ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3120/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Timișoara, reclamanta F.M. a chemat în judecată pe pârâta Casa

Județeană de Pensii Arad solicitând anularea Hotărârii nr. 195 din 31 martie 2010

emisă de pârâtă și obligarea acesteia de a-i acorda calitatea de persoană

strămutată conform Legii nr. 189/2000, modificată.

În motivare, reclamanta a arătat că

în luna octombrie a anului 1940, având vârsta de 7 ani, împreună cu familia

s-au refugiat din satul Rogojel, com. Săcuieu, jud. Cluj (zona Ardealului de

Nord) în orașul Lipova, regiunea Timiș – Torontal, zona fiind ocupată de către

regimul austro-ungar.

Aceste aspecte le-a dovedit prin

declarațiile martorilor, care au confirmat susținerile sale, menționând,

totodată și faptul că a anexat și hotărârile emise de pârâtă, prin care le-au

fost admise cererile unor persoane refugiate în aceeași perioadă și care au

depus în probațiune același gen de înscrisuri.

Prin întâmpinare pârâta Casa

Județeană de Pensii Arad a invocat excepția tardivității introducerii acțiunii,

în temeiul art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000 modificată, excepție

respinsă de Curtea de Apel Timișoara la termenul din 21 septembrie 2010.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat

respingerea ca nefondată a acțiunii, învederând faptul că cererea reclamantei a

fost respinsă pe motiv că nu a făcut dovada cu înscrisuri oficiale a refugierii

pretinse, astfel cum condiționează dispozițiile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002

privind aprobarea Normelor pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, iar, în ceea ce

privește proba cu martori, declarațiile lor sunt sumare și neconcludente față

de împrejurările descrise, aceștia nefiind refugiate nici în aceeași perioadă

cu cea pretinsă de petentă (anul 1940), ci mai târziu, în anul 1942 și nici în

aceeași localitate cu cea în care petenta pretinde că s-a stabilit după

refugiere, respectiv orașul Lipova, jud. Arad.

Pârâta a arătat că în cazul

martorilor, Comisia din cadrul Casei județene de Pensii Arad le-a stabilit

acestora calitatea de persoane refugiate pe baza extraselor eliberate în copie

legalizată de către Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale, adică pe

baza unor înscrisuri oficiale autentice, iar nu pe baza unor declarații de

martori.

Or, bazându-se pe raționamentul

logic, dacă s-ar admite ipoteza potrivit căreia reclamanta F.M. ar fi părăsit

localitatea Rogojel în anul 1940 și s-ar fi stabilit în orașul Lipova, jud.

Arad, concluzia care se desprinde este că martorii nici nu s-au întâlnit cu

petenta în intervalul 1940 – 06 martie 1945, aflându-se în localități diferite

și deci nu cunosc, în mod direct și nemijlocit, împrejurările pretinsei

refugieri a petentei.

Descrierea împrejurărilor de către

martori sunt făcute în mod sumar, în maniera în care nu au avut ca rezultat

convingerea membrilor comisiei asupra autenticității faptelor declarate, mai

ales că martorii au fost refugiați din com. Traniș, jud. Cluj în satul Rogojel,

jud. Cluj, în perioada 18 mai 1942 – 06 martie 1945.

Astfel, situația invocată nu se

poate încadra în prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată și

modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare.

Curtea de Apel Timișoara – secția

contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 391 din 21 septembrie 2010

a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta F.M. împotriva pârâtei

Casa Județeană de Pensii Arad.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut că starea de fapt prezentată de reclamantă, potrivit

acțiunii, a fost menționată și în cererea introdusă la pârâtă, în condițiile

Legii nr. 189/2000.

În acest sens, a constatat că din

declarațiile autentificate ale numiților F.M. și S.A. depuse la dosar în

susținerea acțiunii, nu rezultă împrejurările concrete în care s-a produs

refugiul.

Prima instanță a considerat că

afirmațiile celor două persoane nu pot sta la baza formării convingerii

instanței că fiind corespunzătoare realității, având în vedere vârsta fragedă a

acestora, de 3 ani, respectiv de 6 ani în anul 1940, despre care relatează ca

dată a refugiului reclamantei.

De asemenea, a reținut caracterul

irelevant în cauză a adeverinței emisă de Primăria comunei Sacuieu, care

conține afirmații cu caracter general legat de plecarea unor cetățeni de pe raza

sa, în satele învecinate, după Dictatul de la Viena, fără nici o referire la persoana reclamantei.

În concluzie, prima instanță a

apreciat că din probele depuse la dosarul cauzei nu rezultă caracterul vătămător

al refuzului pârâtei exprimat prin Hotărârea nr. 195 din 31 martie 2010, cu

atât mai mult cu cât s-a pus în discuție suplimentarea probatoriului la

termenul din 21 septembrie 2010.

Împotriva acestei hotărâri a formulat

recurs reclamanta F.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs s-a

arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut că recurenta nu poate

beneficia de prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.

Astfel, s-a susținut că instanța a

cenzurat veridicitatea împrejurărilor rezultate din declarațiile martorilor și

din restul înscrisurilor și a făcut abstracție de probele administrate în

dosar.

A mai precizat că toate rudele sale,

aflate în aceiași situație, au obținut hotărâri judecătorești favorabile de

recunoaștere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 188/2000.

În dovedirea cererii de recurs,

recurenta – reclamantă a depus două declarații notariale autentificate ale

martorilor K.I. și F.A., înscrisuri admisibile, în temeiul prevederilor art. 305

C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație si Justiție

analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat

pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii deduse judecății îl

reprezintă anularea Hotărârii nr. 195 din 31 martie 2010 prin care

intimata-pârâtă Casa Județeană de Pensii Arad a respins cererea recurentei-reclamante

de constatare a calității de persoană refugiată, pe considerentul că nu s-a

făcut dovada refugiului cu înscrisuri oficiale, potrivit art. 4 alin. (1) din

H.G. nr. 127/2002, iar declarațiile martorilor sunt sumare și neconcludente în

ceea ce privește împrejurările descrise cât și în ceea ce privește perioada de

refugiu.

Această concluzie nu este

împărtășită și de instanța de recurs care reține că, în cauză, instanța de fond

a făcut o apreciere eronată a circumstanțelor în care s-a refugiat recurenta –

reclamantă împreună cu familia sa.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 189/2000,

beneficiază de drepturile acordate prin acest act normativ, persoana, cetățean

român, care, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a suferit persecuții de natură etnică, fiind refugiată, strămutată sau expulzată, în altă

localitate, decât cea de domiciliu. Dovada acestei situații de fapt se poate

face, potrivit art. 4 din H.G. nr. 127/2002, cu înscrisuri oficiale, iar în

lipsa acestora, cu declarații de martori.

În speță, din declarațiile

autentificate ale martorilor K.I. și F.A., depuse la dosarul de recurs, rezultă

că reclamanta s-a refugiat, împreună cu familia sa, în aprilie 1941, din

localitatea Rogojel, județul Cluj în localitatea Scrind – Frăsinet, jud. Cluj,

după care a plecat în localitatea Lipova., județul Arad, ca urmare a

persecuției etnice la care au fost supusă din partea autorităților maghiare de

ocupație.

Susținerile recurentei și ale

martorilor referitoare la împrejurările și perioada refugiului se coroborează,

în contextul în care, evenimentele istorice petrecute în arealul localității de

domiciliu au fost confirmate și de autorități, așa cum rezultă din adeverința

din 28 iulie 2010 eliberată de Primăria Comunei Săcuieu.

De remarcat este și faptul că declarațiile

notariale depuse în probațiune provin de la persoane care au calitatea de beneficiari

ai Legii nr. 189/2000, recunoscută de Casa Județeană de Pensii Cluj prin

Hotărârea nr. 24916 din 05 august 2009, respectiv din 06 ianuarie 2010.

În opinia Înaltei Curți, recurenta –

reclamantă a făcut dovada, în condițiile legii, că îndeplinește cerințele

pentru a beneficia, în perioada aprilie 1941 - septembrie 1945, de drepturile

prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va admite recursul

declarat în cauză și va modifica sentința atacată, în sensul admiterii acțiunii

reclamantei și obligării pârâtei la recunoașterea drepturilor cuvenite

acesteia, conform legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

F.M. împotriva sentinței nr. 391

din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul

că admite acțiunea reclamantei.

Anulează Hotărârea nr. 195 din 31

martie 2010 a Casei Județene de Pensii Arad.

Obligă pârâta să emită o nouă

hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei drepturile prevăzute de O.G. nr.

105/1999 pentru perioada aprilie 1941 – 6 martie 1945, începând cu data de 01

aprilie 2010.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi

27 mai 2011.