ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5386/2010

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 la data de 10 martie 2006, sub

nr. 7423/299/2006, reclamanta A.L.K. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

A.I.L., să fie obligată pârâta să îi lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, Calea Dorobanților nr. 135-145, Bl. 10, scara

B, et. 9, ap. 133, sector 1 și cota indiviză de 0,77 din părțile și

dependințele comune ale blocului, fără cheltuieli de judecată.

Pe calea cererii

reconvenționale, pârâta reclamantă a solicitat să se constate că a dobândit în

mod legal dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 133 situat în

București, Sectorul 1, Calea Dorobanților nr. 135-145, Bl. 10, scara B, et. 9,

în calitate de cumpărător de bună credință și că titlul său de proprietate este

preferabil celui pretins de reclamantă.

Pe calea cererii de

chemare în garanție, pârâta-reclamantă, în contradictoriu cu Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, reprezentat

prin Primarul General și S.C. H.N. SA, a solicitat obligarea acestora în

solidar să o garanteze pentru evicțiune totală și parțială ca și chemați în

garanție, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a IV-a

civilă, urmare a stabilirii competenței materiale în favoarea acestei din urmă

instanțe.

Prin sentința civilă

nr. 1629 din 19 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis în parte cererea, a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină

proprietate și liniștită folosință imobilul situat în București, Calea

Dorobanților nr. 135-145, Bl. 10, scara B, et. 9, ap. 133, sector 1 precum și

cota indiviză de 0,592 % din părțile de folosință comună ale imobilului; a

respins ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă

împotriva chemaților în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin

Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General și

S.C H.N. S.A.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de

M.Ș.V. și M.I.R., prin Decizia nr. 635 din 7 decembrie 2009, a admis calea de

atac și, drept urmare, a schimbat în parte sentința atacată în sensul

respingerii, ca neîntemeiat și a capătului de cerere privind  revendicarea

imobilului, pentru considerentele ce urmează:

În cadrul acțiunii în

revendicare, reclamanta a invocat un titlu asupra imobilului revendicat,

constând în contractul de construire nr. 913/1 din 28 august 1975, încheiat

între Întreprinderea pentru Construirea și Vânzarea Locuințelor București, în

calitate de vânzător și A.L.K., în calitate de cumpărător, prin care

reclamanta  a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.

În consecință, față de faptul că pretenția reclamantei constă în faptul că este

titularul dreptului dedus judecății, excepția lipsei calității procesuale

active a fost în mod corect soluționată.

Apelanta pârâtă a

considerat că prima instanță a soluționat greșit excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, excepție respinsă de Tribunal prin Încheierea din 12

decembrie 2007. În privința temeiului juridic al acțiunii, Curtea a constatat

că reclamanta și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile art. 480

C. civ.

Nici o dispoziție din

Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera

bunul în litigiu. Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de

la prevederile art. 480 Cod civil.

Acțiunea în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, art. 480 și urm. C. civ., nu poate să

devină inadmisibilă prin apariția unei legi speciale de reparație.

Decizia nr. 33 din 9

iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite

nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că

trebuie acordată prioritate Convenției europene a drepturilor omului. Înalta

Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca

pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii

speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată

dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului. De asemenea,

în dispozitivul deciziei se arată că în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția

europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun.

În ceea ce privește

preluarea imobilului în litigiu, Curtea a constat că imobilul a fost preluat de

Stat prin Decizia Consiliului Popular al Municipiului București nr. 187 din 19

februarie 1985, în baza Decretului nr. 223/1974. Acest act normativ contravenea

prevederilor art. 36 din Constituția din 1965 potrivit cărora dreptul de

proprietate personală era ocrotit de lege, putând constitui obiect al acestui

drept, printre altele, casa de locuit, cum și art. 481 C. civ. care statuează

că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de

utilitate publică și printr-o dreaptă și prealabilă despăgubire. De asemenea,

Decretul nr. 223/1974 contravenea Pactului Internațional cu privire la

Drepturile Civile și Politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974

publicat la 20 noiembrie 1974, anterior publicării Decretului nr. 223/1974,

care, la art. 13 prevedea că orice persoană are dreptul să circule liber și

să-și aleagă reședința în interiorul unui stat; orice persoană are dreptul să

părăsească orice țară, inclusiv țara sa, și de a reveni în țara sa. Conform

textului art. 17 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului,

ratificată de România la momentul respectiv, nimeni nu poate fi lipsit în mod

arbitrar de proprietatea sa.

În ceea ce privește

existența în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, Curtea europeană a

drepturilor omului a stabilit că, deși nu ar putea constitui un bun în sensul

Convenției un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai

este posibilă de multe decenii, cu toate acestea, atunci când un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă

o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic

creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc

anumite condiții.

Curtea europeană a

drepturilor omului a stabilit că, în contextul legislativ român de reglementare

a acțiunilor în revendicare imobiliare și a restituirii bunurilor naționalizate

de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de

bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în

justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O

asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art.

1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin împotriva României).

Astfel, pentru a se

concluziona că nu au fost respectate exigențele art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, este necesar a se constata

împrejurarea că reclamanta nu a beneficiat de dreptul de proprietate asupra

bunului său, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de la momentul preluării

bunului până în prezent.

În cauză, intimata

reclamantă a cumpărat imobilul în litigiu, în baza contractului de construire

nr. 913/1 din 28 august 1975, încheiat cu întreprinderea pentru construirea și

vânzarea locuințelor București, plătind prețul de 131.206 lei.

Din borderoul și

procesul verbal din 29 martie 1985 de la filele 40 și 41 din dosarul

Judecătoriei rezultă că intimata reclamantă a încasat suma de 131.206 lei cu

titlul de despăgubire pentru imobilul preluat în temeiul Decretului nr.

223/1974.

În consecință, deși

imobilul reclamantei a fost preluat de Stat în temeiul Decretului nr. 223/1974,

reclamanta a primit o despăgubire, situație în care aceasta nu a suferit o

povară disproporționată și excesivă, care să fie incompatibilă cu dreptul la

respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției europene a drepturilor omului. Având în vedere că despăgubirea

primită de reclamantă a reprezentat exact prețul plătit de aceasta la

achiziționarea imobilului, nu se poate reține încălcarea art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În aceste

împrejurări, Curtea a constatat că în mod greșit prima instanță a dispus

restituirea către reclamantă a imobilului în litigiu.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta A.L.K., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se detaliază caracterul neconstituțional al Decretului nr.

223/1974 întrucât plecarea din România era condiționată de vânzarea

apartamentului. Faptul primirii unei plăți egale cu prețul plătit înainte cu 10

ani nu semnifică o despăgubire justă.

Se mai arată că

imobilul nu putea să facă obiectul Legii nr. 112/1995, deoarece fusese preluat

de Stat fără un titlu valabil.

Pe fondul pricinii,

recurenta învederează că în materia revendicării prin comparare de titluri este

lipsită de relevanță buna-credință, câtă vreme titlul său este mai vechi și mai

bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul

intimaților este mai nou, formalitățile de publicitate imobiliară fiind făcute

ulterior celei făcute de recurentă, iar Statul, care nu-și constituise în mod

valabil dreptul său de proprietate, nu putea să-l înstrăineze. Convenția

europeană a drepturilor omului nu poate decât să apere dreptul de proprietate

al recurentei, întrucât prin vânzarea apartamentului acest drept a fost

încălcat, încălcare ce s-a produs după aderarea României la Convenție.

Intimații M.Ș.V. și

M.I.R., prin întâmpinările formulate în temeiul prevăzut de art. 308 alin. (2)

C. proc. civ., solicită respingerea recursului, reiterând apărările formulate

în apel.

Înalta Curte, analizând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate

în toate etapele procesuale, reține caracterul nefondat al recursului pentru

argumentele ce succed.

Recurenta reiterează

argumentele referitoare la caracterul abuziv al preluării imobilului,

proprietate sa în temeiul contractului nr. 913/1/1975.

Cată vreme instanța

de apel a reținut caracterul abuziv al preluării imobilului, în temeiul

Decretului nr. 223/1974, privind reglementarea situației unor bunuri, act

normativ ce contravenea prevederilor art. 36 din Constituția din 1965, art. 481

C. civ., Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Publice -

art. 13 și art. 17 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului,

criticile referitoare la acest aspect, ce se constituie în motiv de recurs,

sunt lipsite de relevanță., dat fiind statuările instanței de apel sub acest

aspect.

Recurenta invocă

drept argument în realizarea pretențiilor sale protecția conferită de Convenția

europeană a drepturilor omului, întrucât încălcarea dreptului său de

proprietate s-a produs după ratificarea acesteia de către Statul Român.

Curtea de Apel, cu

referire la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. l la Convenția europeană a

drepturilor omului și la jurisprudența Curții europene a drepturilor omului în

materie, a aplicat corespunzător dispozițiile legii, atunci când a reținut că

pentru a se da eficiență acestor norme este necesar să se constate împrejurarea

că reclamanta nu a beneficiat de dreptul său de proprietate, combinată cu lipsa

totală a despăgubirii.

Instanța de apel,

constatând că nu au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției, a procedat la aplicarea dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii,

respectiv a dat prioritate dreptului de proprietate al intimaților, apărând

astfel și principiul securității raporturilor juridice.

Susține recurenta că

buna-credință nu putea constitui pentru instanță un criteriu în cadrul comparării

de titluri, numai că, analizând motivele de apel invocate de partea adversă, cu

referiri pertinente la jurisprudența internă și cea a Curții europene a

drepturilor omului, Curtea de apel nu a reținut în argumentele sale

buna-credință a subdobânditorului, ci respectarea exigențelor art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 de către Stat la momentul preluării bunului.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat, reținând că nu sunt incidente în cauză  motivele

de modificare prevăzute de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta A.L.K. împotriva Deciziei civile nr. 635 din 7

decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2010.

Procesat de GGC - DG