ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1873/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Instanța de fond

1.Acțiunea

reclamantului

Prin acțiunea

formulată în cauză reclamantul Ș.Ș. a chemat în judecată pe pârâții A.V.V. și

Președintele Consiliului Superior al Magistraturii solicitând:

- să se stabilească

faptul că, între 10 noiembrie 1999 și 15 august 2000, d-na I.P. nu a avut

calitatea de judecător;

- să fie obligat

pârâtul să inițieze măsurile legale ce decurg din statutul de non judecător al

d-nei I.P. în perioada menționată;

- să fie obligat

pârâtul să plătească în beneficiul bugetului de stat o penalitate de 20.000 RON

pentru neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii informații

privind traseul profesional al d-nei I.P., actualmente judecător la Înalta Curte

de Casație și Justiție, rezultând în mod indubitabil faptul că între 10 noiembrie

1999 și 15 august 2000 d-na I.P. nu a avut calitatea de judecător.

Reclamantul și-a întemeiat

cererea pe dispozițiile din Constituția României - articolele pertinente; Legea

nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare - art. 2 (1) lit. i) și

art. 16 alin. (1); C. proc. civ. - art. 105; Legea nr. 303/2004, privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare

- articolele pertinente și Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,

republicată, cu modificările și completările ulterioare - articolele pertinente.

2.Apărările pârâtului

La data de 17

februarie 2010, pârâtul A.V.V. a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii

ca nefondată.

În motivare, pârâtul a

arătat că Biroul de informare publică și relații cu mass-media i-a comunicat domnului

Ș.Ș. informațiile solicitate prin adresele din 2008, din 05 martie 2009 și din 12

noiembrie 2009, astfel că nu pot fi reținute susținerile acestuia în sensul că a

existat un refuz nejustificat de a soluționa o cerere.

Referitor la solicitarea

reclamantului privind acordarea de despăgubiri, pârâtul a arătat că aceasta poate

fi admisă doar în situația în care este angajată răspunderea civilă delictuală a

persoanei care a cauzat altuia un prejudiciu, în condițiile art. 998 și următoarele

C. civ.. Or, în situația de față lipsește fapta ilicită deoarece reclamantului i-au

fost furnizate informațiile solicitate, iar reclamantul nu a făcut dovada existenței

prejudiciului și, prin urmare, nefiind îndeplinite cerințele angajării răspunderii

civile delictuale și implicit ale acordării de despăgubiri, acest capăt de cerere

este nefondat.

3.Soluția instanței de

fond

Prin sentința nr. 2831

din 11 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul Ș.Ș., în contradictoriu

cu pârâții A.V.V. și Președintele Consiliului Superior al Magistraturii.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut în esență următoarele:

La propunerea Consiliului

Superior al Magistraturii, prin Decretul prezidențial nr. 338 din 1 august 2000

privind numirea în funcție a unor magistrați, publicat la 10 noiembrie 1999, d-na

I.P. a fost numită judecător la Tribunalul București.

Între 10 noiembrie 1999

și 15 august 2000 d-na I.P. nu a avut calitatea de judecător, ci de judecător financiar

inspector la Curtea de Conturi.

Aceste date au fost comunicate

reclamantului prin adresele din 2008, din 05 martie 2009 și din 12 noiembrie 2009,

în virtutea dreptului de acces la informațiile de interes public.

Instanța de fond a apreciat

însă că pentru promovarea cererii de chemare în judecată reclamantul trebuia să

facă dovadă unui interes, interesul reprezentând avantajul practic pe care reclamantul

îl obține în cazul admiterii acțiunii sale. Or, în speță, reclamantul nu a făcut

dovada unui asemenea interes.

S-a arătat, pe de altă

parte, faptul că pentru angajarea răspunderii pârâților trebuiau îndeplinite următoarele

condiții: existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație,

aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv; săvârșirea cu vinovăție

a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existența unui prejudiciu

și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Or, în situația de față,

instanța a constatat că lipsește fapta ilicită și nici nu s-a făcut dovada existenței

prejudiciului și din aceste motive, în baza art. 1 și 18 Legea nr. 554/2004, a respins

cererea ca neîntemeiată.

II.Instanța de recurs

1.Criticile reclamantului

Împotriva acestei hotărâri,

a declarat recurs reclamantul Ș.Ș., care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5-9, arătând în esență următoarele:

-în mod greșit s-a suspendat

judecarea cauzei la termenul din 19 martie 2010, deoarece în cererea de chemare

în judecată, recurentul-reclamant a precizat că este invalid de gradul I , având

un picior amputat, motiv pentru care a solicitat judecarea cauzei în absența sa,

conform art. 242 pct. 2 C. proc. civ.;

-nu i s-a comunicat copia

întâmpinării depusă de pârâtul A.V.V. la termenul de judecată din 17 februarie 2010;

-hotărârea atacată nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, în raport cu capetele de cerere din acțiunea

introductivă, prin care s-a solicitat stabilirea faptului că între 10 noiembrie

1999 și 15 august 2000 d-na I.P. nu a avut calitatea de judecător și obligarea pârâtului

la inițierea măsurilor legale pe această perioadă.

Recurentul a arătat că

judecătorul nu a indicat numărul/data decretului prezidențial de numire a d-nei

I.P. în funcția de judecător financiar și numărul/data Monitorului Oficial în care

acesta s-a publicat, susținându-se că s-au folosit expresii greșite, precum aceea

a „validării demisiei” de către Președinte, solicitându-se casarea sentinței, cu

reținerea cauzei spre rejudecare.

2.Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Analizând sentința criticată

prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum

și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Deși prima critică formulată

recurentul-reclamant privind suspendarea greșită a judecării cauzei în temeiul

art. 242 pct. 2 C. proc. civ. (pentru lipsa părților) la termenul de judecată din

19 martie 2010, este corectă , întrucât prin acțiunea introductivă se solicitase

judecarea în lipsă astfel că instanța trebuia să acorde termen sau să soluționeze

cauza și nu să procedeze la suspendarea judecării acesteia, în prezent acest motiv

de recurs este lipsit de interes, întrucât recurentul-reclamant nu a atacat această

încheiere, așa cum avea posibilitatea potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ.,

ci a optat pentru formularea unei cereri de repunere pe rol a cauzei la data de

7 aprilie 2010 conform art. 151 C. proc. civ., căreia prima instanță i-a dat curs,

acordând termen de judecată la 11 iunie 2010.

Prin urmare, este depășit

termenul legal de recurs, în care reclamantul putea ataca măsura suspendării dispusă

de instanță cu aplicarea greșită a legii, prin încheierea din 19 martie 2010, deoarece

cel puțin la data de 6 aprilie 2010, când a expediat cererea de repunere pe rol

a cauzei, potrivit plicului de la dosar fond, recurentul-reclamant avea cunoștință

despre măsura suspendării, iar de la această dată avea la dispoziție 15 zile pentru

a declara recurs împotriva încheierii menționate anterior, conform art. 301 C. proc.

civ..

Critica ce vizează necomunicarea

întâmpinării formulată de pârâtul A.V.V. este nefondată, deoarece prin cererea de

repunere pe rol înregistrată la Curtea de Apel București la data de 7 aprilie 2010

recurentul-reclamant a solicitat judecarea cauzei în absența sa, în temeiul

art. 242 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu se putea prezenta la instanță, astfel

că s-a procedat la soluționarea acțiunii pe baza înscrisurilor depuse de părți la

dosar.

C. proc. civ. prevede

obligativitatea depunerii întâmpinării - art. 118

2

C. proc. civ., dar

nu și obligația comunicării acesteia, mai ales că prin întâmpinarea depusă la dosar

pârâtul A.V.V. nu a invocat excepții, care să necesite discutarea în contradictoriu,

ci numai apărări în legătură cu argumentele prezentate de reclamant pentru admiterea

cererii de chemare în judecată.

Ultimul motiv de recurs,

care vizează pretinsa nemotivare corespunzătoare a sentinței nr. 2831 din 11 iunie

2010 a Curții de Apel București este, de asemenea, nefondat, deoarece hotărârea

conține toate mențiunile prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., iar împrejurarea

că judecătorul fondului nu a cuprins toate precizările pe care recurentul-reclamant

le considera pertinente sau unele expresii apreciate drept nepotrivite de către

recurent nu poate conduce la concluzia că hotărârea nu este motivată.

Motivarea hotărârii, în

sensul prezentării argumentelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței

asupra soluției pronunțate reprezintă concepția proprie fiecărui magistrat, fiecare

judecător având propriul stil și maniera personală de a expune faptele și a face

încadrarea juridică potrivită, hotărârea judecătorească reprezentând obiectul creației

intelectuale a celui care a motivat-o.

Viziunea uneia dintre

părți asupra modului de structurare a considerentelor unei hotărâri și cu atât mai

mult cu privire la modul de expunere sau expresiile folosite de judecătorul redactor

reprezintă un punct de vedere subiectiv, care nu poate afecta legalitatea sau temeinicia

acesteia, atâta vreme cât fiecare capăt de cerere a fost analizat în mod pertinent,

respectându-se mențiunile obligatoriu a fi analizate în orice hotărâre judecătorească,

conform art. 261 C. proc. civ..

3.Soluția instanței de

recurs

Constatând că sentința

atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau de modificare prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din același cod, Înalta Curte

va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ș.Ș. împotriva sentinței

civile nr. 2831 din 11 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie

2011.