ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 361/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 10 din 11 ianuarie 2006 a respins ca fiind tardiv introdusă acțiunea reclamantului T.I., în contradictoriu cu pârâții SC D.A. SA și Ministerul Industriei și Resurselor, având ca obiect anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 30 iunie 1993 pentru o suprafață de 5595 mp, teren proprietatea sa. Pentru a decide astfel, prima instanță a reținut următoarele: Conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termenul pentru introducerea acțiunii în anularea actului administrativ individual este de 6 luni.

Pct. 2 al aceluiași art. 11 stabilește însă că „pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la art. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului”. În speță, actul administrativ atacat a fost eliberat la data de 30 iunie 1993, termenul maxim de un an fiind cu mult depășit. Acest termen a fost depășit și în raport cu data luării la cunoștință de existența actului, localizată de reclamant în cursul anului 2000, conform declarației consemnată în încheierea interlocutorie din 2 noiembrie 2005. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul T.I., solicitând casarea ei și pe finalul cauzei, admiterea acțiunii pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat.

În motivarea recursului s-a susținut că prima instanță a dat o interpretare greșită declarației reclamantului, acesta susținând în realitate că începând cu anul 2000 a insistat să i se plătească terenul, însă a luat cunoștință de existența certificatului numai în primăvara anului 2005, în procesul de revendicare și având în vedere motivarea hotărârii pronunțate în respectivul proces a formulat acțiunea de față. Au fost invocate și alte aspecte circumscrise fondului cauzei, recurentul-reclamant apreciind că prin eliberarea actului în discuția au fost încălcate prevederile constituționale care garantează proprietatea privată, iar legea în baza căreia a fost emis constituie o improvizație a vechilor structuri colectivisto-comuniste.

Având în vedere modalitatea de soluționare a cauzei, fără a se intra în cercetarea fondului, aceste din urmă aspecte nu pot forma obiectul controlului judiciar. Ministerul Economiei și Comerțului a formulat întâmpinare, solicitând a se constata că cererea de recurs este nulă de drept întrucât nu menționează motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar în subsidiar, a se respinge recursul ca nefondat, afirmațiile recurentului fiind contrazise de susținerile făcute atât în scris, prin cererea de chemare în judecată, cât și verbal, în fața instanței de fond. În considerarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) și cele ale art. 304 1 C. proc. civ.

și în condițiile în care prin cererea de recurs s-au indicat argumentele pentru care, în opinia recurentului, soluția adoptată de prima instanță asupra excepției tardivității este greșită, incidența sancțiunii nulității recursului pentru neîndeplinirea cerinței prevăzute de art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. nu poate fi reținută. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentului, a dispozițiilor art. 304 și 304 1 C. proc. civ. și a tuturor prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate. În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în vigoare la data înregistrării acțiunii, se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, cum este cazul în speță.

Acțiunea în contencios administrativ nu poate fi exercitată însă decât în condițiile și termenele stabilite de această lege. Astfel, potrivit art. 7 alin. (3), persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, este îndreptățit să introducă plângerea prealabilă din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limita termenului de 6 luni de la emiterea actului prevăzut la art. 7 care este un termen de prescripție. Legea a instituit astfel un regim de protecție și pentru persoana vătămată în modalitatea arătată, iar principiul securității și stabilității raporturilor juridice, a efectelor actelor administrative, impune ca asemenea acțiuni să poată fi introduse numai într-un anumit interval de timp, termenul prevăzut de art. 7 alin. (3) ca de altfel și cele prevăzute de art. 11 fiind rezonabile sub acest aspect.

Prin art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 s-a stabilit un termen de 6 luni pentru introducerea cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, precum și momentul de la care acesta începe să curgă pentru fiecare din situațiile avute în vedere de legiuitor. Potrivit art. 11 alin. (2) din aceeași lege, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului. Pentru a elimina posibilitatea unor interpretări contradictorii asupra naturii juridice a celor două termene, prin alin. (5) al art. 11 s-au făcut precizările de rigoare, termenul de 6 luni fiind calificat termen de prescripție, iar cel de un an, termen de decădere.

În considerarea acestor prevederi legale, cum actul atacat a fost emis la 30 iunie 1993, iar acțiunea a fost introdusă numai la data de 13 aprilie 2005, s-a reținut în mod corect tardivitatea acesteia. Mai mult, aceeași concluzie se impune și pentru situația în care s-ar accepta teza potrivit căreia termenul de un an începe să curgă de la data în care persoana vătămată prin emiterea actului a luat cunoștință, în orice mod, de existența acestuia, susținerile recurentului în sensul localizării acestui moment în primăvara anului 2005 neavând nici un suport probatoriu prin prisma actelor dosarului.

Dimpotrivă, în motivarea acțiunii introductive, reclamantul a precizat că este în proces cu pârâta beneficiară a actului pentru revendicare de la începutul anului 2002, iar la termenul din 2 noiembrie 2005 a declarat în instanță că a luat cunoștință de existența actului încă din anul 2000. Prin scriptul depus ulterior la dosar, pentru termenul din 7 decembrie 2005, reclamantul a făcut precizările pe care le-a considerat necesare în raport cu cele menționate în încheiere, arătând că din anul 2000 s-a deplasat de mai multe ori la conducerea societății, fără a i se arăta acest act, luând cunoștință de existența lui în anul 2002 când a fost depus în instanță.

În aceste condiții, pretinsa greșită interpretare a declarațiilor recurentului nu poate fi reținută, concluzia primei instanțe privind tardivitatea acțiunii, chiar și prin raportare la această precizare, fiind întru totul justificată, irelevantă fiind sub acest aspect și împrejurarea că dreptul de proprietate atestat prin actul contestat nu a fost înscris în Cartea Funciară. Reținând așadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii sub acest aspect, nefiind dat în speță nici un motiv care să impună casarea acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de T.I. împotriva sentinței nr. 10 din 11 ianuarie 2006 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2007.