ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5386/2010

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 la data de 10 martie 2006, sub nr. 7423/299/2006, reclamanta A.L.K. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.I.L., să fie obligată pârâta să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, Calea Dorobanților nr. 135-145, Bl. 10, scara B, et. 9, ap. 133, sector 1 și cota indiviză de 0,77 din părțile și dependințele comune ale blocului, fără cheltuieli de judecată. Pe calea cererii reconvenționale, pârâta reclamantă a solicitat să se constate că a dobândit în mod legal dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 133 situat în București, Sectorul 1, Calea Dorobanților nr. 135-145, Bl. 10, scara B, et.

9, în calitate de cumpărător de bună credință și că titlul său de proprietate este preferabil celui pretins de reclamantă. Pe calea cererii de chemare în garanție, pârâta-reclamantă, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, reprezentat prin Primarul General și S.C. H.N. SA, a solicitat obligarea acestora în solidar să o garanteze pentru evicțiune totală și parțială ca și chemați în garanție, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a IV-a civilă, urmare a stabilirii competenței materiale în favoarea acestei din urmă instanțe. Prin sentința civilă nr. 1629 din 19 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte cererea, a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită folosință imobilul situat în București, Calea Dorobanților nr. 135-145, Bl.

10, scara B, et. 9, ap. 133, sector 1 precum și cota indiviză de 0,592 % din părțile de folosință comună ale imobilului; a respins ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva chemaților în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General și S.C H.N. S.A. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de M.Ș.V.

și M.I.R., prin Decizia nr. 635 din 7 decembrie 2009, a admis calea de atac și, drept urmare, a schimbat în parte sentința atacată în sensul respingerii, ca neîntemeiat și a capătului de cerere privind revendicarea imobilului, pentru considerentele ce urmează: În cadrul acțiunii în revendicare, reclamanta a invocat un titlu asupra imobilului revendicat, constând în contractul de construire nr. 913/1 din 28 august 1975, încheiat între Întreprinderea pentru Construirea și Vânzarea Locuințelor București, în calitate de vânzător și A.L.K., în calitate de cumpărător, prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu. În consecință, față de faptul că pretenția reclamantei constă în faptul că este titularul dreptului dedus judecății, excepția lipsei calității procesuale active a fost în mod corect soluționată.

Apelanta pârâtă a considerat că prima instanță a soluționat greșit excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepție respinsă de Tribunal prin Încheierea din 12 decembrie 2007. În privința temeiului juridic al acțiunii, Curtea a constatat că reclamanta și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile art. 480 C. civ. Nici o dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu. Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art. 480 Cod civil. Acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, art. 480 și urm. C. civ., nu poate să devină inadmisibilă prin apariția unei legi speciale de reparație.

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției europene a drepturilor omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului. De asemenea, în dispozitivul deciziei se arată că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun. În ceea ce privește preluarea imobilului în litigiu, Curtea a constat că imobilul a fost preluat de Stat prin Decizia Consiliului Popular al Municipiului București nr. 187 din 19 februarie 1985, în baza Decretului nr. 223/1974. Acest act normativ contravenea prevederilor art. 36 din Constituția din 1965 potrivit cărora dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, putând constitui obiect al acestui drept, printre altele, casa de locuit, cum și art. 481 C. civ. care statuează că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și printr-o dreaptă și prealabilă despăgubire.

De asemenea, Decretul nr. 223/1974 contravenea Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974 publicat la 20 noiembrie 1974, anterior publicării Decretului nr. 223/1974, care, la art. 13 prevedea că orice persoană are dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat; orice persoană are dreptul să părăsească orice țară, inclusiv țara sa, și de a reveni în țara sa. Conform textului art. 17 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România la momentul respectiv, nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

În ceea ce privește existența în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, Curtea europeană a drepturilor omului a stabilit că, deși nu ar putea constitui un bun în sensul Convenției un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai este posibilă de multe decenii, cu toate acestea, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții.

Curtea europeană a drepturilor omului a stabilit că, în contextul legislativ român de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliare și a restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin împotriva României). Astfel, pentru a se concluziona că nu au fost respectate exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, este necesar a se constata împrejurarea că reclamanta nu a beneficiat de dreptul de proprietate asupra bunului său, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de la momentul preluării bunului până în prezent.

În cauză, intimata reclamantă a cumpărat imobilul în litigiu, în baza contractului de construire nr. 913/1 din 28 august 1975, încheiat cu întreprinderea pentru construirea și vânzarea locuințelor București, plătind prețul de 131.206 lei. Din borderoul și procesul verbal din 29 martie 1985 de la filele 40 și 41 din dosarul Judecătoriei rezultă că intimata reclamantă a încasat suma de 131.206 lei cu titlul de despăgubire pentru imobilul preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974. În consecință, deși imobilul reclamantei a fost preluat de Stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, reclamanta a primit o despăgubire, situație în care aceasta nu a suferit o povară disproporționată și excesivă, care să fie incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului.

Având în vedere că despăgubirea primită de reclamantă a reprezentat exact prețul plătit de aceasta la achiziționarea imobilului, nu se poate reține încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În aceste împrejurări, Curtea a constatat că în mod greșit prima instanță a dispus restituirea către reclamantă a imobilului în litigiu. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta A.L.K., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se detaliază caracterul neconstituțional al Decretului nr. 223/1974 întrucât plecarea din România era condiționată de vânzarea apartamentului. Faptul primirii unei plăți egale cu prețul plătit înainte cu 10 ani nu semnifică o despăgubire justă.

Se mai arată că imobilul nu putea să facă obiectul Legii nr. 112/1995, deoarece fusese preluat de Stat fără un titlu valabil. Pe fondul pricinii, recurenta învederează că în materia revendicării prin comparare de titluri este lipsită de relevanță buna-credință, câtă vreme titlul său este mai vechi și mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul intimaților este mai nou, formalitățile de publicitate imobiliară fiind făcute ulterior celei făcute de recurentă, iar Statul, care nu-și constituise în mod valabil dreptul său de proprietate, nu putea să-l înstrăineze. Convenția europeană a drepturilor omului nu poate decât să apere dreptul de proprietate al recurentei, întrucât prin vânzarea apartamentului acest drept a fost încălcat, încălcare ce s-a produs după aderarea României la Convenție.

Intimații M.Ș.V. și M.I.R., prin întâmpinările formulate în temeiul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului, reiterând apărările formulate în apel. Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed. Recurenta reiterează argumentele referitoare la caracterul abuziv al preluării imobilului, proprietate sa în temeiul contractului nr. 913/1/1975.

Cată vreme instanța de apel a reținut caracterul abuziv al preluării imobilului, în temeiul Decretului nr. 223/1974, privind reglementarea situației unor bunuri, act normativ ce contravenea prevederilor art. 36 din Constituția din 1965, art. 481 C. civ., Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Publice - art. 13 și art. 17 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, criticile referitoare la acest aspect, ce se constituie în motiv de recurs, sunt lipsite de relevanță., dat fiind statuările instanței de apel sub acest aspect. Recurenta invocă drept argument în realizarea pretențiilor sale protecția conferită de Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât încălcarea dreptului său de proprietate s-a produs după ratificarea acesteia de către Statul Român.

Curtea de Apel, cu referire la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. l la Convenția europeană a drepturilor omului și la jurisprudența Curții europene a drepturilor omului în materie, a aplicat corespunzător dispozițiile legii, atunci când a reținut că pentru a se da eficiență acestor norme este necesar să se constate împrejurarea că reclamanta nu a beneficiat de dreptul său de proprietate, combinată cu lipsa totală a despăgubirii. Instanța de apel, constatând că nu au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, a procedat la aplicarea dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, respectiv a dat prioritate dreptului de proprietate al intimaților, apărând astfel și principiul securității raporturilor juridice.

Susține recurenta că buna-credință nu putea constitui pentru instanță un criteriu în cadrul comparării de titluri, numai că, analizând motivele de apel invocate de partea adversă, cu referiri pertinente la jurisprudența internă și cea a Curții europene a drepturilor omului, Curtea de apel nu a reținut în argumentele sale buna-credință a subdobânditorului, ci respectarea exigențelor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 de către Stat la momentul preluării bunului. Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, reținând că nu sunt incidente în cauză motivele de modificare prevăzute de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.L.K. împotriva Deciziei civile nr. 635 din 7 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2010. Procesat de GGC - DG