ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5105/2013

Cadrul procesual. Motivele de recurs înfățișate. Prin recursul înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, recurenta D.M.E. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea Hotărârii nr. 197/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, admiterea contestației pe care a formulat-o împotriva Hotărârii Secției pentru Judecători nr. 1020/2011 și anularea acestei din urmă hotărâri. Recurenta a solicitat totodată să se constate că interdicția prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 nu este aplicabilă cererii sale și, ca urmare, aceasta îndeplinește condițiile legale pentru a fi admisibilă și supusă analizei pe fond și ca atare se impune a fi obligat intimatul la analizarea pe fond a cererii formulate de către recurentă, în cursul lunii decembrie 2010, în temeiul art. 61 din Legea nr. 303/2004. În motivarea recursului său, recurenta a susținut, în esență, că hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a cărei anulare o solicită, hotărâre care apreciază ca inadmisibilă formularea cererii de numire în funcția de judecător a unui procuror aflat în situația prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, este de natură a încălca dispozițiile art. 61 din Legea nr. 303/2004 și Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 393/2008, soluția fiind, de asemenea, contradictorie practicii constante a intimatului în această materie, aspect de natură a încălca principiul derivat din aplicarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv al certitudinii juridice sub forma previzibilității și clarității deciziilor adoptate de către o autoritate administrativă în aplicarea dispozițiilor legale care îi guvernează activitatea. A mai arătat recurenta că având funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni, în cursul lunii decembrie 2010, în temeiul art. 61 din Legea nr. 303/2004 a formulat cerere de numire în funcția de judecător, apreciind că prin hotărârile atacate, întemeiate pe prevederile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, s-a dat o interpretare nelegală și eronată tuturor prevederilor legale incidente. S-a susținut că nu există o situație identică sau similară între procurorii aflați în ipotezele prevăzute de art. 33 alin. (14) din actul normativ arătat, ce formulează cereri de transfer în temeiul art. 60 și procurorii aflați în aceeași situație, prevăzută de art. 33, dar care formulează o cerere în temeiul art. 61 din același act normativ. În cazul reglementat de acest din urmă text, admiterea cererii presupune numirea în cadrul unei profesii cu regim juridic distinct sub aspectul competențelor legale și intenția de continuare a exercitării profesiei de magistrat în cadrul celeilalte profesii. În fine, recurenta a mai susținut că hotărârea atacată este nelegală și pentru că dispozițiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 sunt reglementate ca interdicții, iar aplicarea acestora nu poate fi extinsă și la alte situații neprevăzute de legiuitor, textul fiind clar în sensul interzicerii delegării, detașării, transferului și promovării, iar nu și al formulării unor cereri întemeiate pe prevederile art. 61 din același act normativ, învederând că drepturile sale de dezvoltare a carierei profesionale sunt în mod real vătămate. Prin recursul promovat, recurenta a solicitat și obligarea intimatului-pârât, potrivit competențelor sale legale, la soluționarea pe fond a cererii sale, în sensul analizării efective a conținutului acesteia, față de modul de pronunțare al Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin hotărârea atacată.

Conținutul Hotărârii nr. 197/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii ce formează obiectul recursului. Prin Hotărârea nr. 197/2012, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins contestația formulată de d-na D.M.E., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni, împotriva Hotărârii nr. 1020/2011 a Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru numirea sa în funcția de judecător. S-a arătat că în adoptarea Hotărârii nr. 1020/2011, Secția pentru Judecători a avut în vedere Hotărârea de principiu a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 988/2011 prin care s-a stabilit că interdicția prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificări, este aplicabilă în cazul cererilor judecătorilor de numire în funcția de procuror, respectiv ale procurorilor în funcția de judecător. În cuprinsul hotărârii atacate de recurentă s-a menționat că dat fiind faptul că interdicția prevăzută de dispozițiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările completările ulterioare, se aplică în situația în care un judecător solicită transferul la o altă instanță sau un procuror solicită transferul la o altă unitate de parchet, Plenul a apreciat că această interdicție se aplică cu atât mai mult în situația în care judecătorul solicită transferul/numirea la o unitate de parchet sau procurorul solicită transferul/numirea la instanță. S-a apreciat că o interpretare contrară ar conduce la instituirea unui tratament diferențiat, cât și la eludarea scopului avut în vedere de legiuitor, acela de a asigura stabilitatea instanțelor și parchetelor la care s-a dispus numirea magistraților, în condițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Totodată, Plenul a reținut că, de cele mai multe ori, cererile de numire în funcția de judecător și procuror constituie, în fapt, transferuri deghizate, iar admiterea acestor cereri, fără respectarea interdicției, determină vacantarea posturilor ocupate prin concurs la scurt timp după ocuparea lor, cu consecințe negative asupra funcționării normale a instanțelor/parchetelor vizate. Hotărârea Plenului nr. 989/2011 reflectă schimbarea opticii Consiliului Superior al Magistraturii în materia cererilor de numire în funcția de judecător, respectiv procuror, astfel că, în raport cu prevederile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea nr. 326/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu se impune revocarea Hotărârii nr. 393/2008 - dată în interpretarea dispozițiilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Având în vedere aceste considerente, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins contestația formulată de doamna D.M.E. procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni, împotriva Hotărârii nr. 1020/2011 a Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

Apărările intimatului Consiliul Superior al Magistraturii Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurenta D.M.E., solicitând respingerea acestuia ca nefondat, întrucât se apreciază că nu subzistă motive de nelegalitate a hotărârii atacate. În contextul înfățișării conținutului actelor atacate intimatul a arătat, în esență, că hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii ce formează obiectul recursului a avut în vedere o altă hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu nr. 988/2011, prin care, cu valoare de principiu, s-a stabilit că interdicția prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, republicat, este aplicabilă în cazul cererilor judecătorilor, de numire în funcția de procuror, respectiv ale procurorilor de numire în funcție, scopul fiind acela de menținere a ocupării posturilor din cadrul acelor instanțe sau parchete care se confruntă cu dificultăți constante în asigurarea necesarului de judecători și procurori prin modalitatea principală de admitere în magistratură. A mai arătat intimatul că d-na D.M.E. a fost numită în funcția de procuror începând cu data de 5 iulie 2010 iar prima cerere de numire în funcția de judecător, din cea de procuror, a fost formulată la data de 29 decembrie 2010, respectiv la 5 luni de la numirea sa în funcție, motivele familiale invocate fiind aceleași și la momentul înscrierii la concursul pentru admiterea în magistratură, când în mod liber a optat pentru postul de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni.

Soluționarea recursului În cursul soluționării recursului, la data de 1 octombrie 2012, recurenta D.M.E. a depus precizări prin care a arătat că înțelege să invoce, în condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 989/2012, iar în temeiul art. 20 din Legea nr. 47/1992, republicată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 33 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, apreciind că interdicția instituită prin textul de lege arătat nu respectă principiile și dispozițiile prevăzute de art. 1 alin. (5) și art. 41 alin. (1), teza a 2-a, coroborate cu art. 53 alin. (1) din Constituția României. În ședința publică din 27 noiembrie 2012, prin încheiere, Înalta Curte, pe de-o parte, a respins cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, republicată, în condițiile în care s-a făcut dovada că într-un dosar separat, pe cale principală, s-a solicitat chiar anularea actului a cărui nelegalitate a fost invocată (Dosarul nr. 1032/2/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal), iar pe de alta, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) - (2) din Legea nr. 47/1992, fără a se mai impune însă suspendarea judecării recursului pe același temei legal.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând hotărârea a cărei anulare s-a solicitat, prin prisma criticilor formulate și raportat la actele și lucrările dosarului dar și la prevederile legale aplicabile, Înalta Curte reține că nu este fondat recursul de față, promovat în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, în considerarea celor în continuare arătate. Recurenta D.M.E. a criticat și solicitat anularea Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2012 și a Hotărârii nr. 1020/2011 a Secției pentru Judecători, susținând, în esență, să se constate că interdicția prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 nu este aplicabilă cererii sale de numire în funcția de judecător, din cea de procuror, deținută la Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni. Cu titlu prealabil Înalta Curte observă că prin motivele de recurs înfățișate, recurenta a reiterat, în bună măsură, criticile cuprinse în contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 1020/2011 a Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Examinând hotărârea de Plen atacată, Înalta Curte reține că nu subzistă motive de nelegalitate de natură a antrena anularea actului, astfel cum s-a susținut și solicitat. O primă categorie de critici și susțineri vizează nelegalitatea actului derivând din împrejurarea că intimatul emitent, în cuprinsul actului atacat s-a raportat la soluția de principiu cuprinsă într-o altă hotărâre de Plen, nr. 988/2011, ce reflectă schimbarea opticii Consiliului Superior al Magistraturii în materia cererilor de numire în funcția de judecător, respectiv procuror, dată în interpretarea dispozițiilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, ceea ce se apreciază a reprezenta o aplicare retroactivă a legii. Înalta Curte reține însă că nu se poate aprecia că în soluționarea cererii d-nei D.M.E. Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a aplicat și s-a întemeiat, în mod nelegal, pe soluția de principiu cuprinsă în Hotărârea nr. 988/2011, câtă vreme această hotărâre, după cum rezultă cu evidență, a fost adoptată la data de 20 decembrie 2011, dată la care a fost emisă și Hotărârea nr. 1020 a Secției pentru Judecători, prin care s-a constatat că recurenta, alături de alți 21 de procurori, nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru numirea în funcție de judecător. Raportarea la soluția de principiu cuprinsă în Hotărârea de Plen nr. 988/2011, apare ca deplin justificată câtă vreme acest act, chiar emis la aceeași dată, de 20 decembrie 2011, era în mod evident în vigoare și deplin aplicabil. Mai mult, câtă vreme prin soluția de principiu adoptată se urmărea aplicarea și interpretarea unor prevederi legale incidente chiar în soluționarea cererilor de tipul celei formulate de recurentă și întrucât competența de evaluare în concret a aspectelor care să determine aprobarea numirii în funcție și propunerea către Președintele României, aparține exclusiv Consiliului Superior al Magistraturii, se impunea ca soluția consacrată să fie de imediată aplicare. În fine, din această perspectivă, prezintă relevanță, în opinia Înaltei Curți, și împrejurarea că, potrivit art. 41 din Legea nr. 317/2004, secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea realizării atribuțiilor privind organizarea și funcționarea instanțelor și parchetelor, au în vedere la momentul soluționării cererilor de numire a judecătorilor în funcția de procuror sau a procurorilor în funcția de judecător, asigurarea unui echilibru între interesul general, respectiv funcționarea în bune condiții a instanțelor și parchetelor și interesele de ordin personal a celor care solicită aprobarea cererii de numire. Mai mult, este de arătat că în cursul soluționării recursului de față s-a învederat că recursul declarat de recurentă și împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 989/2011 a fost respins, irevocabil, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4968 din 12 aprilie 2013. Nefondate sunt și criticile vizând temeinicia Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 989/2011, formulate chiar în manieră indirectă și în prezenta cauză, în care instanța nu este însă învestită și cu soluționarea recursului îndreptat împotriva acestei hotărâri. În acest context este de arătat că nu pot fi reținute nici criticile recurentei vizând încălcarea prevederilor art. 61 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, potrivit cu care: "la cererea motivată, judecătorii pot fi numiți în funcția de procuror, iar procurorii în funcția de judecător, prin decret al Președintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu respectarea condițiilor prevăzute în lege". Independent de împrejurarea de fapt, constând în interpretarea deplin rațională de altfel, dată de Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea de Plen nr. 989/2011, în sensul că interdicția prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, este aplicabilă și în cazul cererilor judecătorilor de numire în funcția de procuror, respectiv ale procurorilor de numire în funcția de judecător, Înalta Curte constată că prin actul atacat în cauză nu au fost nesocotite prevederile art. 61 din același act normativ. Și aceasta întrucât potrivit textului de lege arătat, competența exclusivă de apreciere și evaluare în concret a aspectelor pe baza cărora se poate admite sau nu o cerere de tipul celei formulate și de recurentă, aparține autorității intimate. În plus, în reglementarea art. 61 din Legea nr. 303/2004, republicată, îndeplinirea condițiilor legale pentru numirea în funcția de judecător sau procuror nu constituie candidaților, în mod automat, un drept la numirea în funcție, ci doar o vocație. Consiliul Superior al Magistraturii este cel legal îndrituit a decide de așa manieră încât să asigure și un echilibru între interesul public general respectiv buna funcționare a instanțelor și parchetelor și interesele de ordin personal ale celui ce solicită aprobarea cererii de numire. În fine, cu referire la aceste din urmă aspecte, Înalta Curte reține legalitatea actului atacat și raportat la justa evaluare realizată de către intimat, prin hotărârea de plen recurată, în ceea ce privește situația personală a recurentei. Rezultă că d-na D.M.E. a fost numită în funcția de procuror începând cu data de 5 iulie 2010, prima cerere de numire din funcția de procuror în cea de judecător a fost formulată la numai 5 luni de la numirea în funcție (29 decembrie 2010), motivele familiale invocate fiind aceleași și la momentul la care recurenta, în mod liber a optat pentru postul de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni. Mai mult, relevanță prezintă și împrejurarea că cererea recurentei a fost avizată negativ de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița și de Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni. Față de toate cele înfățișate, apreciind că actul atacat este întemeiat și a fost emis cu respectarea tuturor prevederilor legale aplicabile, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge așadar ca nefondat recursul de față.