, rămasa definitivă prin Decizia nr. 201/A din 07 februarie 2008 a

Tribunalului București și irevocabilă prin Decizia nr. 1679 din 24 ianuarie

2008 a Curții de Apel București, precum și contrarietatea cu rezoluția din 26

noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, iar data ultimei

hotărâri este 24 septembrie 2013.

Luând în

considerare data de 24 septembrie 2013, termenul de revizuire de o lună,

calculat, potrivit art. 101 alin. (3) C. proc. civ., se împlinea la 24

octombrie 2013.

Cererea

de revizuire a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție

la data de 14 ianuarie 2014, după mai mult de 3 luni, fiind astfel depășit

termenul legal de o lună pentru formularea cererii de revizuire, motiv pentru

care, în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., cererea de revizuire

întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 alin. (2) C. proc. civ. urmează a fi

respinsă ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardivă

cererea de revizuire a Deciziei nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuentul C.I.

întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ.

Respinge ca inadmisibilă

cererea de revizuire a aceleiași decizii întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct.

1, 2 și 9 C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 31 octombrie 2014.