ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4968/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta D.M.E. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea hotărârii plenului pârâtului nr. 989 din 20 decembrie 2012. În cauza ce forma obiectul Dosarului nr. 2816/2/2012 reclamantul S.O. a solicitat anularea aceleiași hotărâri nr. 989/2011 a Plenului C.S.M. Prin încheierea din 20 iunie 2012 a fost dispusă conexarea celor două dosare, în baza dispozițiilor art. 164 C. proc. civ. Prin sentința nr. 4910 din 12 septembrie 2012, Curtea de Apel București admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții D.M.E.

și S.O., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Contencios Administrativ și Fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii Prin Hotărârea nr. 989 din 20 noiembrie 2011, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a stabilit că interdicția prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, republicată, este aplicabilă în cazul cererilor judecătorilor de numire în funcția de procuror, respectiv ale procurorilor de numire în funcția de judecător.

În motivarea acestei hotărâri, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, persoanele numite în funcția de judecător sau procuror în condițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, nu pot fi delegate, detașate, transferate și nu pot promova la alte instanțe sau parchete timp de cel puțin 3 ani de la numirea în funcție. Interdicția prevăzută de dispozițiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 republicată a fost introdusă prin O.U.G. nr. 100 din 04 octombrie 2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției și viza, inițial, o perioadă de un an. Ulterior, prin Legea nr. 97/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în, domeniul justiției, publicată în M. Of.

nr. 29 din 15 aprilie 2008, textul art. 33 alin. (14) a fost modificat, în sensul instituirii unei interdicții de 3 ani. Urmând o procedură specială de admitere în magistratură, regula fiind admiterea în magistratură prin Institutul Național al Magistraturii, persoanele care promovează concursul organizat în condițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 trebuie să respecte interdicția instituită în alin. 14 al aceluiași articol. Instituirea de către legiuitor a unei astfel de interdicții, în cazul judecătorilor sau procurorilor care promovează concursul de admitere, organizat în condițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, are ca scop menținerea ocupării posturilor din cadrul acelor instanțe sau parchete, care se confruntă cu dificultăți constante în asigurarea necesarului de judecători și procurori prin modalitatea principală de admitere în magistratură.

Posturile propuse pentru ocupare în baza acestei proceduri sunt publicate pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii, al Institutului Național al Magistraturii și aduse la cunoștință printr-un comunicat de presă, iar participarea la concurs a candidaților se face în considerarea numai a acestor posturi și a respectării constrângerilor pe care le impune procedura vizată. Dat fiind faptul că interdicția prevăzută de dispozițiile art. art. 33 alin. (14) se aplică în situația în care un judecător solicită transferul la o altă instanță sau un procuror solicită transferul la o altă unitate de parchet, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat că această interdicție se aplică cu atât mai mult în situația în care judecătorul solicită transferul/numirea la o unitate de parchet sau procurorul solicită transferul/numirea la o instanță.

Plenul C.S.M. a apreciat că o interpretare contrară ar conduce la instituirea unui tratament diferențiat, or, nu se poate admite ca interdicția să fie aplicabilă în prima situație, iar într-o situație similară aceasta să nu se aplice, scopul reglementării fiind în mod evident acela de a asigura stabilitatea la instanțele și parchetele la care s-a dispus numirea magistraților în condițiile art. 33 alin. (l) din Legea nr. 303/2004. Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs D.M.E. și S.O., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenții au apreciat că hotărârea este nelegală pentru următoarele motive: Prin interpretarea făcută în sensul inadmisibilității formulării cererilor de numire în funcția de judecător a unui procuror aflați în situațiile prevăzute de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 se încalcă dispozițiile art. 61 din același act normativ; De asemenea, s-a arătat că dispozițiile art. 33 alin. (14) din această lege nu sunt incidente în cazul unei cereri prin care un procuror solicită numirea în funcția de judecător sau invers; Hotărârea nr. 989/2011 introduce o reglementare discriminatorie în ceea ce privește judecătorii și procurorii care au fost numiți în funcție conform prevederilor art. 33 din Legea nr. 303/2004, republicată, în raport cu judecătorii și procurorii numiți în urma promovării examenului de capacitate, potrivit art. 31 din aceeași lege; Interpretarea dată prin această hotărâre în sensul că există similitudine între instituția transferului și cererile formulate în temeiul art. 61 din Legea nr. 303/2004 este lipsită de temei legal, întrucât cele două instituții beneficiază de un tratament juridic distinct și de o reglementare legală distinctă.

S–a susținut că legea permite tuturor procurilor aflați în situați prevăzută de art. 33 să formuleze cereri în temeiul art. 61 din Legea nr. 303/2004, întrucât transferul presupune intenția magistratului de a se forma în cadrul profesiei în care a fost numit iniția conform art. 33 și menținerea statutului de procuror sau judecător, însă în cazul secund admiterea cererii presupune numirea în cadrul unei profesii cu un regim juridic distinct sub aspectul competențelor legale și intenția de continuare a exercitării profesiei de magistrat în cadrul celeilalte profesii. Recurenta D.M.E. a arătat că propunerea în sensul reținerii inadmisibilității cererilor formulate în temeiul art. 61 înăuntrul celor 3 ani pentru magistrații numiți potrivit art. 33 este de fapt o propunere de lege ferenda, vizând modificarea pe viitor a prevederilor art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, de lege lata o asemenea interdicție neputând fi reținută.

În fine, s-a arătat că simpla poziționare a art. 61 în cadrul unei secțiuni din Legea nr. 303/2004 intitulată delegarea, detașarea și transferul, nu confirmă soluția adoptată prin actul administrativ atacat, având în vedere natura juridică și regimul juridic distincte ale cererilor formulate în temeiul art. 61 din același act normativ, fiind vorba de instituții diferite. Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, apreciind că nu există motive care să atragă nelegalitatea hotărârilor recurate. Prin completare la întâmpinare, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat conexarea prezentei cauze cu Dosarul nr. 2426/1/2012 care are ca obiect cererea recurentei D.M.E.

de anulare a Hotărârii nr. 197 din 15 martie 2012 și a Hotărârii nr. 1020 din 20 decembrie 2011 ale Secției pentru judecători, constatarea că interdicția prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 nu este aplicabilă cererii formulate de aceasta, precum și obligarea Consiliului să analizeze pe fond cererea formulată în cursul lunii decembrie 2010 în temeiul art. 61 din Legea nr. 303/2004. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând cu prioritate excepția conexității invocată intimat , Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și urmează să o respingă ca neîntemeiată, apreciind că nu se impune întrunirea pricinilor menționate de reprezentantul intimatului, întrucât cadrul procesual din cauzele ce constituie obiectul dosarelor invocate este diferit, iar în acest caz buna administrare a justiției, se realizează în mod corespunzător prin soluționarea acestora în dosare distincte.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor cuprinse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul formulat de D.M.E. este nefondat, iar recursul formulat de S.O. urmează a fi respins pentru autoritate de lucru judecat. 1. Recursul formulat de S.O. Conform datelor din sistemul informatic E.C.R.I.S., Înalta Curte constată că recursul formulat de S.O. împotriva Hotărârii nr. 989 din 20 decembrie 2011 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a format deja obiectul Dosarului nr. 1440/1/2012, fiind soluționat prin Decizia nr. 3579 din 27 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte, în sensul respingerii ca nefondat. În acest context, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1201 C. civ.

potrivit cărora, „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”. Or, din analiza celor două recursuri formulate de recurent, rezultă, în mod evident, identitatea de obiect, și de părți, ambele recursuri având ca obiect anularea Hotărârii nr. 989 din 20 decembrie 2011 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. 2. Recursul formulat de D.M.E. Recursul formulat de D.M.E.

împotriva Hotărârii nr. 989 din 20 decembrie 2011 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii urmează a fi respins ca nefondat, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare: Prin Hotărârea nr. 989/2011, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a statuat că interdicția prevăzută de art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, republicată, este aplicabilă în cazul cererilor judecătorilor de numire în funcția de procuror, respectiv ale procurorilor de numire în funcția de judecător. Potrivit art. 33 alin. (14) din actul normativ în discuție „Persoanele numite în condițiile prezentului articol (n.n. - pe bază de concurs) nu pot fi delegate, detașate, transferate și nu pot promova la alte instanțe sau parchete timp de cel puțin 3 ani de la numirea în funcție”.

În argumentarea acestei hotărâri s-a pus accent pe scopul legiuitorului care a fost identificat ca fiind în mod evident acela de a asigura stabilitatea la instanțele și parchetele la care s-a dispus numirea magistraților în condițiile art. 303 alin. (1) din lege. În același timp s-a reținut că de cele mai multe ori aceste cereri de numire în funcția de judecător sau procuror, formulate de unii procurori sau judecători, constituie în fapt transferuri deghizate, scopul urmărit de magistrat fiind acela de a-și desfășura activitatea în altă localitate. Or, admiterea acestor cereri, fără respectarea interdicției menționate determină vacantarea posturilor ocupate prin concurs la scurt timp de la ocuparea lor, cu consecințe negative asupra funcționării parchetelor/instanțelor în ciuda faptului că aceste concursuri au fost organizate tocmai în vederea îmbunătățirii activității acestora.

Una din criticile centrale ale recurentei a fost aceea legată de încălcarea de către autoritatea intimată a dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 conform cărora: „La cererea motivată, judecătorii pot fi numiți în funcția de procuror, iar procurorii în funcția de judecător, prin decret al Președintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu respectarea condițiilor prevăzute în prezenta lege”. Din perspectiva recurentei, chiar dacă acest articol se regăsește în Cap. VI al Legii (Delegare, detașare, transferuri”), în mod eronat CSM prin Hotărârea nr. 989/2011, a interpretat ca fiind aplicabilă interdicția la care face referire art. 33 alin. (14) din lege.

Teza recurentei în sensul că interpretarea pe care Consiliul Superior al Magistraturii a dat-o art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 este de fapt o propunere de lege ferenda întrucât de lege lata nu poate fi aplicată o asemenea interdicție, nu va fi împărtășită de Înalta Curte câtă vreme pe de o parte, în speță, este vorba de procurori numiți prin concurs în temeiul art. 33 alin. (1) din aceeași lege, iar pe de altă parte din economia întregului act normativ care reglementează activitatea CSM și îndeosebi din art. 37 al Legii nr. 317/2004 rezultă în mod clar că acest organism are atribuții referitoare la organizarea și funcționarea instanțelor și a parchetelor. Este atributul exclusiv al CSM în a lua măsurile care se impun pentru ocuparea posturilor vacante, raportat la rațiunile și necesitățile sistemului judiciar, pentru stabilitatea în sistem.

Interpretarea dată art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 și decizia de a se aplica în toate cazurile unor cereri de natura celor analizate de Secția pentru Judecători, nu este în afara legii, iar rațiunile avute în vedere prin adoptarea Hotărârii nr. 989/2011 țin atât de legalitate (scopul urmărit de legiuitor) cât și de oportunitate, ținându-se seama de nevoia de a se asigura stabilitatea la instanțele și parchetele la care s-a dispus numirea magistraților în condițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. În acest context, ca autoritate administrativă autonomă a puterii judecătorești care gestionează cariera magistraților și realizează politicile de resurse umane ale instanțelor/parchetelor, Consiliul Superior al Magistraturii a explicitat prin Hotărârea nr. 989/2011 dispozițiile art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004 pentru o situație apărută în gestiunea resurselor umane de natură a afecta activitatea instanțelor/parchetelor.

Se apreciază că enumerarea cuprinsă în norma legală menționată (delegare, detașare, transfer) nu este una limitativă ci una exemplificativă a situațiilor în care stabilitatea pe funcție ar putea fi afectată. Deci, cu alte cuvinte, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 33 alin. (14) din lege sunt aplicabile nu numai situațiilor enumerate de acest text și de Hotărârea nr. 989/2011 a Plenului C.S.M., ci oricărei situații care ar avea a rezultat eliberarea/ vacantarea postului ocupat de un judecător/ procuror numit în condițiile art. 33 din lege. În opinia Înaltei Curți, art. 33 alin. (14) din Legea nr. 303/2004, republicată, nu a introdus o reglementare discriminatorie, fiind vorba de situații diferite și de căi distincte de acces în profesie, legiuitorul având libertatea să prevadă condiții diferite în ceea ce privește mobilitatea și stabilitatea în funcția de judecător/ procuror, în raport cu modalitatea de acces în profesie.

Prin urmare, Hotărârea nr. 989/2011 nu modifică dispozițiile art. 33 alin. (14) din lege, ci le explicitează cu o situație de mobilitate în funcția de judecător/ procuror, apărută în gestiunea resurselor umane ale instanțelor/ parchetelor din sistemul autorităților judecătorești, de natură să afecteze activitatea acestora și să împiedice realizarea scopului urmărit de legiuitor. În concluzie, recursul formulat de D.M.E. împotriva Hotărârii nr. 989/2011 din 20 decembrie 2011 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii este nefondat, actul administrativ atacat fiind legal și temeinic.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția conexității invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondată. Respinge recursul declarat de D.M.E. împotriva Hotărârii nr. 989 din 20 decembrie 2011 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat. Respinge recursul declarat de S.O. împotriva Hotărârii nr. 989 din 20 decembrie 2011 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, pentru autoritate de lucru judecat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2013.