ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4813/2012

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta D.C.G. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat anularea în tot a hotărârii din 21 octombrie 2010 emisă de acesta, hotărâre prin care a fost respinsă ca inadmisibilă plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva hotărârii nr. 844 din 30 septembrie 2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care i-a fost respinsă contestația, anularea parțială a hotărârii nr. 907 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și, pe cale de consecință obligarea pârâtului prin emiterea unui act administrativ corespunzător, la invalidarea candidaturii doamnei judecător L.B.

în temeiul art. 13 alin. (2) și art. 22 alin. (2) din Regulament, invalidarea candidaturilor d-lui judecător D.L., a domnului procuror D.C., a domnului procuror C.D., a domnului judecător O.P. și a doamnei judecător L.B. În motivarea acțiunii s-a susținut că potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii are competența de a verifica legalitatea procedurilor de alegere, din oficiu sau la sesizarea oricărui judecător sau procuror, astfel ca refuzul pârâtului de a proceda la verificarea legalității candidaturilor Consiliului Superior al Magistraturii este nelegală. S-a mai arătat că domnii judecători D.L. și L.B. precum și domnii procuror D.C.

și C.D. au mai dobândit un mandat în anul 2006, fiindu-le aplicabile dispozițiile art. 133 alin. (4) din Constituție și art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. Referitor la acest ultim aspect, reclamanta a susținut că posibilitatea de a candida din nou după expirarea mandatului nu este un drept câștigat, ci o condiție ce poate fi modificată pentru viitor. În ce privește candidatura doamnei judecător L.B. și a domului O.P., detașați la Ministerul Justiției s-a susținut că au fost încălcate prevederile art. 9 alin. (2) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 327/2005. În cauză, Uniunea Națională a Judecătorilor din România a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantei.

Prin încheierea nr. 521 din 28 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a dispus strămutarea judecări cauzei la Curtea de Apel Suceava. Reclamanta a formulat o cerere de renunțare la judecata pe considerentul că contestația formulată a devenit lipsită de interes, întrucât problema litigioasă dedusă judecății a fost tranșată de Curtea Constituțională. Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a apreciat de asemenea, că acțiunea reclamantei a devenit lipsită de interes. La termenul din 7 martie 2011 doamna judecător L.B., domnul judecător D.L. și domnul procuror D.C., prin apărător, au depus întâmpinare, cerere reconvențională, și cerere de chemare în judecată a altor persoane.

Prin încheierea nr. 29 din 6 aprilie 2011 instanța de fond a luat act de renunțarea la judecata acțiunii formulată de reclamanta D.C.G. Examinând cauza în raport de dispozițiile legale incidente cauzei și de temeiurile de drept ale acțiunii Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 4232 a luat act de renunțarea la judecarea recursului privind pe C.D. și a respins recursurile declarate de B.L. și L.D. împotriva încheierilor din 4 aprilie 2011 și nr. 29 din 6 aprilie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal ca nefondate. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamanta D.C.G.

a renunțat la judecarea acțiunii sale și instanța a luat act de acest fapt mai înainte de a se intra în dezbaterea fondului, fără a fi necesar acordul celeilalte părți. Așa fiind, instanța de fond în mod corect nu a pus în discuție excepția de neconstituționalitate ce vizează fondul cauzei, renunțarea la judecată având prioritate față de celelalte cereri formulate. Cât privește lipsa de la dosar a originalului cererii de renunțare la judecată, s-a reținut că aceasta nu poate constitui un motiv de recurs din moment ce reclamanta nu contestă ca înscris actul respectiv. Împotriva deciziei nr. 4232 din 21 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 10389/2/2010 au formulat contestație în anulare recurenții L.B.

și D.L., invocând motivul prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., respectiv omisiunea cercetării vreunuia din motivele de modificare sau casare a hotărârii. Astfel, contestatorii susțin că instanța de recurs nu a cercetat criticile privind nepronunțarea instanței de fond asupra excepției de neconstituționalitate, precum și motivele de recurs privind necitarea lor, respingerea cererii reconvenționale și a celorlalte cereri formulate, nemotivarea hotărârii și greșita aplicare a legii cu ocazia pronunțării celor două încheieri recurate. Analizând actele și lucrările dosarului de recurs, precum și decizia atacată, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată, pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 4232 din 21 septembrie 2010 instanța de recurs a răspuns la toate motivele și criticile invocate de recurent, grupându-le însă într-o singură problemă, datorită particularităților speței.

Astfel, acțiunea înregistrată pe rolul instanței de fond a fost inițiată de reclamanta D.C.G. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, iar ulterior reclamanta a renunțat la judecată în condițiile art. 246 C. proc. civ., mai înainte de a se fi intrat în cercetarea fondului. Instanța de recurs a considerat că, în raport de acest act de dispoziție procesuală al reclamantei, instanța de fond a procedat în mod corect luând act cu prioritate de renunțarea la judecată, fără a mai pune în discuție orice alte cereri de extindere a cadrului procesual (de citare a altor persoane) sau excepții de neconstituționalitate vizând fondul cauzei, acestea devenind caduce. Potrivit art. 318 alin. (1) teza a II-a „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație (…) când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

În raport de condițiile textului de lege menționat se constată că instanța de recurs a avut în vedere toate criticile invocate de recurent și care se subsumează unui singur motiv de recurs, respectiv nelegalitatea hotărârii instanței de fond (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), tratându-le în mod global, în contextul renunțării la judecată a reclamantei. Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 318 C. proc. civ., contestația în anulare urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de B.L. și L.D. împotriva deciziei nr. 4232 din 21 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012.