ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4813/2012

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta D.C.G. în contradictoriu cu pârâtul

Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat anularea în tot a hotărârii din

21 octombrie 2010 emisă de acesta, hotărâre prin care a fost respinsă ca inadmisibilă

plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva hotărârii nr. 844 din 30

septembrie 2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care i-a fost

respinsă contestația, anularea parțială a hotărârii nr. 907 a Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii și, pe cale de consecință obligarea pârâtului prin emiterea

unui act administrativ corespunzător, la invalidarea candidaturii doamnei judecător

L.B. în temeiul art. 13 alin. (2) și art. 22 alin. (2) din Regulament, invalidarea

candidaturilor d-lui judecător D.L., a domnului procuror D.C., a domnului procuror

C.D., a domnului judecător O.P. și a doamnei judecător L.B.

În motivarea acțiunii

s-a susținut că potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 317/2004,

Consiliul Superior al Magistraturii are competența de a verifica legalitatea procedurilor

de alegere, din oficiu sau la sesizarea oricărui judecător sau procuror, astfel

ca refuzul pârâtului de a proceda la verificarea legalității candidaturilor Consiliului

Superior al Magistraturii este nelegală.

S-a mai arătat că domnii

judecători D.L. și L.B. precum și domnii procuror D.C. și C.D. au mai dobândit un

mandat în anul 2006, fiindu-le aplicabile dispozițiile art. 133 alin. (4) din Constituție

și art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Referitor la acest ultim

aspect, reclamanta a susținut că posibilitatea de a candida din nou după expirarea

mandatului nu este un drept câștigat, ci o condiție ce poate fi modificată pentru

viitor.

În ce privește candidatura

doamnei judecător L.B. și a domului O.P., detașați la Ministerul Justiției s-a susținut

că au fost încălcate prevederile art. 9 alin. (2) din Hotărârea Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 327/2005.

În cauză, Uniunea Națională

a Judecătorilor din România a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantei.

Prin încheierea nr. 521

din 28 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a dispus strămutarea judecări cauzei la Curtea de Apel

Suceava.

Reclamanta a formulat

o cerere de renunțare la judecata pe considerentul că contestația formulată a devenit

lipsită de interes, întrucât problema litigioasă dedusă judecății a fost tranșată

de Curtea Constituțională.

Consiliul Superior al

Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a apreciat de asemenea, că acțiunea

reclamantei a devenit lipsită de interes.

La termenul din 7 martie

2011 doamna judecător L.B., domnul judecător D.L. și domnul procuror D.C., prin

apărător, au depus întâmpinare, cerere reconvențională, și cerere de chemare în

judecată a altor persoane.

Prin încheierea nr. 29

din 6 aprilie 2011 instanța de fond a luat act de renunțarea la judecata acțiunii

formulată de reclamanta D.C.G.

Examinând cauza în raport

de dispozițiile legale incidente cauzei și de temeiurile de drept ale acțiunii Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin

decizia nr. 4232 a luat act de renunțarea la judecarea recursului privind pe C.D.

și a respins recursurile declarate de B.L. și L.D. împotriva încheierilor din 4

aprilie 2011 și nr. 29 din 6 aprilie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Suceava,

secția de contencios administrativ și fiscal ca nefondate.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că reclamanta D.C.G. a renunțat la judecarea acțiunii

sale și instanța a luat act de acest fapt mai înainte de a se intra în dezbaterea

fondului, fără a fi necesar acordul celeilalte părți.

Așa fiind, instanța de

fond în mod corect nu a pus în discuție excepția de neconstituționalitate ce vizează

fondul cauzei, renunțarea la judecată având prioritate față de celelalte cereri

formulate.

Cât privește lipsa de

la dosar a originalului cererii de renunțare la judecată, s-a reținut că aceasta

nu poate constitui un motiv de recurs din moment ce reclamanta nu contestă ca înscris

actul respectiv.

Împotriva deciziei

nr. 4232 din 21 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 10389/2/2010 au formulat

contestație în anulare recurenții L.B. și D.L., invocând motivul prevăzut de

art. 318 teza a II-a C. proc. civ., respectiv omisiunea cercetării vreunuia din

motivele de modificare sau casare a hotărârii.

Astfel, contestatorii

susțin că instanța de recurs nu a cercetat criticile privind nepronunțarea instanței

de fond asupra excepției de neconstituționalitate, precum și motivele de recurs

privind necitarea lor, respingerea cererii reconvenționale și a celorlalte cereri

formulate, nemotivarea hotărârii și greșita aplicare a legii cu ocazia pronunțării

celor două încheieri recurate.

Analizând actele și lucrările

dosarului de recurs, precum și decizia atacată, Înalta Curte constată că prezenta

contestație în anulare este nefondată, pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 4232

din 21 septembrie 2010 instanța de recurs a răspuns la toate motivele și criticile

invocate de recurent, grupându-le însă într-o singură problemă, datorită particularităților

speței.

Astfel, acțiunea înregistrată

pe rolul instanței de fond a fost inițiată de reclamanta D.C.G. în contradictoriu

cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, iar ulterior reclamanta a renunțat

la judecată în condițiile art. 246 C. proc. civ., mai înainte de a se fi intrat

în cercetarea fondului.

Instanța de recurs a considerat

că, în raport de acest act de dispoziție procesuală al reclamantei, instanța de

fond a procedat în mod corect luând act cu prioritate de renunțarea la judecată,

fără a mai pune în discuție orice alte cereri de extindere a cadrului procesual

(de citare a altor persoane) sau excepții de neconstituționalitate vizând fondul

cauzei, acestea devenind caduce.

Potrivit art. 318

alin. (1) teza a II-a „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

(…) când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

În raport de condițiile

textului de lege menționat se constată că instanța de recurs a avut în vedere toate

criticile invocate de recurent și care se subsumează unui singur motiv de recurs,

respectiv nelegalitatea hotărârii instanței de fond (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.),

tratându-le în mod global, în contextul renunțării la judecată a reclamantei.

Pentru considerentele

menționate, cu referire la art. 318 C. proc. civ., contestația în anulare urmează

a fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de B.L. și L.D. împotriva deciziei nr. 4232 din 21 septembrie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2012.