ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2649/2012

Asupra recursului de față ; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 5380 din 26 septembrie 2011, Curtea de Apel București - s ecția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantele G.D.G. și V. R.V., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Președintele acestei autorități, prin care solicita obligarea acesteia din urmă la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 25 iunie 2011 și până la data executării efective a obligație stabilite prin Decizia civilă nr. 3012 din 25 mai 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. 4501/2/2009.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Prin decizia civilă nr. 3012 din 25 mai 2011 a I.C.C.J. a fost admis recursul declarat de G.D.G. și V.R.V. împotriva sentinței nr. 2392 din 18 mai 2010 a Curții de Apel București – S.C.A.F., a fost modificată în parte sentința recurată și s-a dispus obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să soluționeze dosarele corespunzătoare Dispozițiilor nr. 5795/2006 și nr. 5797/2006 emise de către Primarul Municipiului București.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. Potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.

Cererea dedusa judecații este neîntemeiată întrucât nu există un refuz nejustificat din partea autorității publice pârâte în ce privește soluționarea cererii reclamantelor. Astfel, pentru a fi în prezenta unui refuz nejustificat, în accepțiunea dată acestei sintagme de art. 2 alin. (1) lit. i) teza întâia din Legea nr. 554/2004, este necesara existenta unei comunicări exprese si adecvate a poziției autorității publice căreia i s-a adresat cererea in sensul nerezolvării acesteia, iar pe de alta parte, refuzul de a soluționa cererea trebuie sa se bazeze pe depășirea limitelor dreptului de apreciere, adică pe exces de putere, în accepțiunea data acestei sintagme de prevederile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

În prezenta cauză nu există un refuz nejustificat de soluționare a cererii din partea Președintei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor întrucât acesta nu are competența legală de soluționare a cererii având ca obiect emiterea deciziei referitoare la acordarea de titluri de despăgubire, această atribuție revenind, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Din interpretarea prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în raport cu atribuțiile reglementate de prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, rezultă faptul că neexecutarea deciziei nr. 3012 din 25 mai 2011 a I.C.C.J., prin care s-a dispus obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să soluționeze dosarele corespunzătoare Dispozițiilor nr. 5795/2006 și nr. 5797/2006 aparține acestei autorități în întregul său, ca organ colegial, iar nu Președintelui, ca organ unipersonal și autoritate executivă. Mai mult decât atât, deși reclamantele au chemat în judecată și pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, acestea nu au solicitat să fie aplicată acestei pârâte amenda judiciară prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța fiind ținută să respecte principiul disponibilității procesuale.

În ce privește obiectul cererii de chemare în judecată și persoana față de care se solicită aplicarea amenzii judiciare prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se reține că formularea cererii de chemare în judecată nu dă naștere unui echivoc procesual, fiind evident că reclamantele au solicitat aplicarea prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 doar în privința Președintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu și în sarcina autorității. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamantele, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurente, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este fondat, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. Așa cum rezultă în mod explicit din acțiunea formulată de reclamante, cererea acestora are ca obiect obligarea Președintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 25 iunie 2011 și până la data executării efective a obligație stabilite prin Decizia civilă nr. 3012 din 25 mai 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. 4501/2/2009.

Conform prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, precizat ca temei juridic al acțiunii, „Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii" (alin. (1)) și „în cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere" (alin. (2)). Rezultă, din dispozițiile legale citate, că două sunt condițiile necesare aplicării amenzii pentru întârziere: a) existența unei hotărâri definitive și irevocabile de obligare a autorității publice să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative și b) nerespectarea de către autoritatea publică obligată a termenului de executare a hotărârii.

În ceea ce privește subiectele normei juridice în discuție, se observă cu ușurință că, deși conduita sancționabilă - nerespectarea termenului de executare a hotărârii judecătorești - vizează autoritatea publică, obligată prin hotărârea judecătorească respectivă, sancțiunea se aplică „conducătorului autorității publice", cum în mod expres și neechivoc prevăd dispozițiile legale analizate. Raportat la aceste dispoziții legale, ce constituie temeiul juridic al acțiunii formulate de reclamante, sentința atacată este criticabilă din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, așa cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor ce au stat la baza soluției de respingere a acțiunii, prezentată mai sus, rezultă că acestea cuprind motive contradictorii și străine de natura pricinii, referindu-se la condiții (refuz nejustificat) și ipoteze ce nu se regăsesc în norma legală invocată de reclamante drept temei juridic al acțiunii formulate.

Or, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, rolul principiului motivării hotărârilor, consacrat prin acest text, fiind acela de a asigura o bună administrare a justiției și de a face posibil un control judiciar efectiv, motivarea sumară sau confuză echivalând cu nemotivarea.

De asemenea, jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 par. l din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în sensul că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt analizate de instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor probatorii (Albina contra României, Gheorghe contra României). În considerarea acestor cerințe legale și convenționale, se impunea ca prima instanță să verifice temeinicia acțiunii și să motiveze soluția pronunțată, în raport cu cele două condiții prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, menționate mai sus.

Cum hotărârea pronunțată de prima instanță nu se referă la condițiile prevăzute de textul legal invocat ca temei al cererii de chemare în judecată, judecătorul fondului procedând la analiza pretențiilor reclamantelor din perspectiva unor condiții și ipoteze ce exced normei legale aplicabile în cauză, se va reține că hotărârea primei instanțe este nemotivată și, în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recursul va fi admis, va fi casată sentința atacată și va fi trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantele G.D.G. și V.R.V. împotriva sentinței nr. 5380 din 26 septembrie 2011 a Curții de Apel București - secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2012.