ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5105/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5105/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

înfățișate.

Prin recursul înregistrat pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în

temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, recurenta D.M.E.

a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Consiliul Superior al

Magistraturii, anularea Hotărârii nr. 197/2012 a Plenului Consiliului Superior

al Magistraturii, admiterea contestației pe care a formulat-o împotriva

Hotărârii Secției pentru Judecători nr. 1020/2011 și anularea acestei din urmă

hotărâri. Recurenta a solicitat totodată să se constate că interdicția

prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 nu este aplicabilă

cererii sale și, ca urmare, aceasta îndeplinește condițiile legale pentru a fi

admisibilă și supusă analizei pe fond și ca atare se impune a fi obligat

intimatul la analizarea pe fond a cererii formulate de către recurentă, în

cursul lunii decembrie 2010, în temeiul art. 61 din Legea nr. 303/2004.

În motivarea recursului

său, recurenta a susținut, în esență, că hotărârea Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii a cărei anulare o solicită, hotărâre care apreciază

ca inadmisibilă formularea cererii de numire în funcția de judecător a unui

procuror aflat în situația prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr.

303/2004, este de natură a încălca dispozițiile art. 61 din Legea nr. 303/2004

și Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 393/2008,

soluția fiind, de asemenea, contradictorie practicii constante a intimatului în

această materie, aspect de natură a încălca principiul derivat din aplicarea

art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv al certitudinii

juridice sub forma previzibilității și clarității deciziilor adoptate de către

o autoritate administrativă în aplicarea dispozițiilor legale care îi

guvernează activitatea.

A mai arătat

recurenta că având funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria

Urziceni, în cursul lunii decembrie 2010, în temeiul art. 61 din Legea nr.

303/2004 a formulat cerere de numire în funcția de judecător, apreciind că prin

hotărârile atacate, întemeiate pe prevederile art. 33 alin. (14) din Legea nr.

303/2004, s-a dat o interpretare nelegală și eronată tuturor prevederilor

legale incidente. S-a susținut că nu există o situație identică sau similară

între procurorii aflați în ipotezele prevăzute de art. 33 alin. (14) din actul

normativ arătat, ce formulează cereri de transfer în temeiul art. 60 și

procurorii aflați în aceeași situație, prevăzută de art. 33, dar care

formulează o cerere în temeiul art. 61 din același act normativ.

În cazul reglementat

de acest din urmă text, admiterea cererii presupune numirea în cadrul unei

profesii cu regim juridic distinct sub aspectul competențelor legale și

intenția de continuare a exercitării profesiei de magistrat în cadrul

celeilalte profesii.

În fine, recurenta a

mai susținut că hotărârea atacată este nelegală și pentru că dispozițiile art.

33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 sunt reglementate ca interdicții, iar

aplicarea acestora nu poate fi extinsă și la alte situații neprevăzute de

legiuitor, textul fiind clar în sensul interzicerii delegării, detașării,

transferului și promovării, iar nu și al formulării unor cereri întemeiate pe

prevederile art. 61 din același act normativ, învederând că drepturile sale de

dezvoltare a carierei profesionale sunt în mod real vătămate.

Prin recursul

promovat, recurenta a solicitat și obligarea intimatului-pârât, potrivit

competențelor sale legale, la soluționarea pe fond a cererii sale, în sensul

analizării efective a conținutului acesteia, față de modul de pronunțare al

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin hotărârea atacată.

Hotărârii nr. 197/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii ce

formează obiectul recursului.

Prin Hotărârea nr.

197/2012, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins contestația

formulată de d-na D.M.E., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria

Urziceni, împotriva Hotărârii nr. 1020/2011 a Secției pentru Judecători a

Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a constatat că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru numirea sa în funcția de

judecător.

S-a arătat că în

adoptarea Hotărârii nr. 1020/2011, Secția pentru Judecători a avut în vedere

Hotărârea de principiu a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.

988/2011 prin care s-a stabilit că interdicția prevăzută de art. 33 alin. (14)

din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată,

cu modificări, este aplicabilă în cazul cererilor judecătorilor de numire în

funcția de procuror, respectiv ale procurorilor în funcția de judecător.

În cuprinsul

hotărârii atacate de recurentă s-a menționat că dat fiind faptul că interdicția

prevăzută de dispozițiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările

completările ulterioare, se aplică în situația în care un judecător solicită

transferul la o altă instanță sau un procuror solicită transferul la o altă

unitate de parchet, Plenul a apreciat că această interdicție se aplică cu atât

mai mult în situația în care judecătorul solicită transferul/numirea la o

unitate de parchet sau procurorul solicită transferul/numirea la instanță. S-a

apreciat că o interpretare contrară ar conduce la instituirea unui tratament

diferențiat, cât și la eludarea scopului avut în vedere de legiuitor, acela de

a asigura stabilitatea instanțelor și parchetelor la care s-a dispus numirea

magistraților, în condițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, privind

statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și

completările ulterioare.

Totodată, Plenul a

reținut că, de cele mai multe ori, cererile de numire în funcția de judecător

și procuror constituie, în fapt, transferuri deghizate, iar admiterea acestor

cereri, fără respectarea interdicției, determină vacantarea posturilor ocupate

prin concurs la scurt timp după ocuparea lor, cu consecințe negative asupra

funcționării normale a instanțelor/parchetelor vizate.

Hotărârea Plenului

nr. 989/2011 reflectă schimbarea opticii Consiliului Superior al Magistraturii

în materia cererilor de numire în funcția de judecător, respectiv procuror,

astfel că, în raport cu prevederile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul

Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului

Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea nr. 326/2005, cu modificările

și completările ulterioare, nu se impune revocarea Hotărârii nr. 393/2008 -

dată în interpretarea dispozițiilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și

completările ulterioare.

Având în vedere

aceste considerente, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins

contestația formulată de doamna D.M.E. procuror la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Urziceni, împotriva Hotărârii nr. 1020/2011 a Secției pentru

Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

intimatului Consiliul Superior al Magistraturii

Intimatul Consiliul

Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare la recursul promovat de

recurenta D.M.E., solicitând respingerea acestuia ca nefondat, întrucât se

apreciază că nu subzistă motive de nelegalitate a hotărârii atacate.

În contextul

înfățișării conținutului actelor atacate intimatul a arătat, în esență, că

hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii ce formează obiectul

recursului a avut în vedere o altă hotărâre a Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii, cu nr. 988/2011, prin care, cu valoare de principiu, s-a

stabilit că interdicția prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004,

republicat, este aplicabilă în cazul cererilor judecătorilor, de numire în

funcția de procuror, respectiv ale procurorilor de numire în funcție, scopul

fiind acela de menținere a ocupării posturilor din cadrul acelor instanțe sau

parchete care se confruntă cu dificultăți constante în asigurarea necesarului

de judecători și procurori prin modalitatea principală de admitere în

magistratură.

A mai arătat

intimatul că d-na D.M.E. a fost numită în funcția de procuror începând cu data

de 5 iulie 2010 iar prima cerere de numire în funcția de judecător, din cea de

procuror, a fost formulată la data de 29 decembrie 2010, respectiv la 5 luni de

la numirea sa în funcție, motivele familiale invocate fiind aceleași și la

momentul înscrierii la concursul pentru admiterea în magistratură, când în mod

liber a optat pentru postul de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria

Urziceni.

recursului

În cursul

soluționării recursului, la data de 1 octombrie 2012, recurenta D.M.E. a depus

precizări prin care a arătat că înțelege să invoce, în condițiile art. 4 din

Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a Hotărârii Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 989/2012, iar în temeiul art. 20 din Legea nr.

47/1992, republicată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 33

alin. (4) din Legea nr. 303/2004, apreciind că interdicția instituită prin

textul de lege arătat nu respectă principiile și dispozițiile prevăzute de art.

1 alin. (5) și art. 41 alin. (1), teza a 2-a, coroborate cu art. 53 alin. (1)

din Constituția României.

În ședința publică

din 27 noiembrie 2012, prin încheiere, Înalta Curte, pe de-o parte, a respins

cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu soluționarea

excepției de nelegalitate, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, republicată,

în condițiile în care s-a făcut dovada că într-un dosar separat, pe cale

principală, s-a solicitat chiar anularea actului a cărui nelegalitate a fost

invocată (Dosarul nr. 1032/2/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal), iar pe de alta, a admis cererea

de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate invocată, apreciind că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 29 alin. (1) - (2) din Legea nr. 47/1992, fără a se mai

impune însă suspendarea judecării recursului pe același temei legal.

considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând hotărârea a

cărei anulare s-a solicitat, prin prisma criticilor formulate și raportat la

actele și lucrările dosarului dar și la prevederile legale aplicabile, Înalta

Curte reține că nu este fondat recursul de față, promovat în temeiul art. 29

alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, în considerarea celor în

continuare arătate.

Recurenta D.M.E. a

criticat și solicitat anularea Hotărârii Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii nr. 197/2012 și a Hotărârii nr. 1020/2011 a Secției pentru

Judecători, susținând, în esență, să se constate că interdicția prevăzută de

art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 nu este aplicabilă cererii sale de

numire în funcția de judecător, din cea de procuror, deținută la Parchetul de

pe lângă Judecătoria Urziceni.

Cu titlu prealabil

Înalta Curte observă că prin motivele de recurs înfățișate, recurenta a

reiterat, în bună măsură, criticile cuprinse în contestația formulată împotriva

Hotărârii nr. 1020/2011 a Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al

Magistraturii.

Examinând hotărârea

de Plen atacată, Înalta Curte reține că nu subzistă motive de nelegalitate de

natură a antrena anularea actului, astfel cum s-a susținut și solicitat.

O primă categorie de

critici și susțineri vizează nelegalitatea actului derivând din împrejurarea că

intimatul emitent, în cuprinsul actului atacat s-a raportat la soluția de

principiu cuprinsă într-o altă hotărâre de Plen, nr. 988/2011, ce reflectă

schimbarea opticii Consiliului Superior al Magistraturii în materia cererilor

de numire în funcția de judecător, respectiv procuror, dată în interpretarea

dispozițiilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, ceea ce se apreciază a

reprezenta o aplicare retroactivă a legii.

Înalta Curte reține

însă că nu se poate aprecia că în soluționarea cererii d-nei D.M.E. Plenul

Consiliului Superior al Magistraturii a aplicat și s-a întemeiat, în mod

nelegal, pe soluția de principiu cuprinsă în Hotărârea nr. 988/2011, câtă vreme

această hotărâre, după cum rezultă cu evidență, a fost adoptată la data de 20

decembrie 2011, dată la care a fost emisă și Hotărârea nr. 1020 a Secției

pentru Judecători, prin care s-a constatat că recurenta, alături de alți 21 de

procurori, nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru numirea în

funcție de judecător.

Raportarea la soluția

de principiu cuprinsă în Hotărârea de Plen nr. 988/2011, apare ca deplin

justificată câtă vreme acest act, chiar emis la aceeași dată, de 20 decembrie

2011, era în mod evident în vigoare și deplin aplicabil.

Mai mult, câtă vreme

prin soluția de principiu adoptată se urmărea aplicarea și interpretarea unor

prevederi legale incidente chiar în soluționarea cererilor de tipul celei

formulate de recurentă și întrucât competența de evaluare în concret a

aspectelor care să determine aprobarea numirii în funcție și propunerea către

Președintele României, aparține exclusiv Consiliului Superior al Magistraturii,

se impunea ca soluția consacrată să fie de imediată aplicare.

În fine, din această

perspectivă, prezintă relevanță, în opinia Înaltei Curți, și împrejurarea că,

potrivit art. 41 din Legea nr. 317/2004, secțiile Consiliului Superior al

Magistraturii, în vederea realizării atribuțiilor privind organizarea și

funcționarea instanțelor și parchetelor, au în vedere la momentul soluționării

cererilor de numire a judecătorilor în funcția de procuror sau a procurorilor

în funcția de judecător, asigurarea unui echilibru între interesul general,

respectiv funcționarea în bune condiții a instanțelor și parchetelor și

interesele de ordin personal a celor care solicită aprobarea cererii de numire.

Mai mult, este de

arătat că în cursul soluționării recursului de față s-a învederat că recursul

declarat de recurentă și împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii nr. 989/2011 a fost respins, irevocabil, prin Decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 4968 din 12 aprilie 2013.

Nefondate sunt și

criticile vizând temeinicia Hotărârii Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii nr. 989/2011, formulate chiar în manieră indirectă și în prezenta

cauză, în care instanța nu este însă învestită și cu soluționarea recursului

îndreptat împotriva acestei hotărâri.

În acest context este

de arătat că nu pot fi reținute nici criticile recurentei vizând încălcarea

prevederilor art. 61 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, potrivit cu

care: "la cererea motivată, judecătorii pot fi numiți în funcția de

procuror, iar procurorii în funcția de judecător, prin decret al Președintelui

României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu respectarea

condițiilor prevăzute în lege".

Independent de

împrejurarea de fapt, constând în interpretarea deplin rațională de altfel,

dată de Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea de Plen nr.

989/2011, în sensul că interdicția prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea

nr. 303/2004, este aplicabilă și în cazul cererilor judecătorilor de numire în funcția

de procuror, respectiv ale procurorilor de numire în funcția de judecător,

Înalta Curte constată că prin actul atacat în cauză nu au fost nesocotite

prevederile art. 61 din același act normativ.

Și aceasta întrucât

potrivit textului de lege arătat, competența exclusivă de apreciere și evaluare

în concret a aspectelor pe baza cărora se poate admite sau nu o cerere de tipul

celei formulate și de recurentă, aparține autorității intimate.

În plus, în

reglementarea art. 61 din Legea nr. 303/2004, republicată, îndeplinirea

condițiilor legale pentru numirea în funcția de judecător sau procuror nu

constituie candidaților, în mod automat, un drept la numirea în funcție, ci

doar o vocație. Consiliul Superior al Magistraturii este cel legal îndrituit a

decide de așa manieră încât să asigure și un echilibru între interesul public

general respectiv buna funcționare a instanțelor și parchetelor și interesele

de ordin personal ale celui ce solicită aprobarea cererii de numire.

În fine, cu referire

la aceste din urmă aspecte, Înalta Curte reține legalitatea actului atacat și

raportat la justa evaluare realizată de către intimat, prin hotărârea de plen

recurată, în ceea ce privește situația personală a recurentei. Rezultă că d-na

D.M.E. a fost numită în funcția de procuror începând cu data de 5 iulie 2010,

prima cerere de numire din funcția de procuror în cea de judecător a fost

formulată la numai 5 luni de la numirea în funcție (29 decembrie 2010),

motivele familiale invocate fiind aceleași și la momentul la care recurenta, în

mod liber a optat pentru postul de procuror la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Urziceni.

Mai mult, relevanță

prezintă și împrejurarea că cererea recurentei a fost avizată negativ de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Ialomița și de Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni.

Față de toate cele

înfățișate, apreciind că actul atacat este întemeiat și a fost emis cu

respectarea tuturor prevederilor legale aplicabile, Înalta Curte în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge așadar ca nefondat recursul de

față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de D.M.E. împotriva Hotărârii nr. 197/2012 a Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS