ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3120/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Obiectul acțiunii. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta F.M. a chemat în judecată pe pârâta Casa Județeană de Pensii Arad solicitând anularea Hotărârii nr. 195 din 31 martie 2010 emisă de pârâtă și obligarea acesteia de a-i acorda calitatea de persoană strămutată conform Legii nr. 189/2000, modificată. În motivare, reclamanta a arătat că în luna octombrie a anului 1940, având vârsta de 7 ani, împreună cu familia s-au refugiat din satul Rogojel, com. Săcuieu, jud. Cluj (zona Ardealului de Nord) în orașul Lipova, regiunea Timiș – Torontal, zona fiind ocupată de către regimul austro-ungar.

Aceste aspecte le-a dovedit prin declarațiile martorilor, care au confirmat susținerile sale, menționând, totodată și faptul că a anexat și hotărârile emise de pârâtă, prin care le-au fost admise cererile unor persoane refugiate în aceeași perioadă și care au depus în probațiune același gen de înscrisuri. Prin întâmpinare pârâta Casa Județeană de Pensii Arad a invocat excepția tardivității introducerii acțiunii, în temeiul art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000 modificată, excepție respinsă de Curtea de Apel Timișoara la termenul din 21 septembrie 2010. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea ca nefondată a acțiunii, învederând faptul că cererea reclamantei a fost respinsă pe motiv că nu a făcut dovada cu înscrisuri oficiale a refugierii pretinse, astfel cum condiționează dispozițiile art. 4 alin. (1) din H.G.

nr. 127/2002 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, iar, în ceea ce privește proba cu martori, declarațiile lor sunt sumare și neconcludente față de împrejurările descrise, aceștia nefiind refugiate nici în aceeași perioadă cu cea pretinsă de petentă (anul 1940), ci mai târziu, în anul 1942 și nici în aceeași localitate cu cea în care petenta pretinde că s-a stabilit după refugiere, respectiv orașul Lipova, jud. Arad. Pârâta a arătat că în cazul martorilor, Comisia din cadrul Casei județene de Pensii Arad le-a stabilit acestora calitatea de persoane refugiate pe baza extraselor eliberate în copie legalizată de către Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale, adică pe baza unor înscrisuri oficiale autentice, iar nu pe baza unor declarații de martori.

Or, bazându-se pe raționamentul logic, dacă s-ar admite ipoteza potrivit căreia reclamanta F.M. ar fi părăsit localitatea Rogojel în anul 1940 și s-ar fi stabilit în orașul Lipova, jud. Arad, concluzia care se desprinde este că martorii nici nu s-au întâlnit cu petenta în intervalul 1940 – 06 martie 1945, aflându-se în localități diferite și deci nu cunosc, în mod direct și nemijlocit, împrejurările pretinsei refugieri a petentei. Descrierea împrejurărilor de către martori sunt făcute în mod sumar, în maniera în care nu au avut ca rezultat convingerea membrilor comisiei asupra autenticității faptelor declarate, mai ales că martorii au fost refugiați din com. Traniș, jud. Cluj în satul Rogojel, jud. Cluj, în perioada 18 mai 1942 – 06 martie 1945. Astfel, situația invocată nu se poate încadra în prevederile art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare. 2. Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 391 din 21 septembrie 2010 a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta F.M. împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii Arad. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că starea de fapt prezentată de reclamantă, potrivit acțiunii, a fost menționată și în cererea introdusă la pârâtă, în condițiile Legii nr. 189/2000. În acest sens, a constatat că din declarațiile autentificate ale numiților F.M. și S.A. depuse la dosar în susținerea acțiunii, nu rezultă împrejurările concrete în care s-a produs refugiul.

Prima instanță a considerat că afirmațiile celor două persoane nu pot sta la baza formării convingerii instanței că fiind corespunzătoare realității, având în vedere vârsta fragedă a acestora, de 3 ani, respectiv de 6 ani în anul 1940, despre care relatează ca dată a refugiului reclamantei. De asemenea, a reținut caracterul irelevant în cauză a adeverinței emisă de Primăria comunei Sacuieu, care conține afirmații cu caracter general legat de plecarea unor cetățeni de pe raza sa, în satele învecinate, după Dictatul de la Viena, fără nici o referire la persoana reclamantei. În concluzie, prima instanță a apreciat că din probele depuse la dosarul cauzei nu rezultă caracterul vătămător al refuzului pârâtei exprimat prin Hotărârea nr. 195 din 31 martie 2010, cu atât mai mult cu cât s-a pus în discuție suplimentarea probatoriului la termenul din 21 septembrie 2010. 3. Recursul exercitat în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta F.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut că recurenta nu poate beneficia de prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000. Astfel, s-a susținut că instanța a cenzurat veridicitatea împrejurărilor rezultate din declarațiile martorilor și din restul înscrisurilor și a făcut abstracție de probele administrate în dosar. A mai precizat că toate rudele sale, aflate în aceiași situație, au obținut hotărâri judecătorești favorabile de recunoaștere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 188/2000. În dovedirea cererii de recurs, recurenta – reclamantă a depus două declarații notariale autentificate ale martorilor K.I.

și F.A., înscrisuri admisibile, în temeiul prevederilor art. 305 C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte de Casație si Justiție analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă anularea Hotărârii nr. 195 din 31 martie 2010 prin care intimata-pârâtă Casa Județeană de Pensii Arad a respins cererea recurentei-reclamante de constatare a calității de persoană refugiată, pe considerentul că nu s-a făcut dovada refugiului cu înscrisuri oficiale, potrivit art. 4 alin. (1) din H.G.

nr. 127/2002, iar declarațiile martorilor sunt sumare și neconcludente în ceea ce privește împrejurările descrise cât și în ceea ce privește perioada de refugiu. Această concluzie nu este împărtășită și de instanța de recurs care reține că, în cauză, instanța de fond a făcut o apreciere eronată a circumstanțelor în care s-a refugiat recurenta – reclamantă împreună cu familia sa. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 189/2000, beneficiază de drepturile acordate prin acest act normativ, persoana, cetățean român, care, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a suferit persecuții de natură etnică, fiind refugiată, strămutată sau expulzată, în altă localitate, decât cea de domiciliu. Dovada acestei situații de fapt se poate face, potrivit art. 4 din H.G.

nr. 127/2002, cu înscrisuri oficiale, iar în lipsa acestora, cu declarații de martori. În speță, din declarațiile autentificate ale martorilor K.I. și F.A., depuse la dosarul de recurs, rezultă că reclamanta s-a refugiat, împreună cu familia sa, în aprilie 1941, din localitatea Rogojel, județul Cluj în localitatea Scrind – Frăsinet, jud. Cluj, după care a plecat în localitatea Lipova., județul Arad, ca urmare a persecuției etnice la care au fost supusă din partea autorităților maghiare de ocupație. Susținerile recurentei și ale martorilor referitoare la împrejurările și perioada refugiului se coroborează, în contextul în care, evenimentele istorice petrecute în arealul localității de domiciliu au fost confirmate și de autorități, așa cum rezultă din adeverința din 28 iulie 2010 eliberată de Primăria Comunei Săcuieu.

De remarcat este și faptul că declarațiile notariale depuse în probațiune provin de la persoane care au calitatea de beneficiari ai Legii nr. 189/2000, recunoscută de Casa Județeană de Pensii Cluj prin Hotărârea nr. 24916 din 05 august 2009, respectiv din 06 ianuarie 2010. În opinia Înaltei Curți, recurenta – reclamantă a făcut dovada, în condițiile legii, că îndeplinește cerințele pentru a beneficia, în perioada aprilie 1941 - septembrie 1945, de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat în cauză și va modifica sentința atacată, în sensul admiterii acțiunii reclamantei și obligării pârâtei la recunoașterea drepturilor cuvenite acesteia, conform legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de F.M. împotriva sentinței nr. 391 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că admite acțiunea reclamantei. Anulează Hotărârea nr. 195 din 31 martie 2010 a Casei Județene de Pensii Arad. Obligă pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999 pentru perioada aprilie 1941 – 6 martie 1945, începând cu data de 01 aprilie 2010. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2011.