ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1884/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamantul I.A. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Arad, anularea hotărârii din 30 octombrie 2009 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, modificată prin Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, deși a prezentat pârâtei toate actele de stare civilă, precum și declarații de martori cu care a făcut dovada perioadei de refugiu și persecuției, pârâta în mod greșit a respins cererea, reținând că nu a făcut dovada celor de mai sus.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Casa Județeană de Pensii Arad a solicitat respingerea ca nefondată a acțiunii reclamantului, reținând că în susținerea acțiunii reclamantul a arătat faptul că, împreună cu tatăl acestuia, în noaptea lui noiembrie 1940, a plecat din localitatea natală Borod, jud. Bihor, a stat în pădure în frig și nemâncați timp de 6 săptămâni, împreună cu alți refugiați, după care s-a întors acasă în luna ianuarie, aceste împrejurări având loc în copilăria reclamantului, iar declarațiile martorilor au fost considerate de către comisie ca nefiind concludente în ceea ce privește situația pretinsă de reclamant. Prin sentința civilă nr. 306 din 14 iunie 2010 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamant, ca nefondată.

Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul nu a prezentat nici un fel de dovezi privind refugiul și perioada refugiului, astfel că în mod corect pârâta a procedat la respingerea cererii prin Hotărârea din 30 octombrie 2009, iar, ulterior, în fața instanței, reclamantul nu a completat probatoriul prin prezentarea unor dovezi certe legate de durata refugiului, stabilirea duratei refugiului fiind esențială pentru aplicarea prevederilor art. 2 O.G. nr. 105/1999 care stabilesc că indemnizația se acordă în sumă fixă pentru fiecare an de deportare, strămutare sau refugiu.

S-a reținut în considerentele hotărârii atacate că proba testimonială solicitată de reclamant privind audierea persoanelor ce au formulat declarația autentificată din 1 septembrie 2009 a fost respinsă de către instanță, întrucât această declarație a fost analizată de pârâtă cu ocazia emiterii Hotărârii din 30 octombrie 2009 și a rezultat neconcludența celor afirmate sub aspectul perioadei refugiului, în depoziția extrajudiciară neexistând nici o referire la perioada pretinsului refugiu. Instanța a apreciat că simpla declarație a martorilor propuși de reclamant nu a fost suficientă pentru dovedirea stării de refugiu și a perioadei refugiului, aceasta trebuind dovedită fie cu acte oficiale emise de autoritățile competente, fie cu alte înscrisuri doveditoare ale stării de fapt pretinse, iar, în lipsa acestora, reclamantul nu poate beneficia de prevederilor art. 1 alin. (1) lit. c) și art. 2 O.G.

nr. 105/1999 numai prin luarea în considerare a declarației autentificate din 1 septembrie 2009, declarație care, fără a-i fi contestată veridicitatea, nu este concludentă și relevantă în speță, întrucât nu se face nici o referire la perioada refugiului sau la localitatea pe care s-a stabilit reclamantul pe perioada refugiului, fiind făcută doar precizarea că reclamantul a plecat în refugiu, lipsind astfel o dovadă autentică a refugierii. Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamantul I.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pe motiv că dovada refugiului a făcut-o cu înscrisuri și declarațiile martorilor, din care rezultă că a suferit persecuții din motive etnice.

Se mai susține că instanța de fond în mod greșit nu i-a încuviințat proba testimonială. Examinând cauza și sentința atacată, Înalta Curte constată că recursul este nefundat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 1 O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situații expres prevăzute de lege. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Totodată, potrivit art. 6 O.G. nr. 105/1999 și art. 4 Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Or, simplele declarații ale martorilor din care rezultă că aceștia cunosc situația recurentului doar din spusele acestuia, nu pot fi luate în considerare, mai ales că niciunul dintre aceștia nu a probat afirmațiile cu acte oficiale. Simpla mutare a recurentului, dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice. Așa fiind, cum recurentul-reclamant nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiat și că acest lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod corect instanța de fond a dispus respingerea acțiunii ca nefondată. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.A. împotriva sentinței civile nr. 306 din 14 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2011.