ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2325/2015

Deliberând asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 20 mai 2009, reclamanta SC D.D.G.R. SRL a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții C.I. și C.I.Z., să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru terenurile în suprafață totală de 8.000 mp situate în comuna B., după cum urmează: a) tarlaua 12, parcela 59/16, în suprafață de 4000 mp intabulată în CF nr. 3500 a comunei B., județul Ilfov și b) tarlaua 12, parcela 59/17, în suprafață de 4000 mp intabulată în CF nr. 3794 a comunei B., județul Ilfov. S-a mai solicitat ca instanța să dispună Oficiului pentru Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov să facă cuvenitele mențiuni în caz de admitere a primului capăt de cerere.

În subsidiar, în cazul respingerii primului capăt de cerere, reclamanta a cerut obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei (reprezentând echivalentul în lei, la cursul BNR din ziua plății) de 400.000 euro, reprezentând valoarea de circulație a terenurilor, iar în cazul respingerii primelor două capete de cerere s-a cerut obligarea pârâților, în solidar, la plata echivalentului în lei al sumei de 110.000 euro, la cursul BNR de la data plății efective, plus dobânda legală, de la data introducerii acțiunii până la data plății efective, cu titlul de plată nedatorată.

Învestit în primă instanță cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 1557 din 23 septembrie 2011, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis în parte cererea și a constatat că pârâții au vândut reclamantei terenurile în suprafață totală de 8.000 mp, situate în comuna B., după cum urmează: tarlaua 12 - parcela 59 din 16 - în suprafață de 4000 mp, întabulată în C.F. nr. 3500 a comunei B., județul Ilfov; tarlaua 12 - parcela 59 din 17 - în suprafață de 4000 mp, întabulată în C.F. nr. 3794 a comunei B., județul Ilfov, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat în cauză. A dispus ca sentința să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare.

Totodată, a respins, ca neîntemeiat, cel de-al doilea capăt de cerere și ca rămase fără obiect, capetele de cerere subsidiare. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că în prezenta cauză s-a făcut dovada refuzului pârâților de a se prezenta la biroul notarial pentru a încheia actul în formă autentică, așa cum rezultă din încheierile autentificate sub nr. 1186 și 1187 la BNP Asociați M.M., la data de 16 martie 2009, în urma notificărilor formulate de reclamantă. Totodată, din convenția încheiată la data de 27 aprilie 2004 reiese că, promitentul cumpărător și-a îndeplinit obligațiile asumate prin antecontract, achitând prețul vânzării.

În ceea ce privește susținerile pârâtului C.I., în sensul că părțile s-ar fi desocotit (și nu mai există obligațiile asumate prin antecontract) printr-o chitanță descărcătoare încheiată la data de 03 octombrie 2005, tribunalul a apreciat că acestea sunt neîntemeiate având în vedere că înscrisul nu se referă la terenurile ce fac obiectul cauzei iar pe de altă parte, este unilateral, exprimând numai voința pârâtului C.I., nefiind semnat și de G.C.F. În cauză, s-a efectuat și o expertiză tehnică de specialitate de către expert tehnic judiciar D.M.A. prin care au fost identificate cele două terenuri care fac obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare. Totodată, pârâta C.I.Z. a recunoscut pretențiile reclamantei și a fost de acord ca instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract.

În consecință, tribunalul a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile art. 5 alin. (2) din Titlul X, Legea nr. 247/2005, în sensul că pârâții refuză nejustificat să se prezinte la biroul notarial pentru a încheia actul de vânzare-cumpărare în formă autentică, așa cum s-au obligat prin antecontractul încheiat la data de 27 aprilie 2004, iar reclamanta își justifică dreptul de a solicita instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, în baza contractului de cesiune încheiat cu promitentul cumpărător, G.C.F., la data de 13 februarie 2009. Apelul declarat în cauză de pârâtul C.I., a fost respins ca nefondat, prin Decizia nr. 376/A din 24 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că excepția autorității de lucru judecat (în raport de Sentința civilă nr. 1190 din 16 martie 2007) invocată de pârât, a fost corect respinsă de prima instanță în condițiile în care, cauza celor două acțiuni este diferită, în primul litigiu judecata limitându-se doar la analizarea instituției stipulației pentru altul, fără a examina niciuna din condițiile necesare pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Nici criticile, pe fond, formulate de apelantul-pârât nu au fost primite, întrucât din cuprinsul convenției rezultă că obiectul acesteia nu a fost împrumutul bănesc - idee acreditată de pârât - ci transferul dreptului de proprietate asupra celor două terenuri, aflate în litigiu, clauzele contractului cât și conținutul înscrisului olograf depus de C.I.

fiind corect interpretate de prima instanță. Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul C.I. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 3946 din 24 septembrie 2014 a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C.I., reținând, în esență, că judecarea căii de atac a apelului la termenul din 8 octombrie 2012 s-a realizat cu citarea legală a părților, dezbaterile fiind consemnate în încheierea de la această dată prin care s-a dispus amânarea pronunțării, pentru a da posibilitatea apelantului-pârât și intimatei-pârâte, să depună concluzii scrise.

Din cuprinsul acestei încheieri - ce face parte integrantă din decizia atacată - rezultă că apelantul-pârât, deși legal citat, nu s-a prezentat, nici personal și nici prin reprezentant la termenul astfel stabilit, concluziile scrise formulate de acesta fiind depuse de avocatul său, înainte de terminarea ședinței de judecată dar, după încheierea dezbaterilor și reținerea cauzei în pronunțare. În acest context, nu i se poate imputa instanței de control judiciar neanalizarea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte C.I.Z., în condițiile în care această excepție nu a fost invocată conform art. 115 ori 132 C. proc. civ. anterior, ci după închiderea dezbaterilor. Referitor la celelalte critici formulate de recurent, s-a avut în vedere că, instanțele au interpretat corect clauzele actului juridic încheiat de părți cu promitentul cumpărător G.C.F.

(care, ulterior, și-a cesionat drepturile litigioase reclamantei SC D.D.G.R. SRL) sub aspectul voinței reale a părților și a eficienței acesteia din perspectiva producerii de consecințe juridice, apreciindu-se corect asupra îndeplinirii cerințelor art. 5 alin. (2) al Titlului X din Legea nr. 247/2005, în sensul de a pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Împotriva acestei din urmă hotărâre, C.I. a formulat cerere de revizuire, invocând în dezvoltarea motivelor prezentate cazurile înscrise în art. 322 pct. 1, 2, 7 și 9 C. proc. civ., cerere ce a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 726/1/2015. În motivarea cererii sale de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., C.I. a arătat că actul nou de care se prevalează este "Răspunsul la Interogatoriul" formulat de pârâtul C.I., pentru reclamantul G.C.F., depus la la termenul din 22 ianuarie 2015 în dosarul civil nr. 24274/3/2013, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Revizuentul arată că, înscrisul la care înțelege să facă referire, dovedește recunoașterea fără tăgadă de către G.C.F., că i-a restituit integral toate sumele împrumutate de la el, conform transferului bancar și notei de desocotire întocmită de către G.C.F., la data de 25 octombrie 2005 pe care a intitulat-o "împrumuturi I.C.", ceea ce denotă că nu îi mai revine nicio obligație, solicitând anularea Deciziei civile nr. 3943 din 24 septembrie 2013, Deciziei civile nr. 376A din 24 octombrie 2012 și Sentinței civile nr. 1557 din 23 septembrie 2011 deoarece în conformitate cu descoperirea noului înscris care are legătură indisolubilă cu cauza se atestă expres, prin mărturisirea sub forma scrisă a lui G.C.F., că a primit suma de 130.000 dolari SUA, reprezentând împrumutul acordat, ceea ce denotă că orice obligație ce i-ar reveni în privința terenurilor situate în comuna B. au încetat.

Revizuentul formulează susțineri, încadrate în art. 322 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora Decizia nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este potrivnică și încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței ne. 1190 din 16 martie 2007, definitivă prin Decizia nr. 201/A/2008 a Tribunalului București și irevocabilă prin Decizia nr. 1679/2008 a Curții de Apel București, dar și rezoluției din 26 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București. Sub aspectul încadrării în art. 322 pct. 1 C. proc. civ., revizuentul arată că, instanța de fond și cea de apel, cât și instanța de recurs au încălcat prevederile art. 129 pct. 5 din C. proc. civ., în condițiile în care, în apărare, a depus la dosar toate probele, prin care a demonstrat că a achitat către G.C.F., toate sumele împrumutate, instanțele nu s-au aplicat asupra analizării acestui aspect, considerând că au fost încălcate prevederile art. 129 C. proc.

civ. deoarece instanțele nu au verificat condițiile de validitate și de legalitate a contractului de cesiune, încheiat la dată de 13 februarie 2009, atestat de avocatul G.D. sub nr. 97 la dată 13 februarie 2009. Susține că, în temeiul art 129 pct 5. C. proc. civ., instanțele erau obligate să constate că acest contract este lovit de nulitate absolută deoarece încalcă dispozițiile art. 44 din Constituția României relativ la dreptul de proprietate. În ceea ce privește prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., revizuentul invoca jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, făcând referire la principiul aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene, ce este consacrat în art. 148 alin. (2) din Constituție.

Arată că, reglementarea motivului de revizuire referitor la încălcarea dreptului Uniunii Europene printr-o hotărâre irevocabilă, reflectă tocmai materializarea obligației asumate de autoritățile statului român, inclusiv cea judecătorească, de a garanta aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Consideră că motivul de revizuire bazat pe art. 322 pct. 9 C. proc. civ. constând în pronunțarea hotărârilor irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene se întemeiază pe accesul liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituție, în sensul privării justițiabilului de la beneficiul principiului aplicării cu prioritate a prevederilor dreptului unional.

Revizuentul susține, în sensul dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., că din cuprinsul motivării Deciziei nr. 3943 din 24 septembrie 2013 rezultă că instanța nu s-a pronunțat cu privire la aspectele evocate în recurs și detaliate în notele scrise referitor la clauzele contractuale din înscrisul intitulat convenție, aspect care conduce la încălcare art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin întâmpinarea formulată, intimata SC D.D.G.R. SRL a invocat inadmisibilitatea cererii de revizuire, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondată a cererii. La termenul de judecată din 22 octombrie, Înalta Curte a pus în discuția contradictorie a părților excepția inadmisibilității cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. și excepția autorității de lucru judecat în privința cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 1, 2, 7, 9 C. proc. civ., în raport de Decizia civilă nr. 2985 din 31 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Analizând cu prioritate aceste excepții, în raport de aspectele de fond ale cererii, față de caracterul lor peremptoriu, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanța are în vedere faptul că art. 322 alin. (1) din același cod reglementează strict hotărârile judecătorești care pot face obiect al revizuirii, textul legal impunând strict cerința ca numai hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și hotărârile date de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, să facă obiect al acestei căi extraordinare de atac de retractare.

Din cuprinsul textului evocat rezultă că, în privința hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțe de recurs, legiuitorul a impus condiția specială, în sensul că aceste hotărâri pot forma obiect al unei cereri de revizuire numai dacă prin ele se evocă fondul cauzei. Evocarea fondului cauzei de către instanța de recurs, ca expresie a uneia din condițiile prealabile de admisibilitate a cererii de revizuire, presupune fie stabilirea unei alte situații de fapt decât cea care fusese reținută în etapele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră pe deplin stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății decât cea care fusese aleasă până la acel moment.

Prin urmare, nu intră în categoria hotărârilor instanțelor de recurs care evocă fondul și, deci nu pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii, hotărârile prin care s-a respins recursul, prin care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare sau prin care recursul a fost constatat nul. În speță, prin Decizia nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a cărei revizuire se solicită, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C.I. împotriva Deciziei nr. 376/A din 24 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, soluție care nu a antamat situația de fapt a cauzei, obiectul recursului fiind limitat la criticile de nelegalitate aduse hotărârii atacate, în contextul în care situația de fapt a fost considerată ca fiind deplin stabilită în fața instanțelor de fond.

Așa fiind, Înalta Curte constată că cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu îndeplinește condiția generală de admisibilitate impusă de art. 322 alin. (1) din același cod și, anume, aceea ca hotărârea dată de instanța de recurs să evoce fondul, situație în raport de care analiza celorlalte condiții specifice cazului de revizuire evocat devine inutilă. Relativ la cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 1, 2, 7, 9 C. proc. civ., preliminar analizării condițiilor de admisibilitate a cererii, Înalta Curte va constata că cererea nu poate fi primită deoarece excepția autorității de lucru judecat este incidentă în cauză în raport de Decizia civilă nr. 2985 din 31 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Astfel, prin această din urmă hotărâre pronunțată în Dosarul nr. 179/1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca tardivă cererea de revizuire a Deciziei nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuentul C.I. întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. și ca inadmisibilă cererea de revizuire a aceleiași decizii întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 1, 2, și 9 C. proc. civ. În raport de motivul de revizuire evocat, s-a reținut că nu este îndeplinită cerința de admisibilitate a cererii impusă de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. întrucât hotărârea dată de instanța de recurs, supusă revizuirii, nu evocă fondul, iar, pe de altă parte, cererea întemeiată pe art. 322 pct. 7 nu a fost promovată cu respectarea termenului instituit prin art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. Înalta Curte are în vedere împrejurarea potrivit căreia, autoritatea de lucru judecat, prevăzută de art. 1201 C. civ. de la 1864, are la bază regula conform căreia o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată dat fiind faptul că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre, regulă instituită în scopul de a realiza o administrare uniformă a justiției. Deci, principiul autorității de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară dată în alt proces.

Astfel, hotărârea judecătorească se impune ca un adevăr irefragrabil, nu numai în virtutea prezumției legale de adevăr, ci și în vederea realizării unui principiu de ordine publică ce conferă autoritate organelor de justiție și în conformitate cu care nu se permite demararea unui nou proces, care ar putea să răstoarne ce s-a stabilit anterior. În cauza de față, în raport de cererea de revizuire soluționată prin Decizia civilă nr. 2985 din 31 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă ce a format obiectul dosarului nr. 179/1/2014, se constată că prezenta cerere de revizuire are același obiect cu prima solicitare, acesta fiind reprezentat de Deciziei nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și este formulată între același părți întrucât cererea de retractare se desfășoară între părțile care au figurat în procesul finalizat cu hotărârea supusă revizuirii.

Totodată, se constată că cererea de față are aceeași cauză juridică cu cea dintâi cerere de revizuire deoarece toate motivele de fapt și de drept evocate prin prezenta cerere au fost analizate cu ocazia soluționării cererii ce a format obiectul dosarului nr. 179/1/2014 soluționat prin Decizia civilă nr. 2985 din 31 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În consecință, în cauză se verifică existența identității de obiect, părți și cauză în raport de prima cerere de revizuire formulată de C.I., fiind îndeplinite condițiile înscrise în art. 1201 C. civ. În consecință, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. a Deciziei nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, și va respinge cererea de revizuire a aceleiași decizii, întemeiată pe art. 322 pct. 1, 2, 7, 9 C. proc. civ., constatând autoritatea de lucru judecat raportat la Decizia civilă nr. 2985 din 31 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Deciziei nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuentul C.I., întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Respinge cererea de revizuire a Deciziei nr. 3943 din 24 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuentul C.I., întemeiată pe art. 322 pct. 1, 2, 7, 9 C. proc. civ., constatând autoritatea de lucru judecat raportat la Decizia civilă nr. 2985 din 31 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2015. Procesat de GGC - GV