ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1884/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul I.A. a

solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Arad, anularea

hotărârii din 30 octombrie 2009 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i

recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, modificată

prin Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că, deși a prezentat pârâtei toate actele de stare civilă,

precum și declarații de martori cu care a făcut dovada perioadei de refugiu și persecuției,

pârâta în mod greșit a respins cererea, reținând că nu a făcut dovada celor de mai

sus.

Prin întâmpinarea formulată

în cauză, pârâta Casa Județeană de Pensii Arad a solicitat respingerea ca nefondată

a acțiunii reclamantului, reținând că în susținerea acțiunii reclamantul a arătat

faptul că, împreună cu tatăl acestuia, în noaptea lui noiembrie 1940, a plecat din

localitatea natală Borod, jud. Bihor, a stat în pădure în frig și nemâncați timp

de 6 săptămâni, împreună cu alți refugiați, după care s-a întors acasă în luna ianuarie,

aceste împrejurări având loc în copilăria reclamantului, iar declarațiile martorilor

au fost considerate de către comisie ca nefiind concludente în ceea ce privește

situația pretinsă de reclamant.

Prin sentința civilă

nr. 306 din 14 iunie 2010 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamant, ca nefondată.

Pentru a adopta această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul nu a prezentat nici

un fel de dovezi privind refugiul și perioada refugiului, astfel că în mod corect

pârâta a procedat la respingerea cererii prin Hotărârea din 30 octombrie 2009, iar,

ulterior, în fața instanței, reclamantul nu a completat probatoriul prin prezentarea

unor dovezi certe legate de durata refugiului, stabilirea duratei refugiului fiind

esențială pentru aplicarea prevederilor art. 2 O.G. nr. 105/1999 care stabilesc

că indemnizația se acordă în sumă fixă pentru fiecare an de deportare, strămutare

sau refugiu.

S-a reținut în considerentele

hotărârii atacate că proba testimonială solicitată de reclamant privind audierea

persoanelor ce au formulat declarația autentificată din 1 septembrie 2009 a fost

respinsă de către instanță, întrucât această declarație a fost analizată de pârâtă

cu ocazia emiterii Hotărârii din 30 octombrie 2009 și a rezultat neconcludența celor

afirmate sub aspectul perioadei refugiului, în depoziția extrajudiciară neexistând

nici o referire la perioada pretinsului refugiu.

Instanța a apreciat că

simpla declarație a martorilor propuși de reclamant nu a fost suficientă pentru

dovedirea stării de refugiu și a perioadei refugiului, aceasta trebuind dovedită

fie cu acte oficiale emise de autoritățile competente, fie cu alte înscrisuri doveditoare

ale stării de fapt pretinse, iar, în lipsa acestora, reclamantul nu poate beneficia

de prevederilor art. 1 alin. (1) lit. c) și art. 2 O.G. nr. 105/1999 numai prin

luarea în considerare a declarației autentificate din 1 septembrie 2009, declarație

care, fără a-i fi contestată veridicitatea, nu este concludentă și relevantă în

speță, întrucât nu se face nici o referire la perioada refugiului sau la localitatea

pe care s-a stabilit reclamantul pe perioada refugiului, fiind făcută doar precizarea

că reclamantul a plecat în refugiu, lipsind astfel o dovadă autentică a refugierii.

Împotriva hotărârii instanței

de fond a declarat recurs reclamantul I.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

pe motiv că dovada refugiului a făcut-o cu înscrisuri și declarațiile martorilor,

din care rezultă că a suferit persecuții din motive etnice.

Se mai susține că instanța

de fond în mod greșit nu i-a încuviințat proba testimonială.

Examinând cauza și sentința

atacată, Înalta Curte constată că recursul este nefundat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1 O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui

act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu

începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice,

aflându-se în una dintre cele 6 situații expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care

a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate

din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit

să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau

au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit

art. 6 O.G. nr. 105/1999 și art. 4 Normele pentru aplicarea prevederilor acestui

act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute

la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente,

iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut

de lege.

În scopul evitării eventualelor

abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar ca

cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeași situație

cu reclamantul.

Or, simplele declarații

ale martorilor din care rezultă că aceștia cunosc situația recurentului doar din

spusele acestuia, nu pot fi luate în considerare, mai ales că niciunul dintre aceștia

nu a probat afirmațiile cu acte oficiale.

Simpla mutare a recurentului,

dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții

etnice.

Așa fiind, cum recurentul-reclamant

nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiat și că acest lucru ar fi

fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod corect instanța de fond

a dispus respingerea acțiunii ca nefondată.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de I.A. împotriva sentinței

civile nr. 306 din 14 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie

2011.