ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 361/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, prin sentința nr. 10 din 11 ianuarie 2006 a respins ca fiind tardiv introdusă acțiunea reclamantului T.I., în contradictoriu cu pârâții SC

D.A. SA și Ministerul Industriei și Resurselor, având ca obiect anularea

parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 30 iunie

1993 pentru o suprafață de 5595 mp, teren proprietatea sa.

Pentru a decide astfel,

prima instanță a reținut următoarele:

Conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

termenul pentru introducerea acțiunii în anularea actului administrativ

individual este de 6 luni. Pct. 2 al aceluiași art. 11 stabilește însă că

„pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea

poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la art. (1), dar nu mai târziu de

un an de la data emiterii actului”. În speță, actul administrativ atacat a fost

eliberat la data de 30 iunie 1993, termenul maxim de un an fiind cu mult

depășit.

Acest termen a fost depășit

și în raport cu data luării la cunoștință de existența actului, localizată de

reclamant în cursul anului 2000, conform declarației consemnată în încheierea

interlocutorie din 2 noiembrie 2005.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs, în termenul legal, reclamantul T.I., solicitând casarea ei și

pe finalul cauzei, admiterea acțiunii pentru anularea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate contestat.

În motivarea recursului s-a

susținut că prima instanță a dat o interpretare greșită declarației

reclamantului, acesta susținând în realitate că începând cu anul 2000 a insistat să i se plătească terenul, însă a luat cunoștință de existența certificatului numai

în primăvara anului 2005, în procesul de revendicare și având în vedere

motivarea hotărârii pronunțate în respectivul proces a formulat acțiunea de

față.

Au fost invocate și alte

aspecte circumscrise fondului cauzei, recurentul-reclamant apreciind că prin

eliberarea actului în discuția au fost încălcate prevederile constituționale

care garantează proprietatea privată, iar legea în baza căreia a fost emis

constituie o improvizație a vechilor structuri colectivisto-comuniste.

Având în vedere modalitatea

de soluționare a cauzei, fără a se intra în cercetarea fondului, aceste din

urmă aspecte nu pot forma obiectul controlului judiciar.

Ministerul Economiei și

Comerțului a formulat întâmpinare, solicitând a se constata că cererea de

recurs este nulă de drept întrucât nu menționează motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar în subsidiar, a se respinge recursul

ca nefondat, afirmațiile recurentului fiind contrazise de susținerile făcute

atât în scris, prin cererea de chemare în judecată, cât și verbal, în fața

instanței de fond.

În considerarea dispozițiilor

art. 306 alin. (3) și cele ale art. 304

1

C. proc. civ. și în condițiile în care prin cererea de recurs s-au indicat argumentele pentru care, în

opinia recurentului, soluția adoptată de prima instanță asupra excepției

tardivității este greșită, incidența sancțiunii nulității recursului pentru

neîndeplinirea cerinței prevăzute de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ. nu poate fi reținută.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma criticilor recurentului, a dispozițiilor art. 304 și 304

1

C. proc. civ. și a tuturor prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare

arătate.

În conformitate cu

prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în vigoare la data

înregistrării acțiunii, se poate adresa instanței de contencios administrativ

și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un

act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, cum

este cazul în speță.

Acțiunea în contencios

administrativ nu poate fi exercitată însă decât în condițiile și termenele

stabilite de această lege.

Astfel, potrivit art. 7

alin. (3), persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim,

printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de

drept, este îndreptățit să introducă plângerea prealabilă din momentul în care

a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limita termenului

de 6 luni de la emiterea actului prevăzut la art. 7 care este un termen de

prescripție.

Legea a instituit astfel un

regim de protecție și pentru persoana vătămată în modalitatea arătată, iar

principiul securității și stabilității raporturilor juridice, a efectelor

actelor administrative, impune ca asemenea acțiuni să poată fi introduse numai

într-un anumit interval de timp, termenul prevăzut de art. 7 alin. (3) ca de

altfel și cele prevăzute de art. 11 fiind rezonabile sub acest aspect.

Prin art. 11 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 s-a stabilit un termen de 6 luni pentru introducerea

cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual,

precum și momentul de la care acesta începe să curgă pentru fiecare din

situațiile avute în vedere de legiuitor.

Potrivit art. 11 alin. (2)

din aceeași lege, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ

unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1),

dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului.

Pentru a elimina

posibilitatea unor interpretări contradictorii asupra naturii juridice a celor

două termene, prin alin. (5) al art. 11 s-au făcut precizările de rigoare,

termenul de 6 luni fiind calificat termen de prescripție, iar cel de un an,

termen de decădere.

În considerarea acestor

prevederi legale, cum actul atacat a fost emis la 30 iunie 1993, iar acțiunea a

fost introdusă numai la data de 13 aprilie 2005, s-a reținut în mod corect

tardivitatea acesteia.

Mai mult, aceeași concluzie

se impune și pentru situația în care s-ar accepta teza potrivit căreia termenul

de un an începe să curgă de la data în care persoana vătămată prin emiterea

actului a luat cunoștință, în orice mod, de existența acestuia, susținerile

recurentului în sensul localizării acestui moment în primăvara anului 2005

neavând nici un suport probatoriu prin prisma actelor dosarului. Dimpotrivă, în

motivarea acțiunii introductive, reclamantul a precizat că este în proces cu

pârâta beneficiară a actului pentru revendicare de la începutul anului 2002,

iar la termenul din 2 noiembrie 2005 a declarat în instanță că a luat

cunoștință de existența actului încă din anul 2000. Prin scriptul depus

ulterior la dosar, pentru termenul din 7 decembrie 2005, reclamantul a făcut

precizările pe care le-a considerat necesare în raport cu cele menționate în

încheiere, arătând că din anul 2000 s-a deplasat de mai multe ori la conducerea

societății, fără a i se arăta acest act, luând cunoștință de existența lui în

anul 2002 când a fost depus în instanță.

În aceste condiții, pretinsa

greșită interpretare a declarațiilor recurentului nu poate fi reținută,

concluzia primei instanțe privind tardivitatea acțiunii, chiar și prin

raportare la această precizare, fiind întru totul justificată, irelevantă fiind

sub acest aspect și împrejurarea că dreptul de proprietate atestat prin actul

contestat nu a fost înscris în Cartea Funciară.

Reținând așadar, că

hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii sub acest aspect,

nefiind dat în speță nici un motiv care să impună casarea acesteia, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de T.I. împotriva sentinței nr. 10 din 11 ianuarie 2006 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 ianuarie 2007.