ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1873/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I.Instanța de fond 1.Acțiunea reclamantului Prin acțiunea formulată în cauză reclamantul Ș.Ș. a chemat în judecată pe pârâții A.V.V. și Președintele Consiliului Superior al Magistraturii solicitând: - să se stabilească faptul că, între 10 noiembrie 1999 și 15 august 2000, d-na I.P. nu a avut calitatea de judecător; - să fie obligat pârâtul să inițieze măsurile legale ce decurg din statutul de non judecător al d-nei I.P. în perioada menționată; - să fie obligat pârâtul să plătească în beneficiul bugetului de stat o penalitate de 20.000 RON pentru neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii informații privind traseul profesional al d-nei I.P., actualmente judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultând în mod indubitabil faptul că între 10 noiembrie 1999 și 15 august 2000 d-na I.P. nu a avut calitatea de judecător. Reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile din Constituția României - articolele pertinente; Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare - art. 2 (1) lit. i) și art. 16 alin. (1); C. proc. civ. - art. 105; Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare - articolele pertinente și Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare - articolele pertinente.

2.Apărările pârâtului La data de 17 februarie 2010, pârâtul A.V.V. a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca nefondată. În motivare, pârâtul a arătat că Biroul de informare publică și relații cu mass-media i-a comunicat domnului Ș.Ș. informațiile solicitate prin adresele din 2008, din 05 martie 2009 și din 12 noiembrie 2009, astfel că nu pot fi reținute susținerile acestuia în sensul că a existat un refuz nejustificat de a soluționa o cerere. Referitor la solicitarea reclamantului privind acordarea de despăgubiri, pârâtul a arătat că aceasta poate fi admisă doar în situația în care este angajată răspunderea civilă delictuală a persoanei care a cauzat altuia un prejudiciu, în condițiile art. 998 și următoarele C. civ..

Or, în situația de față lipsește fapta ilicită deoarece reclamantului i-au fost furnizate informațiile solicitate, iar reclamantul nu a făcut dovada existenței prejudiciului și, prin urmare, nefiind îndeplinite cerințele angajării răspunderii civile delictuale și implicit ale acordării de despăgubiri, acest capăt de cerere este nefondat. 3.Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 2831 din 11 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul Ș.Ș., în contradictoriu cu pârâții A.V.V. și Președintele Consiliului Superior al Magistraturii. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut în esență următoarele: La propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, prin Decretul prezidențial nr. 338 din 1 august 2000 privind numirea în funcție a unor magistrați, publicat la 10 noiembrie 1999, d-na I.P.

a fost numită judecător la Tribunalul București. Între 10 noiembrie 1999 și 15 august 2000 d-na I.P. nu a avut calitatea de judecător, ci de judecător financiar inspector la Curtea de Conturi. Aceste date au fost comunicate reclamantului prin adresele din 2008, din 05 martie 2009 și din 12 noiembrie 2009, în virtutea dreptului de acces la informațiile de interes public. Instanța de fond a apreciat însă că pentru promovarea cererii de chemare în judecată reclamantul trebuia să facă dovadă unui interes, interesul reprezentând avantajul practic pe care reclamantul îl obține în cazul admiterii acțiunii sale. Or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada unui asemenea interes.

S-a arătat, pe de altă parte, faptul că pentru angajarea răspunderii pârâților trebuiau îndeplinite următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație, aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv; săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existența unui prejudiciu și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Or, în situația de față, instanța a constatat că lipsește fapta ilicită și nici nu s-a făcut dovada existenței prejudiciului și din aceste motive, în baza art. 1 și 18 Legea nr. 554/2004, a respins cererea ca neîntemeiată.

II.Instanța de recurs 1.Criticile reclamantului Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul Ș.Ș., care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5-9, arătând în esență următoarele: -în mod greșit s-a suspendat judecarea cauzei la termenul din 19 martie 2010, deoarece în cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a precizat că este invalid de gradul I , având un picior amputat, motiv pentru care a solicitat judecarea cauzei în absența sa, conform art. 242 pct. 2 C. proc. civ.; -nu i s-a comunicat copia întâmpinării depusă de pârâtul A.V.V. la termenul de judecată din 17 februarie 2010; -hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în raport cu capetele de cerere din acțiunea introductivă, prin care s-a solicitat stabilirea faptului că între 10 noiembrie 1999 și 15 august 2000 d-na I.P.

nu a avut calitatea de judecător și obligarea pârâtului la inițierea măsurilor legale pe această perioadă. Recurentul a arătat că judecătorul nu a indicat numărul/data decretului prezidențial de numire a d-nei I.P. în funcția de judecător financiar și numărul/data Monitorului Oficial în care acesta s-a publicat, susținându-se că s-au folosit expresii greșite, precum aceea a „validării demisiei” de către Președinte, solicitându-se casarea sentinței, cu reținerea cauzei spre rejudecare. 2.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Deși prima critică formulată recurentul-reclamant privind suspendarea greșită a judecării cauzei în temeiul art. 242 pct. 2 C. proc.

civ. (pentru lipsa părților) la termenul de judecată din 19 martie 2010, este corectă , întrucât prin acțiunea introductivă se solicitase judecarea în lipsă astfel că instanța trebuia să acorde termen sau să soluționeze cauza și nu să procedeze la suspendarea judecării acesteia, în prezent acest motiv de recurs este lipsit de interes, întrucât recurentul-reclamant nu a atacat această încheiere, așa cum avea posibilitatea potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ., ci a optat pentru formularea unei cereri de repunere pe rol a cauzei la data de 7 aprilie 2010 conform art. 151 C. proc.

civ., căreia prima instanță i-a dat curs, acordând termen de judecată la 11 iunie 2010. Prin urmare, este depășit termenul legal de recurs, în care reclamantul putea ataca măsura suspendării dispusă de instanță cu aplicarea greșită a legii, prin încheierea din 19 martie 2010, deoarece cel puțin la data de 6 aprilie 2010, când a expediat cererea de repunere pe rol a cauzei, potrivit plicului de la dosar fond, recurentul-reclamant avea cunoștință despre măsura suspendării, iar de la această dată avea la dispoziție 15 zile pentru a declara recurs împotriva încheierii menționate anterior, conform art. 301 C. proc. civ.. Critica ce vizează necomunicarea întâmpinării formulată de pârâtul A.V.V. este nefondată, deoarece prin cererea de repunere pe rol înregistrată la Curtea de Apel București la data de 7 aprilie 2010 recurentul-reclamant a solicitat judecarea cauzei în absența sa, în temeiul art. 242 alin. (2) C. proc.

civ. întrucât nu se putea prezenta la instanță, astfel că s-a procedat la soluționarea acțiunii pe baza înscrisurilor depuse de părți la dosar. C. proc. civ. prevede obligativitatea depunerii întâmpinării - art. 118 2 C. proc. civ., dar nu și obligația comunicării acesteia, mai ales că prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul A.V.V. nu a invocat excepții, care să necesite discutarea în contradictoriu, ci numai apărări în legătură cu argumentele prezentate de reclamant pentru admiterea cererii de chemare în judecată. Ultimul motiv de recurs, care vizează pretinsa nemotivare corespunzătoare a sentinței nr. 2831 din 11 iunie 2010 a Curții de Apel București este, de asemenea, nefondat, deoarece hotărârea conține toate mențiunile prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc.

civ., iar împrejurarea că judecătorul fondului nu a cuprins toate precizările pe care recurentul-reclamant le considera pertinente sau unele expresii apreciate drept nepotrivite de către recurent nu poate conduce la concluzia că hotărârea nu este motivată. Motivarea hotărârii, în sensul prezentării argumentelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței asupra soluției pronunțate reprezintă concepția proprie fiecărui magistrat, fiecare judecător având propriul stil și maniera personală de a expune faptele și a face încadrarea juridică potrivită, hotărârea judecătorească reprezentând obiectul creației intelectuale a celui care a motivat-o.

Viziunea uneia dintre părți asupra modului de structurare a considerentelor unei hotărâri și cu atât mai mult cu privire la modul de expunere sau expresiile folosite de judecătorul redactor reprezintă un punct de vedere subiectiv, care nu poate afecta legalitatea sau temeinicia acesteia, atâta vreme cât fiecare capăt de cerere a fost analizat în mod pertinent, respectându-se mențiunile obligatoriu a fi analizate în orice hotărâre judecătorească, conform art. 261 C. proc. civ.. 3.Soluția instanței de recurs Constatând că sentința atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ș.Ș. împotriva sentinței civile nr. 2831 din 11 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2011.