ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 625/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Suceava,

la data de 07 mai 2007, reclamantul D.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul

Economiei și Comerțului, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor din 23 noiembrie 1993, emis de fostul Minister al Industriilor, în sensul

excluderii suprafeței de 2.200 m.p. teren situat în Suceava.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că în perioada anterioară colectivizării a primit de la părinții

săi, D.T. și M., suprafața de 2.200 m.p. teren, situat în Suceava, pe care l-a înscris

în registrul agricol.

În temeiul Legii nr. 18/1991,

a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui teren, sens în

care i-a fost emis titlul de proprietate din 14 septembrie 2006.

Cu toate acestea, reclamantul

a menționat că nu a putut intra în posesia acestuia întrucât, fiind limitrof cu

terenul fostei I.R.E. Suceava a fost ocupat de către aceasta și în final inclus

în certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru SC E. SA Suceava.

Totodată, reclamantul

precizează că a solicitat pârâtului revocarea parțială a certificatului de atestare

a dreptului de proprietate, însă prin adresa din 28 martie 2007, acesta i-a comunicat

că, fiind un act administrativ intrat în circuitul civil, nu mai poate fi revocat

decât pe cale judecătorească.

Prin sentința civilă

nr. 119 din 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, a respins ca tardiv formulată cererea reclamantului D.A.,

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Comerțului și SC E. SA Suceava.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că în speță, actul administrativ contestat,

respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate, a fost emis în anul

1993, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă de reclamant la data de

07 mai 2007, fiind deci evident că acțiunea a fost formulată cu depășirea termenului

de decădere de un an, prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare

la data introducerii acțiunii.

S-a mai reținut că reclamantul

a cunoscut despre existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenului în litigiu, emis pentru SC E. SA Suceava, încă din anul 1999 (fapt

ce rezultă din cuprinsul deciziei nr. 373 din 12 martie 2003 a Tribunalului Suceava),

însă nu a formulat acțiune în contencios administrativ pentru anularea acestuia

decât la data de 07 mai 2007.

Împotriva sentinței civile

sus-menționate, în termen legal, a declarat recurs D.A., criticând hotărârea instanței

de fond pentru argumente ce pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs

dezvoltate, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea instanței de fond prin

care s-a reținut tardivitatea formulării cererii sale este nelegală întrucât instanța

de fond nu a luat în considerare faptul că printr-o decizie anterioară, pronunțată

tot de Curtea de Apel Suceava și menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție

(decizia nr. 3684 din 29 noiembrie 2002) i-a fost respinsă o acțiune similară, motivat

de împrejurarea că nu îi fusese eliberat titlu de proprietate pe acel teren, cererea

sa fiind apreciată la acea dată ca prematură.

Recurentul a arătat că

din considerentele cuprinse în cele două hotărâri sus-menționate a înțeles că poate

promova acțiune pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate

numai după ce va primi acest titlu.

Astfel, imediat ce a intrat

în posesia titlului său de proprietate, emis la 14 septembrie 2006 și comunicat

ulterior, recurentul-reclamant a formulat acțiunea în anulare, conform prevederilor

legii contenciosului administrativ, acțiune ce i-a fost respinsă ca tardiv formulată,

ceea ce în opinia sa, contravine însă prematurității reținute prin hotărârea judecătorească

anterioară.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte examinând

actele și lucrările dosarului în raport de probele administrate, de înscrisurile

noi depuse în recurs și de prevederile legale incidente, incluzând art. 304

1

C. proc. civ. și prin prisma criticilor recurentului-reclamant, reține că nu subzistă

în cauză motive de casare sau de modificare a sentinței atacate, în considerarea

celor în continuare arătate:

Potrivit Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cel ce se consideră vătămat într-un drept al său, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente, pentru anularea actului și recunoașterea dreptului pretins, însă în

condițiile și cu respectarea termenelor prevăzute de acest act normativ.

Certificatul de atestare

a dreptului de proprietate asupra terenului are caracterul unui act administrativ

de autoritate, fiind cenzurabil în procedura contenciosului administrativ.

Potrivit art. 11

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în forma sa în

vigoare la data introducerii de către reclamant a acțiunii ce face obiectul prezentului

recurs (08 mai 2007), pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral,

cum este și cazul certificatului din 23 noiembrie 1993 a cărui anulare a solicitat-o

recurentul-reclamant, cererea poate fi introdusă și peste termenul de 6 luni prevăzut

la alin. (1), dar nu mai târziu de 1 an de la data emiterii actului.

În raport de aceste prevederi

legale, reținând data formulării acțiunii reclamantului, dar și data emiterii actului

administrativ atacat (anul 1993), Înalta Curte reține că în mod corect instanța

de fond a admis excepția de tardivitate invocată.

De altfel, este de remarcat

că acțiunea reclamantului apare ca tardiv formulată și în raport cu prevederea

art. 11 alin. (2) din aceeași Lege nr. 554/2004, în forma sa modificată, urmare

a completărilor și amendărilor aduse prin Legea nr. 262/2007, în vigoare din 30

iulie 2007.

Potrivit noii redactări

a textului art. 11 alin. (2), pentru motive temeinice, în cazul atacării actului

administrativ individual, cererea poate fi introdusă nu mai târziu de 1 an, termen

care însă poate curge de la data comunicării actului sau de la luarea lui la cunoștință,

și nu de la emiterea actului atacat, cum se prevedea anterior.

Întrucât actele dosarului

atestă că recurentul-reclamant a luat la cunoștință despre existența actului atacat

în cursul procesului ce a format obiectul dosarului nr. 10545/2000 (Tribunalul Suceava,

secția civilă) și în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 373 din 12 martie 2003,

introducerea acțiunii de față, abia în anul 2007, apare ca tardiv formulată chiar

și în raport cu forma actuală a textului art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

ce stabilește și natura termenului fixat de lege, ca fiind de decădere.

Nu este fondată critica

recurentului în sensul contradicției soluției atacate cu cele statuate în decizia

anterioară a Înaltei Curți (decizia nr. 3684 din 29 noiembrie 2002) în care s-a

reținut prematuritatea cererii sale.

Contradicția pretinsă

este numai aparentă. În ciuda motivației succinte din cuprinsul deciziei invocate,

este evident că la acea dată, cel mai probabil, din mai multe excepții invocate,

instanța a ales să o rețină cu prioritate pe cea care justifica legitimarea procesuală

activă, ceea ce nu a mai impus și examinarea regularității formulării acțiunii în

procedura contenciosului administrativ.

În fine, chiar dacă s-ar

admite că recurentul-reclamant din cauză a fost îndreptățit să creadă în mod rezonabil

în existența posibilității de a formula o nouă cerere după emiterea titlului său

de proprietate, nu se poate ignora faptul că acesta nu a înțeles să își valorifice

drepturile în condițiile și cu respectarea termenelor prevăzute de Legea nr. 554/2004,

ceea ce reprezintă limitări legale, deplin acceptate și în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, în exercitarea drepturilor procesuale.

Elocventă în acest sens

este și sentința nr. 242 din 18 octombrie 2006, depusă la dosar în recurs, pronunțată

tot de Curtea de Apel Suceava, prin care o acțiune a aceluiași reclamant, formulată

evident anterior celei de față, având ca obiect tot anularea parțială a certificatului

de atestare a dreptului de proprietate din 23 noiembrie 1993, a fost respinsă ca

inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile, conform art. 7 din același act

normativ.

Prevederile art. 11

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 au fost apreciate ca fiind constituționale

*

în raport cu dispozițiile

art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 și 13 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Curtea Constituțională

a reținut, în esență, că instituirea termenului de decădere de 1 an în care terții

se pot adresa instanței pentru anularea actului administrativ nu constituie o încălcare

a dreptului la liberul acces la justiție și la un proces echitabil. Potrivit jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, instituirea unor termene pentru efectuarea

diferitelor acte de procedură, termenele de prescripție și/sau de decădere, sau

sancțiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 parag.

1 din Convenție, acestea fiind restricții admise, cât timp nu aduc atingere dreptului

la un Tribunal în substanța sa (cauza Stubbings și alții c. Regatului Unit, 1996),

fiind instituite nu pentru a afecta accesul liber la justiție, ci pentru securitatea

și stabilitatea raporturilor juridice.

Față de cele arătate,

reținând că excepția de tardivitate invocată a fost corect soluționată de instanța

de fond, termenul de 1 an pentru introducerea acțiunii, chiar raportat la situația

mai favorabilă recurentului-reclamant, respectiv la data luării la cunoștință despre

existența certificatului de atestare atacat, (respectiv în cursul soluționării Dosarului

nr. 10545/2000), și nu la data emiterii certificatului, fiind cu mult depășit și,

în plus, având natura unui termen de decădere după cum chiar Legea nr. 554/2004

îl califică [art. 11 alin. (5)], Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul de

față, conform art. 312

C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de D.A. împotriva sentinței civile nr. 119 din 10 septembrie 2007 a Curții de Apel

Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 februarie 2008.

___________

* Decizia nr. 123 din

16 februarie 2006, în Monitorul Oficial nr. 257/22.03.2006