ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4232/2011

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată,

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta G.D.C., în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat

anularea în tot a Hotărârii din data de 21 octombrie 2010 a Consiliului

Superior al Magistraturii, hotărâre prin care a fost respinsă ca inadmisibilă

plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Hotărârii din 30

septembrie 2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care i-a

fost respinsă contestația, anularea parțială a Hotărârii din 21 octombrie 2010

a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și, în consecință, obligarea

pârâtului, prin emiterea unui act administrativ corespunzător, la invalidarea

candidaturii doamnei judecător B.L., în temeiul art. 13 alin. (2) și art. 22

alin. (2) din Regulament, invalidarea candidaturii domnului judecător L.D.,

invalidarea candidaturii domnului procuror C.D., invalidarea candidaturii

domnului procuror D.C., invalidarea candidaturii domnului judecător P.O. și

invalidarea candidaturii doamnei judecător B.L.A..

În motivarea acțiunii,

reclamanta a susținut faptul că, potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (1) Legea

nr. 317/2004 republicată, Consiliul Superior al Magistraturii are depline competențe

de a verifica legalitatea procedurilor de alegere, din oficiu sau la sesizarea oricărui

judecător sau procuror, așa încât refuzul Consiliului Superior al Magistraturii

de a proceda la verificarea legalității candidaturilor Consiliului Superior al

Magistraturii este nelegal.

Pe de altă parte, reclamanta

a precizat că domnii L.D., B.L. - judecători - și C.D. și D.C. - procurori - sunt

membri ai actualului Consiliul Superior al Magistraturi, dobândind un mandat în

urma alegerilor desfășurate în anul 2006, astfel încât le sunt aplicabile dispozițiile

art. 133 alin. (4) Constituție și respectiv, art. 51 alin. (1) Legea nr. 317/2004

modificată, care statuează asupra duratei de 6 ani a mandatului membrilor aleși

ai Consiliului Superior al Magistraturii, fără posibilitatea reinvestirii.

În ceea ce privește conținutul

mandatului, instituțiile incompatibilității și retroactivității legii, reclamanta

a concluzionat că posibilitatea de a candida din nou după expirarea mandatului nu

este un drept câștigat odată cu mandatul, ci este o condiție obiectivă, o posibilitate

prevăzută de lege ce poate fi însă modificată pentru viitor.

Reclamanta a mai criticat

admiterea candidaturii doamnei B.L.A. și a domnului P.O., detașați la Ministerul

Justiției, susținând că au fost încălcate prevederile art. 9 alin. (2) Hotărârea

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 2005 pentru aprobarea Regulamentului

privind procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.

În cauză, Uniunea Națională

a Judecătorilor din România a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantei.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin încheierea nr. 521

din 28 ianuarie 2011, a dispus strămutarea judecării cauzei la Curtea de Apel Suceava,

cu păstrarea actelor îndeplinite.

Reclamanta a formulat

o cerere de renunțare la judecată, motivată de faptul că, prin Decizia nr. 53 din

25 ianuarie 2011, Curtea Constituțională a tranșat chestiunea litigioasă dedusă

judecății, respectiv a aplicabilității în timp a prevederilor art. 51 alin. (1)

Legea nr. 317/2004 republicată, astfel încât contestația pe care a formulat-o a

devenit lipsită de interes.

Prin întâmpinarea formulată,

Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat, la rându-i, că acțiunea reclamantei

a devenit lipsită de interes, cu atât mai mult cu cât Senatul României a procedat

la punerea de acord a Hotărârii nr. 43/2010 cu Decizia nr. 53/2011 a Curții Constituționale,

în sensul validării magistraților aleși ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii,

cu excepția celor trei persoane care se aflau la al doilea mandat, respectiv doamna

B.L. și domnii L.D. și C.D..

La termenul de judecată

din 07 martie 2011, doamna B.L. și domnii L.D. și C.D., prin avocat, au depus la

dosar „întâmpinare, cerere reconvențională și cerere de chemare în judecată a altor

persoane”, susținând că justifică legitimare procesuală pasivă, deci calitatea de

pârâți în prezenta cauză, întrucât sunt destinatarii (beneficiarii) actelor administrative

atacate de reclamanta care este terț față de aceste acte, chiar dacă aceasta, în

cererea introductivă, nu a indicat ca pârât decât Consiliul Superior al Magistraturii,

în calitate de emitent al actelor atacate.

Pe fondul cauzei, au solicitat

admiterea cererii reconvenționale și obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii

ca, în urma rămânerii definitive a Hotărârii Plenului din 21 octombrie 2010 (prin

respingerea acțiunii în anularea sa parțială) și a Hotărârii Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii din 25 noiembrie 2010 (prin neatacarea sa în termenul

legal), să emită un act administrativ sau să elibereze un alt înscris, prin care

să recunoască existența dreptului de a fi fost declarați aleși membri ai Consiliul

Superior al Magistraturii, în temeiul respectivelor Hotărâri ale Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii, urmând ca hotărârea judecătorească să fie opozabilă reclamantei-pârâte.

Prin încheierea din 04

aprilie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, a amânat pronunțarea soluției la data de 06 aprilie 2011.

Prin încheierea nr. 29

din 06 aprilie 2011, instanța de fond a luat act de renunțarea la judecata acțiunii

formulată de reclamanta G.D.C., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior

al Magistraturii, a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată

în interesul reclamantei de Uniunea Națională a Judecătorilor din România, reprezentată

de președinte Natalia Roman și a respins cererea formulată de doamna B.L. și domnii

L.D. și C.D..

Pentru a pronunța aceasta

soluție, Curtea de Apel a reținut că cererea de renunțare la judecată a reclamantei

respectă cerințele impuse de prevederile art. 246 C. proc. civ. și atrage după sine

și caducitatea cererii de intervenție accesorie formulată în cauză de Uniunea Națională

a Judecătorilor din România.

Examinând temeiurile de

drept ale acțiunii și dispozițiile legale incidente în cauză, prima instanță a apreciat

că, față de cadrul procesual ales de reclamantă și raportat la voința acesteia de

a renunța la judecarea cererii, nu se impune lărgirea cadrului procesual, din oficiu,

prin introducerea în cauză a persoanelor cărora li se adresează actele administrative

criticate de reclamantă, având în vedere că drepturile și interesele legitime ale

acestor persoane, recunoscute prin actele administrative contestate de reclamantă,

nu sunt afectate prin desistarea reclamantei.

Pe cale de consecință,

Curtea a respins solicitarea doamnei B.L. și domnilor L.D. și C.D. privind introducerea

în cauză în calitate de pârâți și a considerat că pretențiile acestora pot fi valorificate

într-un cadru procesual separat, cu respectarea dispozițiilor imperative prevăzute

de art. 7 Legea nr. 554/2004.

Împotriva încheierii din

04 aprilie 2011 și a încheierii nr. 29 din 06 aprilie 2011, pronunțate de Curtea

de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, au declarat

recurs B.L., L.D. și C.D., susținând că hotărârile atacate sunt nelegale și netemeinice

pentru următoarele motive:

Prin întâmpinarea depusă

la dosarul de fond, pârâții-reclamanți au formulat excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 51 alin. (1) Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior

al Magistraturii, solicitând constatarea admisibilității excepției invocate și sesizarea

Curții Constituționale cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

La termenul de judecată

din data de 04 aprilie 2011 au avut loc dezbaterile publice, iar prin încheierea

nr. 29 din 06 aprilie 2011 instanța a luat act de renunțarea la judecată formulată

de reclamantă, a respins cererea formulată de pârâții-reclamanți, omițând să analizeze

condițiile de admisibilitate cu privire la excepția de neconstituționalitate și

să se pronunțe asupra acesteia.

Conform art. 29 Legea

nr. 47/1992 instanța avea obligația de a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate

ridicată de subsemnații, fie în sensul sesizării Curții Constituționalitate, fie

în sensul respingerii ca inadmisibilă a excepției, argumentând motivat soluția în

ambele cazuri.

În prezenta cauză, instanța

nu s-a pronunțat asupra excepției de ncconstituționalitate nici prin încheierea

din data de 04 aprilie 2011 și nici prin încheierea nr. 29 din 06 aprilie 2011.

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată

că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 246 C.

proc. civ. „Reclamantul poate sa renunțe oricând la judecata, fie verbal în ședință,

fie prin cerere scrisă. Renunțarea la judecată se constată prin încheiere dată fără

drept de apel. Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în

judecata, instanța, la cererea paratului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.

Când părțile au intrat

în dezbaterea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte

părți”.

În speță reclamanta G.D.C.

a renunțat la judecata acțiunii sale prin cererea formulată încă de la termenul

din 7 martie 2011, iar instanța a luat act de această cerere mai înainte de a se

fi intrat în orice dezbatere a fondului, fără a fi necesar acordul celeilalte părți.

Față de această succesiune

a actelor procedurale, instanța de fond în mod corect nu a pus în discuție excepția

de neconstituționalitate ce vizează fondul cauzei, analizând cu prioritate cererea

de renunțare la judecata acțiunii, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ..

În ceea ce privește lipsa

de la dosar a cererii de renunțare la judecată în original (existând doar exemplarul

comunicat prin fax), acesta nu poate constitui un motiv de recurs care să poată

fi invocat de pârâți sau de instanță din oficiu, din moment ce reclamanta, singura

interesată, nu contestă că a scris actul respectiv.

Pentru considerentele

menționate, în raport de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând

că hotărârile instanței de fond nu sunt legale și temeinice, Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea la

judecata recursului privind pe recurentul C.D..

Respinge recursurile declarate de B.L. și L.D.

împotriva încheierilor din 04 aprilie 2011 și nr. 29 din 06 aprilie 2011, pronunțate

de Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie

2011.